Este

 Ideea purificării totale nu trebuie “preluată” de nicăieri, căci este prezentă peste tot în Biblie:

·        “Şi deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi… El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Mal. 3,1-3).

·        “De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1,18). (Aici nu spune “aproape ca zăpada,” sau “aproape ca lâna”).

·        “Vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştrii… Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele… Vă voi curăţi de toate necurăţiile voastre”(Ez. 36, 25-29). (Tot aşa, nu se spune “aproape de toţi idolii”).

·        “Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi” (Dan. 12,10).

·        “…ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără sbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,27).

·        “Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Apoc. 14,5).

Acestea sunt doar câteva dintre versetele care vorbesc despre o “purificare totală” pe care autorul nu a găsit-o în Biblie, dar o găseşte în Yoga. Dacă Isus Hristos poate mântui deplin din păcat, atunci El este Mântuitorul nostru! Dacă nu poate, atunci trebuie să ne căutăm alt mântuitor. Se pare că autorul nostru acceptă o purificare, dar nu totală. 

Autorul propune că am preluat această idee din panteism, deşi eu am preluat-o din Biblie:

·         “Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor. 3,16).

·        “Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Rom. 8,9-11).

·        “Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?” (1 Cor. 6,19).

·        “Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: “ Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor” (2 Cor. 6,16).

·        “…dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20).

·        “…să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă… ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef. 3,16-19).

Ar trebui sute de pagini ca să cităm toate referirile Spiritului Profetic la locuirea lui Dumnezeu în templul sufletului.

Să-l informăm pe autorul nostru că a apărut o carte despre rugăciune (Kris Coffin Stevenson, ABC-ul rugăciunii necurmate, Casa de Editură Viaţă şi Sănătate, 1995, în traducerea lui Ion Buciuman), care a fost folosită de biserica noastră ca material de studiu pentru Săptămâna de Rugăciune a Tineretului. Aştept o critică virulentă la această carte din partea celor care au aprofundat filozofia orientală. De ani de zile apar cărţi de meditaţie (devoţionalele) în această biserică, dar autorul nu ştie de ele. Poate din cauză că acestea nu apar “pe piaţă,” unica sursă de literatură bună pentru unii.

Cuvântul “recunoscut” nu apare în cartea mea nici ca termen, nici ca idee. Autorul îl introduce aici ca să mă plaseze în New Age. Prezenţa divină nu poate fi “recunoscută,” deoarece ea nu există în om. Din cauza păcatului, Adam a născut copii ca el, lipsiţi de Duhul Sfânt. Toţi oamenii se nasc “în Adam” (în păcat) şi nu “în Hristos” (vezi Rom. 5,12-19; 1Cor. 15,21.22). Aici se află eroarea yoga care, dacă putem crede explicaţia autorului, pretinde că “în fiecare om se găseşte, în stare pură, o părticică, o rază divină de aceeaşi natură cu Spiritul Universal, sau Dumnezeu” (pag. 1, par.8). În contextul tainei nelegiuirii, ei au dreptate, căci “cel ce locuieşte în fii neascultării” pretinde că este dumnezeu (Ez. 28,2.9), dumnezeul “acestui veac.”

Dar Biblia nu învaţă că Dumnezeu locuieşte în fiecare om, ci doar în cei care acceptă jerfa ispăşitoare a Domnului Hristos şi venirea Mângâietorului care va locui “în voi” (Ioan 14, 15-23), şi sunt născuţi din nou, “nu dintr-o sămânţă care poate putrezi.” Faţă de locuitorii pământului, Domnul se află la uşa inimii, bătând. Păcatul cetăţii nu a fost acela că nu a “recunoscut” ceva ce nu există în interiorul ei, ci acela că nu a vrut să accepte acea prezenţă în interiorul ei. Opoziţie care continuă şi astăzi.

În toate. “Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiească Creatorul” (DA 161). În sute de locuri Ellen White spune că prezenţa Duhului Sfânt în inima omului îl face pe acesta părtaş de natură divină. Dânsa nu spune “părtaş de gândirea, voinţa sau acţiunea” divină, ci de natură.

