Ziua ispăşirii

Toate speranţele poporului lui Dumnezeu sunt legate de a doua venire a lui Hristos, revenire care, destul de tulburător, pare să se îndepărteze cu fiecare an ce trece. Dacă, aşa cum credeau pionierii mişcării advente, judecata a început în toamna lui 1844, cum se explică faptul că a trecut un secol şi jumătate fără ca ea să se încheie? Este această credinţă o expresie a naivităţii teologice a mileriţilor, sau există un motiv serios pentru întârzierea Mirelui?

Temelia şi stâlpul central al credinţei advente este o corectă înţelegere a lui Daniel 8,14: “Până vor trece 2300 de seri şi dimineţi, apoi sfântul locaş va fi curăţit.” Unele traduceri spun “îndreptăţit,” “refăcut,” sau “restaurat” în loc de “curăţit.” Dar oricare ar fi sensul cuvântului din original, este clar că operaţiunea priveşte sanctuarul noului legământ, care trebuie să fie “curăţit” sau “refăcut” înainte ca istoria păcatului să poată fi încheiată.

Prin urmare, “fericita nădejde” a adventismului ar trebui să fie ziua ispăşirii, sau judecata de cercetare pentru cei vii, şi nu a doua venire a lui Hristos. Totuşi, realitatea tristă este că acest subiect a fost ca şi inexistent în ultima sută de ani. Este drept că despre judecata de cercetare, în general, se mai vorbeşte prin campaniile de evanghelizare, dar conceptul este folosit mai mult pentru a motiva luarea unei decizii bazate pe teamă.

Ziua ispăşirii pentru cei vii este nu numai geniul adventismului în oceanul de confuzie doctrinală al Babilonului, ci este evenimentul unic care blochează a doua venire a lui Hristos şi singura soluţie pentru refacerea, sau curăţirea sanctuarului.

În serviciul ceremonial din vechime, care era “umbra” realităţilor viitoare ale planului de mântuire, ziua cea mai importantă, care dădea semnificaţie şi sens tuturor activităţilor de peste an, era ziua ispăşirii. În această zi, spunea Domnul, “se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi; veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Leviticul 16,30). Este important că, deşi în cursul anului se aducea jertfă pentru fiecare păcat, sângele acesteia nu ştergea păcatul, ci doar îl transfera asupra sanctuarului. Prin urmare, păcătosul sau întreaga adunare erau doar iertaţi prin aducerea jertfei şi nicidecum curăţiţi sau eliberaţi de păcat.

Concluzia acestui fapt nu poate scăpa nimănui: Jertfa pentru păcat şi ziua ispăşirii nu pot exista una fără alta. Iertarea nu avea nici o valoare fără curăţirea de păcat, iar la ziua ispăşirii nu puteau participa decât cei care fuseseră iertaţi în cursul anului.

Actul principal în simbolistica zilei ispăşirii era înlăturarea, sau ştergerea păcatelor poporului adunate asupra sanctuarului de-a lungul anului, iar reprezentarea grafică a acestei acumulări era perdeaua dinlăuntru, stropită cu sângele jertfelor aduse de popor. Această perdea a milei, deşi permitea ca omul şi Dumnezeu să rămână într-o plăcută şi necesară vecinătate temporară, era totuşi impedimentul major pentru scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice, acela de a “locui în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om” (DA 161).

Perdeaua despărţea fatal pe om de Dumnezeu. Dar ea era întreţinută tocmai de neputinţa poporului de a vedea că scopul sanctuarului era această unire vitală, care era temelia guvernării divine, atât de violent contestată de Lucifer. Căci atâta timp cât poporul alegea calea rebeliunii, perdeaua trebuia să rămână. În ziua ispăşirii, curăţirea sanctuarului prefigura tocmai eliminarea acestei necesităţi a perdelei, care despărţea pe om de Dumnezeu. O adunare sfântă se unea cu un Dumnezeu sfânt, iar rolul mijlocirii înceta.

Acestea sunt semnificaţiile profunde care dau sens doctrinei sanctuarului şi fac din solia adventă adevăr prezent pentru ultima generaţie. Serviciul ceremonial vorbea despre Hristos, iar Hristos vorbea despre Mireasa Lui, o ultimă generaţie a poporului Său, numită Rămăşiţa, care va accepta cererea de logodnă, ca apoi să poată chema la ospăţul nunţii Mielului pe locuitorii acestei lumi confuze şi disperate.

Dar ceva tragic s-a întâmplat cu solia şi misiunea noastră. In anul 1887 Dumnezeu comunica poporului Său că “foarte curând” judecata care începuse în 1844 pentru cei morţi, va trece la cei vii. În acest punct, istoric şi conceptual, mesajul nostru s-a frânt. În loc să înţelegem că ziua ispăşirii era o lucrare de ştergere a păcatelor poporului lui Dumnezeu, aşa cum era ea descrisă în Leviticul 16, noi am ales calea compromisului cu lumea cultă a Babilonului, susţinând destul de palid, că ziua ispăşirii nu era decât o trecere în revistă a cazurilor copiilor lui Dumnezeu. Şi nici aşa nu am fost prea hotărâţi, căci nu doream să deranjăm credinţele lumii evanghelice. Deoarece ei cred că sufletul omului la moarte se duce direct în cer, o verificare juridică a cazului vieţii lui nu mai avea nici un sens, iar insistenţa noastră devenea puerilă. Am apreciat mai mult aprobarea savanţilor lumii decât solia specială care făcuse din noi un popor. Aşa s-a întâmplat că sanctuarul a ajuns o doctrină prăfuită şi incomodă, “uscată şi nefolositoare” după expresia teologilor lumii, un simplu element de decor, care să ne deosebească de alte biserici creştine.

