Hagai este un profet al exilului. Deşi cartea lui nu conţine profeţii pe care vânătorii de scenarii apocaliptice să le aprecieze, pentru noi ele sunt de maximă importanţă. Cei ce au studiat solia neprihănirii lui Hristos ştiu bine că evenimentele majore ale unei generaţii finale nu sunt decretul duminical, plăgile sau revenirea lui Hristos, aşa cum cred cei mai mulţi din biserică. Solia 1888 era cheia pentru evenimentul major al planului de mântuire, care este ziua ispăşirii pentru cei vii. Punctul final al lucrării evangheliei nu este decretul duminical sau revenirea Domnului Hristos, ci nunta, refacerea sanctuarului şi inaugurarea lui prin coborârea Solului legământului (Mal 3:1-3) în templul Său.

Porunca împăratului Cir fusese clară: “Domnul, Dumnezeul cerurilor… mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el, şi să se suie la Ierusalim în Iuda şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim” (Ezra 1:2-3). Uimitor, venind de pe buzele unui suveran păgân, nu?

Dar poporul întors din exil împreună cu Zorobabel, Neemia şi marele preot Iosua avea alte priorităţi, şi nu împărtăşea viziunea înaltă a imperatorului. Ei au crezut că trebuie să clădească din nou marele regat al lui Israel, prin care Dumnezeu va supune planeta, aşa că au început să organizeze viaţa plecând de la celula familială. Şi cum natura umană a fost mereu aceeaşi, ei au crezut că banii oferiţi de babilonieni vor fi cel mai bine investiţi în locuinţe confortabile. “N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului,” spuneau ei (Hagai 1:2). “Acum este timpul pentru casele noastre,” păreau ei să spună, şi erau destui care nu vedeau rolul major al sanctuarului în marea controversă, şi nu înţelegeau nici eforturile lui Dumnezeu pentru refacerea lui.

Domnul trimite pe Hagai să le spună: “Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiţi în case căptuşite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată?” (Hagai 1:4). Da, ei aşa socoteau, deşi se înşelau amarnic. În timp ce casa lui Dumnezeu zăcea în ruine, fiecare alerga după casa lui, fără să înţeleagă deşertăciunea aceasta. Domnul continuă să le explice mai detaliat impasul în care se găseau:

„Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănaţi mult, şi strângeţi puţin; mâncaţi, şi tot nu vă săturaţi; beţi, şi tot nu vă potoliţi setea; vă îmbrăcaţi, şi tot nu vă este cald; şi cine câştigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!... Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui” (Hagai 1:6-9).

Reacţia acelor oameni la solia lui Dumnezeu este o veşnică ruşine pentru biserica de astăzi, căci ei au primit cu umilinţă şi sinceritate descrierea stării lor, şi au reacţionat prompt, trecând imediat la restaurarea templului. “Zorobabel, fiul lui Şealtiel, Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot, şi toată rămăşiţa poporului, au ascultat glasul Domnului, Dumnezeului lor, şi cuvintele proorocului Hagai, fiindcă Domnul, Dumnezeul lor, îl trimisese. Şi poporul s-a temut de Domnul” (Hagai 1:12). Au renunţat la înfrumuseţarea caselor lor “şi s-au pus pe lucru în Casa Domnului oştirilor, Dumnezeul lor” (Hagai 1:14).

Rămăşiţa timpului prezent se desfată încă în acelaşi fel de orbire. Agitaţia adventistă a atins paroxismul pe şantierul Bisericii - casa noastră - în timp ce casa lui Dumnezeu zace în ruine. Toate instituţiile bisericii, toate asociaţiile laice, oameni de afaceri sau modeşti întreprinzători, toţi trudesc pentru dezvoltarea bisericii. De zeci de ani iniţiem campanii evanghelistice şi proiectăm strategii, cu nume care mai de care mai bombastice, folosim extensiv presa scrisă, radioul, televiziunea şi internetul spre a “semăna” cât mai mult. Fiecare nouă campanie este privită ca o potenţială ploaie târzie şi mare strigare, dar ele trec una după alta fără vreun impact serios asupra lumii; “vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin.”

Botezăm mii de oameni pe zi şi ne bucurăm că ni se întăreşte casa, dar “simbria” câştigată parcă este pusă “într-o pungă spartă.” Iar cei puţini care rămân printre noi constată repede că realitatea este mult sub aşteptările lor, că foametea este mare în cetate, deşi se “mănâncă mult.” “Casa noastră” este servită de o armată de consilieri, psihologi, avocaţi, specialişti în diverse domenii, teologi, pastori şi slujbaşi, dar toţi îşi declară neputinţa în faţa virusului laodicean. Şi nu ştim de ce.

Profetul Hagai ne spune exact care este problema noastră. Avem şi noi un sanctuar în ruine, dar nu ne vine să credem, deoarece socotim că el este ceresc; iar dacă este ceresc, ori nu este în ruine, ori nu este treaba noastră.

Hagai modern a vorbit “în linii clare şi distincte”: Sanctuarul de la Ierusalim nu era o pildă despre sanctuarul din cer, ci una despre “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” acela de a locui “în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om” (DA 161). Taina lui Dumnezeu este “Hristos în voi,” şi la această casă suntem chemaţi să lucrăm.

Vrăjmaşul ţine această casă în ruine, ea este pustiită “fără curmare” (Ps 74:3), el “a pustiit totul în locaşul Tău cel Sfânt.” Casa spirituală a lui Dumnezeu (Ef 2:19-22), locul locuinţei Sale, nu trezeşte un interes proporţional cu eforturile lui Dumnezeu de a ţine în picioare umbra, până când a sosit realitatea, Hristos. El era un templu al lui Dumnezeu, iar solia Lui a răsunat în cetăţile lui Israel, afirmând că împărăţia lui Dumnezeu este “în voi.” Lipsa lor de interes pentru casa lui Dumnezeu, din zel pentru casa lor, i-a dus la dezastru.

Noi repetăm istoria. Avem o percepţie greşită şi despre adevăratul sanctuar, şi despre locul împărăţiei lui Dumnezeu. În timp ce depunem eforturi uriaşe pentru creşterea bisericii şi dezvoltarea lucrării lui Dumnezeu pe pământ, neglijăm total “scopul lui Dumnezeu” cu sanctuarul. Hristos este lăsat să bată la uşa inimii, în timp ce Îl invităm cu ardoare în casele, comunităţile şi instituţiile noastre. Dar seceta este mare, iar ploaia, pe care o aşteptăm să vină “din mari depărtări,” se încăpăţânează să nu cadă după niciuna dintre mega-campaniile noastre prin satelit.

“Uitaţi-vă, deci, cu băgare de seamă, la cele ce s-au întâmplat până în ziua de azi, până să se fi pus piatră pe piatră la Templul Domnului!... când a fost întemeiat Templul Domnului, uitaţi-vă cu băgare de seamă la ele. Mai era sămânţă în grânare? Nici via, nici smochinul, nici rodiul, şi nici măslinul, n-au mai adus nimic. Dar din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvântarea Mea” (Hagai 2:15-19).

Poate a sosit timpul să privim şi noi “cu băgare de seamă” la dezastrul spiritual din biserică, şi să ne gândim serios dacă nu este timpul să orientăm energiile bisericii către casa Domnului.