 Autorul a citit nu numai printre rânduri, ci şi printre capitole, căci altfel ar fi văzut un capitol întreg în care Ellen White vorbeşte despre părtăşia cu natura divină, şi că cele două naturi, umană şi divină, trebuie să se unească. Dacă Ellen White este panteistă, atunci este timpul să afle toată biserica. Poporului nostru i s-ar face un serviciu imens dacă s-ar publica poziţia ei în legătură cu unirea dintre cele două naturi. Am găsit peste cinci sute de pasaje în care dânsa vorbeşte despre acest subiect. Afirmaţia “Nunta reprezintă unirea dintre uman şi divin” nu îmi aparţine; nu am făcut decât să o redau aşa cum am găsit-o în Parabolele Domnului Hristos.

Nu, nu de iluminare, ci de prezenţa Duhului Sfânt. N-am citit nicăieri în Biblie că apostolii, în timp ce traversau marea Galileii cu barca, repetau cu zel verbele din elamită, greacă sau partă. Şi totuşi, la ziua cincizecimii au vorbit fluent aceste limbi. N-am citit nicăieri că Moise ar fi luat cursuri de hidrologie în pustie, dar apele s-au despărţit la gestul lui. Bănuiesc că nici Samson nu a făcut culturism în copilărie, şi totuşi templul lui Dagon a căzut. O reevaluare a capitolului 11 din Evrei ne-ar ajuta mai mult decât toate cărţile yoga de pe piaţă. Autorul vrea să ne facă să credem că îngerii urmează cursuri universitare pentru a avea acces la informaţie, astăzi, când bieţi oameni construiesc supermagistrale informaţionale prin care poţi avea acces la suma cunoştinţelor umane de la un simplu terminal din sufragerie.

Doctrina sanctuarului. “Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului Sfânt” (DA 161).

“Prin Hristos urma să se împlinească scopul pentru care cortul întâlnirii era un simbol - acea clădire măreaţă, cu pereţii de aur în care se reflectau nuanţele curcubeului, cu perdelele decorate cu heruvimi, mirosul de tămâie care pătrundea peste tot, preoţii înbrăcaţi în alb strălucitor, iar în taina adâncă a locului prea sfânt, deasupra chivotului mărturiei, între heruvimii plecaţi în adorare, slava Sfintei Sfintelor. În toate acestea Dumnezeu dorea ca poporul Său să vadă scopul Său pentru sufletul omenesc. Despre acelaşi scop a vorbit mult mai târziu apostolul Pavel, referindu-se la Duhul Sfânt: ‘Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă întinează cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, iar acel templu sunteţi voi’ - 1Cor. 3,16.17 KJV - (ED. 36.37).

Să-mi permită autorul să mai prezint câteva idei “pur hinduse,” chiar dacă el nu doreşte să devină hristos:

·        MH 180: Hristos a venit să ne facă părtaşi de natură divină şi viaţa Lui declară că omenescul unit cu divinul nu comite păcat.

·        TM 47: Dumnezeu se oferă să unească divinitatea Sa cu omenescul nostru şi când supunem permanent şi deplin voinţa noastră naturii divine, păcatul este aruncat afară, iar desăvârşirea creştină în Hristos este atinsă. Nu putem estima la justa valoare importanţa unirii dintre divinitate şi umanitate.

·        1SM 408: Dacă El nu avea natura omului, atunci nu putea fi exemplul nostru. Dacă nu era părtaş al naturii noastre, atunci nu putea fi ispitit ca şi omul. Dacă pentru El nu era posibil să cedeze ispitei, atunci nu putea fi ajutorul nostru. A fost o realitate solemnă faptul că Hristos a venit să poarte luptele omului, în locul omului. Ispitirea şi biruinţa Lui ne arată că omenescul trebuie să copieze modelul: omul trebuie să devină părtaş de natură divină.