Fără o corectă înţelegere a sanctuarului, sabatul nu mai înseamnă mare lucru, reforma sanitară rămâne doar o cale de a obţine câţiva ani în plus, iar a doua venire este amânată sine die, spre nedumerirea fiecărei noi generaţii de adventişti. Ceea ce făcuse din noi un popor cu adevăr prezent pentru vremea sfârşitului a devenit piatra de poticnire de care se împiedică mereu zidarii contemporani. Căci fără această piatră unghiulară, nu va fi nici cetate, nici Nou Ierusalim, nici Mireasă şi nici nuntă.

Nunta este unirea dintre divin şi uman

Taina “ţinută ascunsă” timp de veacuri nu era un accesoriu al planului de mântuire, ci temelia guvernării universale a lui Dumnezeu. “Hristos în voi” nu era o soluţie de conjunctură, inventată cu ocazia căderii în păcat. Nu era o manevră care să spele ruşinea eşecului lui Dumnezeu în creaţiune. Sanctuarul, locul unde omul şi Dumnezeu devin una, este nucleul întregii creaţii inteligente, pe care se sprijină guvernarea divină şi de care depind bunăstarea, fericirea şi libertatea familiei lui Dumnezeu.

Cum putea Creatorul să populeze universul cu fiinţe care să-L numească Tată, fără ca ele să fie părtaşe de natura Sa? Nu se putea nicidecum altfel decât ca Duhul Sfânt să locuiască în ele: “Nu ştiţi că voi sunteţi templul Duhului Sfânt?”

Adam şi Eva au fost creaţi conform scopului lui Dumnezeu “din veacuri veşnice,” ca nişte temple pentru Prezenţa Divină, în care natura umană şi cea divină erau una. Haina de lumină care îi acoperea nu era o radiaţie a materiei, ci efectul vizibil al părtăşiei cu natura divină. Când Adam a ales versiunea şarpelui despre adevăr, a spus de fapt că el crede că se poate trăi şi fără Dumnezeu locuind “în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om.” Despărţirea a fost iremediabilă. În acest moment natura umană şi cea divină s-au despărţit. Ca a doua venire a lui Hristos să poată avea loc, omenirea trebuie adusă exact în acest loc, adică la nuntă. Dar Mireasa lui Hristos nu ştie mai nimic despre “destinul înalt pus în faţa fiecărui suflet.” Noi deplângem astăzi faptul că “iudeii nu au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie.” Înţelegem noi astăzi însemnătatea sanctuarului ceresc, care a făcut din noi un popor şi ne-a propulsat cu întreita solie îngerească pe scena internaţională? Sau ne este jenă tocmai de solia care a dat caracter şi substanţă celor trei îngeri din Apocalips, şi care în mod sigur va face să se pogoare din cer cu mare putere “un alt înger” care va lumina pământul cu slava lui?

Confuzia cu privire la scopul şi efectul zilei ispăşirii a generat o altă capcană majoră în teologia rămăşiţei. Cum şi când va fi eliberat poporul lui Dumnezeu din ultima generaţie de păcat? Era evident că “nimic întinat” nu poate intra în cer. Ani de zile am propovăduit o ştergere progresivă a păcatului, care venea odată cu mărturisirea şi transferarea lui asupra sanctuarului ceresc. Am nutrit o speranţă secretă că păcatele mărturisite au fost şterse, iar singura dificultate ar fi cele pe care nu reuşeam, sau nu voiam să le părăsim.

Această soluţie ridica totuşi o problemă insurmontabilă: Oameni continuă să se nască şi să vină la Hristos, situaţie în care ştergerea păcatelor nu poate avea loc niciodată.

Observându-ne bâlbâiala şi dispoziţia spre compromis, lumea evanghelică ne-a îmbiat către o soluţie mai simplă şi foarte plăcută: Nu trebuie decât să credeţi în Isus, deoarece păcatul va fi şters la a doua venire a lui Hristos, când va “suna trâmbiţa.” Sau, după alţii, la răpire. Până atunci, nici vorbă de biruinţă asupra păcatului sau plinătate a lui Hristos. Această poziţie este astăzi preponderentă în lumea teologică adventistă, deşi ea neagă

a) principiul secerişului, care spune că nu poate avea loc recoltarea până când holda nu este coaptă,

b) principiul nunţii, care spune că nu poate exista nuntă pînă cînd Mireasa nu s-a pregătit, ca să poată fi îmbrăcată cu haine de in subţire, strălucitor şi curat (adică haina aceea pe care au pierdut-o primii părinţi) şi neagă fatal

c) doctrina sanctuarului, care spune că Marele Preot trebuie să şteargă păcatele poporului înainte de a părăsi sfânta sfintelor, spre a îmbrăca haina de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor.