·        YI 30 martie 1893: Istoria zilnică a vieţii pământeşti a lui Isus este raportul exact al împlinirii scopurilor lui Dumnezeu pentru om. Viaţa şi caracterul Său erau o descoperire sau o reprezentare a desăvârşirii de caracter la care poate ajunge omul devenind părtaş de natură divină, biruind lumea prin conflict zilnic. Isus a luat natură omenească pentru ca să poată lucra cu natura omenească, şi să-l aducă pe omul căzut peste prăpastia pe care fărădelegea a produs-o între Dumnezeu şi creaturile Sale.

·        YI 30 iunie 1892: În Hristos Divinul şi umanul erau unite, şi singura cale prin care omul poate fi biruitor este în a deveni părtaş de natură divină… Divinul şi umanul sunt unite în cel care are spiritul lui Hristos.

·        YI 18 oct. 1894: Hristos este standardul final de caracter pe care îl poate atinge oricine devenind părtaş de natură divină.

·        YI 2 sept. 1900: Răscumpărarea neamului omenesc a fost plănuită cu scopul ca omul să poată deveni părtaş de natură divină.

·        YI 15 feb. 1900: El nu putea să-l facă pe om părtaş de natură divină decât dacă singurul Său Fiu, egal cu Tatăl, se cobora până la natura umană, spre a ajunge pe om acolo unde era acesta.

·        SPTED 220: Domnul Dumnezeu a coborât în lumea noastră îmbrăcat cu hainele omenirii, ca să poată rezolva în propia Sa viaţă misterioasa controversă dintre Hristos şi Satana… Toată această istorie spune omului, ‘Eu, Înlocuitorul şi Garantul tău, am luat natura ta asupra mea, ca să-ţi arăt că fiecare fiu şi fică a lui Adam are privilegiul să devină părtaş de natură divină, şi prin Isus Hristos să aibă parte de nemurire.’

·        Paulson Collection 316: El, Prinţul oştirii cereşti, S-a umilit pe Sine. El a luat asupra Sa natura umană şi S-a aşezat în fruntea omenirii ca să înveţe pe omul căzut cum să devină părtaş de natură divină.

·        The Home Missionary 1 dec. 1894: El a luat natura umană… El a unit divinul cu omenescul, pentruca omenescul să poată deveni părtaş de natură divină, iar oamenii să devină împreună lucrători cu Dumnezeu.

·        GCB 333, 25 feb. 1895: Unirea divinului cu umanul este unul dintre cele mai misterioase şi cele mai preţioase adevăruri ale planului de mântuire. Despre aceasta vorbeşte Pavel când spune: “Fără îndoială, mare este taina evlaviei: Dumnezeu descoperit în trup” (1 Tim. 3,16). Deşi este imposibil pentru minţile limitate să pătrundă acest mare adevăr, sau să înţelegem semnificaţia lui, putem totuşi învăţa din el lecţii de însemnătate vitală în lupta împotriva ispitei. Hristos a venit în lumea noastră spre a aduce putere omenirii, să-l facă pe om părtaş de natură divină.

·        DA 311: El a luat natura noastră şi a biruit, ca noi, luând natura Lui, să putem birui.

Sora White spune “un simbol.”

“Prin Hristos urma să se împlinească scopul pentru care cortul întâlnirii era un simbol - acea clădire măreaţă, cu pereţii de aur în care se reflectau nuanţele curcubeului, cu perdelele decorate cu heruvimi, mirosul de tămâie care pătrundea peste tot, preoţii îmbrăcaţi în alb strălucitor, iar în taina adâncă a locului prea sfânt, deasupra chivotului mărturiei, între heruvimii plecaţi în adorare, slava Sfintei Sfintelor. În toate acestea Dumnezeu dorea ca poporul Său să vadă scopul Său pentru sufletul omenesc. Despre acelaşi scop a vorbit mult mai târziu apostolul Pavel , referindu-se la Duhul Sfânt: ‘Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă întinează cineva templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt, iar acel templu sunteţi voi’ - 1Cor. 3,16.17 KJV- (ED. 36.37). Iar în Hristos Lumina Lumii, sora White spune “object lesson,” adică pildă.

Gal. 6,15: “Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.” 2 Cor. 5,17: “Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă.” Cele peste trei sute de pasaje în care Ellen White vorbeşte mai mult decât direct despre părtăşia de natură divină o face ţinta acestei acuzaţii de hinduism. Puţin mai înainte autorul mă acuza că vorbesc “printre rânduri,” iar acum mă acuză că mă exprim prea direct.

Shivananda nu avea nevoie să citească Păcatul Cetăţii, căci găsea expresia “sala memoriei” în renumita Ellen White. Păcat că nici el, nici autorul, nu au citit pe această scriitoare inspirată.

Nu, nu l-am citit pe Shivananda, şi nici alt autor New Age. Am folosit expresia “sala maşinilor” pentru suflet deoarece aici este sediul tuturor facultăţilor intelectuale care produc acţiunile ce ne caracterizează, tot aşa cum sala maşinilor de pe o navă este la originea tuturor mişcărilor ei.

Dicţionarele spun că parapsihiologia este ştiinţa care se ocupă de fenomenele paranormale, metapshice. Iar metapshiologia este ştiinţa care se ocupă de interpretarea teoretică generalizată a proceselor psihice. Nu ştiu cum propune yoga această prezenţă, dar ştiu cum o propune Pavel: o Prezenţă aparte, care locuieşte în noi. Iar această prezenţă va rămâne veşnic în noi, căci acesta a fost planul cel veşnic al lui Dumnezeu (DA 161).                                                                                   

În aceste câteva paragrafe avem o declaraţie de poziţie a stării laodiceene în care ne aflăm: gândurile şi imaginaţia noastră iau locul lui Dumnezeu (mai grav, îl reprezintă pe Dumnezeu), lucru care ne face să declarăm că suntem bogaţi şi nu ducem lipsă de nimic. Goliciunea care caracterizează Laodiceea este de natură interioară, în virtutea faptului că Isus se află afară şi cere încă să fie lăsat înăuntru. Dar autorul nostru laodicean priveşte prin vizorul deformant al New Age şi spune: “Tu eşti o prezenţă “aparte,” “parapsihologică,” nu te mai chinui să intri.” După opinia unui prieten al meu, “ticălos” înseamnă “un om capabil de orice.” Iar eu aş specifica, “un om capabil să-L ţină pe Isus la uşa templului inimii tocmai în timpul ispăşirii finale, ştergerii păcatelor şi marii strigări.” Mare este orbirea în care ne găsim!

Dacă autorul nostru îşi va lua timp să studieze “aprofundat” Biblia şi Spiritul Profetic, va descoperi că suntem de mult “plasaţi” în domeniul mistic, dacă aici se ajunge prin folosirea acestui cuvânt. În Noul Testament apare de 22 de ori, iar în Spiritul Profetic de 675 de ori. Cam des, nu? Să fie aceasta o intenţie de a ne plasa în domeniul mistic? Mă îndoiesc.

Între divin şi uman. Autorul chiar nu a văzut că această afirmaţie formidabilă este un citat din Parabole? Tot Spiritul Profetic spune şi lucrul următor: “Oamenii pot cunoaşte adevărul doar fiind ei înşişi părtaşi de natură divină” (2SM 368).

Se poate. Dar aceasta nu este o idee biblică. Cea mai fascinantă idee a Bibliei este conceptul “trupului colectiv” al lui Hristos, din care noi suntem membrele. Cu o anumită ocazie, Domnul Isus Hristos a folosit un limbaj care L-a făcut să piardă cea mai mare parte a urmaşilor Lui, oameni care avuseseră experenţe uimitoare în lucrarea de evanghelizare de la care tocmai se întorseseră. El spunea: “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el” (Ioan 6,56). Ce îi făcea oare pe ucenici să spună că “vorbirea aceasta este prea de tot”? Rămânerea la sensul literal al expresiei. Dar Domnul se referea la venirea Duhului Sfînt în ploaia timpurie, pe care profeţii o tot anunţau. Vorbind lui Nicodem despre naşterea din nou, Isus spunea: “Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh, este duh” (Ioan 3,6). Dar Nicodem spunea că aşa ceva nu se poate; ce este născut din carne va rămâne până la moarte carne. El nu credea că ce este carne se mai poate naşte din Duh. Tot aşa este şi în cazul naturii colective a trupului lui Hristos. Nu acceptăm acest adevăr doar pentru că este străin ordinii naturale a lumii noastre.