Nuntă şi ospăţ

Neglijenţa, sau chiar nepăsarea cu care am tratat adevărul nostru fundamental despre sanctuar, ne-a împiedicat să vedem deosebirea clară dintre chemarea la nuntă şi chemarea la ospăţul nunţii Mielului.

Chemarea la nuntă se adresează exclusiv Miresei lui Hristos, bisericii rămăşiţei, pe care noi o numim Laodicea. Este o chemare la ziua ispăşirii, la unirea cu natura divină, pentru ca poporul lui Dumnezeu să ajungă “plin de toată plinătatea lui Hristos.” Iar “plinătatea lui Hristos” era “Tatăl, care locuieşte în Mine,” era “Eu nu fac nimic de la Mine Însumi,” era “cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine.” Ioan spune în Apocalips că nunta Mielului nu are loc decât atunci când mireasa este gata.

Chemarea la ospăţul nunţii Mielului se adresează lumii, o ultimă avertizare şi invitaţie că se pot bucura de efectele inestimabile ale lucrării lui Hristos fără bani şi fără plată. Este ceea ce noi numim “marea strigare,” o ultimă şi fantastică posibilitate, care va electriza şi zgudui din temelii ordinea acestei lumi.

Confuzia în care ne-a adus compromisul nostru ne face să depunem eforturi susţinute de a invita lumea la ospăţul nunţii Mielului, fără ca nunta să aibă loc. În timp ce respingem chemarea la nuntă, ne jucăm de-a marea strigare şi ne entuziasmăm copilăreşte că suntem pe locul trei sau patru în câştigarea de suflete, alergând să ajungem din urmă pe Martorii lui Iehova, pe Mormoni sau Penticostali, copiindu-le metodele şi invidiind duhul care le dă un aşa succes.

Nu ar fi mai potrivit să acceptăm chemarea la nuntă, ca milioanele de creştini sinceri din Babilon să poată fi invitaţi la ospăţul nunţii? Glasul ca de tunet al locuitorilor universului anunţă că a venit nunta Mielului, deoarece Soţia Lui s-a pregătit, iar îngerul îl invită pe Ioan să scrie despre fericirea celor chemaţi la ospăţul nunţii.

Când este gata mireasa?

La patruzeci de ani de la începerea zilei ispăşirii pentru cei morţi în Hristos, Dumnezeu anunţă poporul Său, printr-o “foarte preţioasă solie” trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones, care urmărea să aducă “mai proeminent” în faţa lumii farmecul inegalabil al Mirelui divin, că a sosit timpul ca Mireasa lui Hristos să lase lucrurile începătoare ale credinţei şi să treacă la cele desăvârşite. Cu alte cuvinte, să lase imaturitatea copilăriei, căci Mirele divin aşteaptă nunta. Dar peţitorii au fost batjocoriţi şi izgoniţi. Hristos a fost din nou răstignit, iar Duhul Său insultat. Era clar, Mireasa dorea prăjiturile de la nuntă, aştepta să meargă pe străzi de aur şi era dispusă chiar să cheme lumea la ospăţ, dar nu dorea nunta, care însemna unirea dintre natura umană şi cea divină, conform scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Aşa se face că ziua ispăşirii pentru cei vii a fost amânată şi continuă să aştepte.

Noi ne putem permite astăzi, cu riscuri enorme, să ne facem că nu auzim glasul de “tunet” din Apocalips 19, care ne dă soluţia la încropeala laodiceană, că mireasa nu va fi gata decât atunci când va avea haine strălucitoare şi curate, acelea din Eden, iar aceste haine nu sunt rodul efortului ei. Ei “i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat” care nu poate fi decât rezultatul ştergerii păcatelor, o binecuvântare a zilei ispăşirii pentru cei vii, a ploii târzii.

Oferta aceasta măreaţă stă încă la uşa noastră. Laodicea nu poate produce marea strigare indiferent câţi bani sau cât efort ar investi în evanghelizare, căci ea are nevoie urgentă să accepte chemarea la nuntă. Ea nu poate batjocori Mirele, refuzându-I oferta de căsătorie, şi în acelaşi timp să spere că va fi binecuvântată în efortul misionar. Să nu uităm că strămoşii noştri spirituali “băteau marea şi uscatul” să facă un convertit, iar Hristos le spunea că ei sunt logodiţi cu altcineva, care nu era Tatăl Său. Doctrina noastră de temelie spune că planul de mântuire se încheie în sfânta sfintelor, acolo unde omul şi Dumnezeu devin una. Dacă vrem să oferim lumii binecuvântata comoară încredinţată nouă, nu putem să închidem ochii în faţa avertizării solemne:

“O redeşteptare a adevăratei evlavii în mijlocul nostru ca popor este cea mai mare şi cea mai urgentă nevoie a noastră” (GW 370).

Publicat în "Domnul, neprihănirea noastră" - octombrie-decembrie 1999

Grupul de studiu Minneapolis 1888