Este adevărat. Din autentica credinţă a Bibliei nu au mai rămas decât nişte “idealuri frumoase.” Credinţa care în secolele trecute a întors lumea pe dos, care a zguduit din temelii împărăţia acestei lumi, nu mai este astăzi decât “idealuri frumoase,” evlavie fără putere; Dumnezeu în biserici, dar nu în inimii; în cărţi, dar nu în minte.

Cadrul “paşnic” al credinţei biblice? Poate, când Isus stă afară şi bate la uşă. Vă mai amintiţi de Floyd Bresee? “Nu vă rugaţi niciodată pentru ploaie dacă nu sunteţi dispus să fiţi prins de furtună.” Şi “Niciodată să nu ne mai mândrim că facem parte dintr-o biserică care are adevărul, dar nu are puterea.” Ori de câte ori oamenii s-au dat laoparte din cale şi au lăsat pe Duhul Sfânt să lucreze, a urmat războiul, persecuţia şi martirajul. Autorul nostru vorbeşte de un cadru “paşnic” al credinţei creştine deoarece nu ştie nimic despre fiara care se ascunde în noi şi de lupta disperată, “până la sânge,” cu păcatul; nu ştie nimic despre marea controversă care se dă în fiecare inimă între Hristos şi Satana, şi nu ştie că adevărul împotriva căruia se luptă va face ca pământul să fie luminat de slava lui Dumnezeu. Când ne vom hotărî cu adevărat să o luăm în serios, “paşnica” credinţă a Bibliei ne va arunca într-o asemenea strâmtorare, încât se va părea că vom semna cu moartea încăpăţânarea de a crede că suntem “plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” Iar ceea ce va întărâta gloata împotriva noastră va fi acuzaţia că suntem “paranormali” şi punem în pericol siguranţa acestei lumi normale.

Deoarece întrebările din segmentul “Unde este sanctuarul?” (pag. 7) vor face obiectul unui studiu mai detaliat, voi renunţa să le tratez acum. Aş dori să răspund unei întrebări pe care autorul a pus-o în primul manuscris al articolului său, deoarece aceasta a ajuns în mâna unor persoane:

Da, poate. “Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom. 8,11).

Ajungem acum la concluziile articolului:

Acest mod de gândire L-a răstignit pe Mesia. Iudeii credeau că atunci când va veni Lumina Lumii, cea mai mare şi mai nouă lumină, le va aduce pace, va “edifica” naţiunea şi va întări sistemul lor religios. Dar El a adus sabia, nu pacea. El producea “dezbinare” în norod, şi a fost prezentat în faţa lui Pilat, ambasadorul neamurilor, ca un “făcător de rele” (Ioan 18,30).

De atunci şi până astăzi, orice rază de lumină trimisă omenirii a avut de înfruntat o opoziţie violentă şi totală.

“Opoziţia este partea tuturor acelora pe care îi foloseşte Dumnezeu spre a prezenta adevăruri speciale pentru timpul lor… Astăzi există aceeaşi dispoziţie de a accepta teoriile şi tradiţiile oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu ca şi în secolele trecute. Cei care prezintă adevărul pentru acest timp nu trebuie să se aştepte să fie primiţi mai bine decât reformatorii din trecut. Marea controversă dintre adevăr şi eroare, dintre Hristos şi Satana, va creşte în intensitate până la încheierea istoriei acestei lumi… Formele opoziţiei faţă de adevăr se pot schimba, vrăjmăşia ar putea fi mai puţin vizibilă, deoarece este mai subtilă; dar acelaşi antagonism există încă şi se va manifesta până la sfârşitul timpului” (GC 143,144).

Citiţi viaţa reformatorilor. De la Abel şi până la sfârşit, pe planeta asta lumina nouă a fost şi va fi întâmpinată cu sabia. Ellen White spune că în 1888 Dumnezeu a trimis poporului Său o “foarte preţioasă solie” prin fraţii Waggoner şi Jones. Dar ea a ridicat atâtea întrebări şi a creat atâtea confuzii încât astăzi, la peste o sută de ani, dezbaterile şi conflictele declanşate de ea sunt atât de violente, încât riscă să sfâşie biserica.

Revărsarea Duhului Sfânt în ploaia târzie va ridica cele mai multe întrebări şi va crea confuzii fundamentale, care vor tăia în două planeta Pământ. De ce? Deoarece “Domnul va proceda în această ultimă lucrare foarte diferit de ordinea firească a lucrurilor, şi pe o cale care va fi contrară planurilor omeneşti” (TM 300).

Foarte bine. Să accentuăm şi noi impactul acesta, care a fost foarte neaccentuat mai bine de o sută de ani, dar care este vital pentru curăţirea Sanctuarului Ceresc. Nici solii din 1888, nici eu şi nici nu ştiu pe altcineva care să afirme că sanctuarul nu se găseşte în cer, sau că nu este ceresc. (Desmond Ford şi Noua Teologie afirmă că doctrina sanctuarului nu reprezintă planul de mântuire, şi deci trebuie să renunţăm la ea). Dar acest Sanctuar Ceresc este planul de mântuire în realitate, şi nu ceremonial.

Noi am luat ceremonia de pe pământ şi am transferat-o în cer. Am luat flanelograful de la grupa mică şi încercăm să-i convingem pe maturi că aşa arată realitatea. Pavel are dreptate. Trebuie să ne întoarcem la lapte (Evrei 5,11-14).

Vorbind despre cartea Omega, a lui Lewis Walton, şi despre apostazia care se află în faţa noastră, autorul afirmă:

Acesta este încă un exemplu de citire superficială. “Punctele fierbinţi” pe care le prezintă autorul nu sunt citate de Walton în legătură cu Omega, ci cu Alfa, erezia panteistă care a zguduit biserica la începutul secolului. Eminenţele din biserica noastră începuseră să creadă că Dumnezeu nu este o entitate (ca să folosesc expresia lui Ellen White din 9T 68), ci puterea primordială care se află răspândită în tot ce este viu, de la firul de iarbă până la om. Sigur că această mentalitate ataca doctrina sanctuarului, deoarece ispăşirea, ştergerea păcatelor, nu mai era necesară; iar judecata de cercetare este în esenţă o lucrare izbăvitoare. Deoarece încrederea în Spiritul Profetic fusese zguduită serios după Minneapolis (vezi EGW 1888 Materials vol. 2/803; vol. 3/1129; Letter 14-1889; 3SM 173 redate în Păcatul cetăţii la pag. 88) tocmai de unii fraţi cu răspundere, această neîncredere s-a întors acum împotriva conducătorilor, pe care Kelogg şi cei din anturajul lui îi tratau cu dispreţ. Aceasta era Alfa, un hristos interior, răspândit în toată natura.

Dar Walton vorbeşte altfel despre Omega:

"Urmăriţi simbolismul logic al celor două litere, având în comun cuprinsul aceluiaş alfabet, dar plasate la extremităţile opuse. Dacă alfa este o eroare privind rolul lui Hristos în mântuire, şi dacă ea arată într-o direcţie a alfabetului grecesc, ar fi posibil ca omega să fie o eroare privind lucrarea lui Hristos, dar în direcţie opusă? Cu alte cuvinte, ar fi posibil ca omega ereziilor mortale să încerce să Îl aşeze pe Hristos complet în afara omului, aducând confuzie asupra sfinţirii, deoarece face mântuirea cu totul exterioară de experienţa omului?" (Lewis Walton, Omega, pag. 54).

Walton a văzut perfect. Este exact ce vrea autorul nostru să ne convingă, că Hristos nu poate locui în noi, şi că lucrarea de mântuire se realizează din afară. Trăim timpul despre care vorbea apostolul, când spunea că în zilele din urmă oamenii vor fi “iubitori de sine… având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2Tim. 3,1-5). Dacă alungăm pe Duhul Sfânt din inima noastră, nu mai rămânem decât cu o formă de evlavie, deoarece El este puterea. Această tăgăduire a posibilităţii (sau intenţiei) Duhului Sfânt de a locui în noi a ajuns să fie publică, susţinută chiar de bărbaţi din poporul nostru (cel puţin conducătorii Conferinţei Muntenia, care au distribuit materialul).

Martorul Credincios spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat.”

Omul răspunde: “Tu nu poţi să intri, deoarece aceasta este panteism şi yoga, iar eu sunt creştin.”

Autorul nostru vrea să ne facă să credem că cele spuse de Martorul Credincios ar putea fi erezia Omega.

Eu cred că erezia Omega ar putea fi răspunsul omului.

Dumneavoastră unde staţi?

“Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care Dumnezeu o trimite, vor respinge cel mai clar adevăr şi vor crede cele mai nebuneşti erori… Dumnezeu a trimis poporului Său solie după solie şi inima mea a fost zdrobită să văd pe cei despre care credeam că sunt învăţaţi şi conduşi de Dumnezeu, cum cad sub puterea fermecată a duşmanului, care i-a făcut să respingă adevărul prezent” (EGW 1888 Materials, 388-428).

“Prejudecăţile şi opiniile care au predominat la Minneapolis n-au dispărut nicidecum; seminţele semănate acolo sunt gata să răsară la viaţă şi să dea o recoltă bogată. Vârfurile au fost tăiate, dar rădăcinile n-au fost niciodată smulse, iar ele continuă să otrăvească judecata, să pervertească percepţia şi să orbească înţelegerea celor care vin în conctact cu solia şi solii... Necredinţa şi-a făcut drum în rândurile noastre… Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, pentru că ei ţin la calea lor şi uită calea Domnului. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care propovăduieşte iertarea doar prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care mărturiseşte neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată… Ce viitor ne aşteaptă dacă nu reuşim să ajungem la unitatea credinţei?” (TM 467,468). Exact acesta pe care îl trăim acum.

“Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă. Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH 27 mai 1890).

“În manifestarea puterii care va lumina pământul cu slava ei, oamenii vor vedea ceva care, în orbirea lor, li se va părea periculos, care le va trezi temeri, şi se vor aşeza împotriva ei. Deoarece Domnul nu lucrează conform cu ideile şi aşteptările lor, ei se vor opune lucrării” (RH Extra, 22 dec.,1980).

Autorul articolului Calea Yoga şi Păcatul Cetăţii avertizează biserica de pericolul imens (pag. 1, par. 5) care se ascunde “subtil” în cartea Păcatul Cetăţii. El spune mai mult decât clar că solia acestei cărţi este de inspiraţie satanică.

Dacă este adevărat, dacă eu prezint lucrarea lui Satan ca fiind lucrarea Duhului Sfânt, mai este loc de întoarcere, mai este loc de pocăinţă. Şi sunt dispus oricănd să mă pocăiesc, dacă mi se dovedeşte eroarea pe baza Bibliei şi Spiritului Profetic, şi nu pe baza minciunilor diavolului.

Dar dacă nu este adevărat, dacă solia este inspirată de Duhul Sfânt, iar autorul o numeşte lucrarea lui Satana, atunci situaţia în care se află - el şi toţi cei care cred ca el - este cu adevărat disperată, căci acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt.

Aceasta este, după părerea mea, dilema care se află în faţa noastră, şi faţă de care, mai curând sau mai târziu, va trebui să luăm o poziţie.

 Mai, 1995

Turnu Măgurele

 back