Mulţi dintre noi se întreabă, uneori cuprinşi de disperare, ce ar mai trebui spus sau făcut pentru ca Laodicea să se trezească, să-şi înţeleagă destinul profetic şi să vestească lumii ultima avertizare, aceea care va aduce omenirea în faţa deciziei finale de a alege în cunoştinţă de cauză pe Hristos sau pe Antihrist.

Până acum, nici una dintre metodele folosite nu a dat rezultate. Pe trupul letargic al bisericii s-au testat tot felul de soluţii, de la promisiuni glorioase la terorism spiritual, de la programe garantate de creştere a bisericii la tehnici de manipulare verbală, de la şocuri teologice la alarme escatologice. Fiecare nouă generaţie de pastori a intrat în lucrare cu hotărârea fermă şi sinceră de a aduce mult aşteptata reformă spirituală. S-au petrecut ore, zile şi săptămâni preţioase în conceperea, formularea şi aplicarea de noi proiecte de „spiritualizare” a comunităţilor noastre. Pastorii noştri iau mereu cursuri de educaţie continuă, merg la colegii şi universităţi de vară şi se istovesc să ţină pasul cu mulţimea ofertelor de educaţie superioară. Cu toate acestea, redeşteptarea mult aşteptată întârzie să se arate. Acest lucru generează, la rândul lui, un serios sentiment de inutilitate şi disperare, care paralizează orice elan intelectual şi spiritual în biserică.

Mulţi membri încep să se întrebe dacă aceasta mai este biserica rămăşiţei, sau trebuie să caute o nouă mişcare capabilă să ducă lumii solia adventă. De aici mulţimea de grupări schismatice care păstrează denumirea dragă de adventist. Timpul a arătat că şi aceasta este tot deşertăciune şi goană după vânt, căci fiecare nouă mişcare, deşi a pornit cu idealuri şi speranţe înalte, nu a putut scăpa de virusul letal pe care l-a moştenit: Încropeala laodiceană. Hotărârea de a sta tare la „vechile hotare” nu s-a dovedit a fi formula magică pentru reformă şi redeşteptare.

În acest ocean de confuzie, divizare şi indiferenţă, mai poate oare Duhul Sfânt să aducă o solie cât de cât capabilă să polarizeze biserica pentru îndeplinirea misiunii? Ce virtuţi ar trebui oare să posede o astfel de solie, încât să convingă corpul pastoral, să nu dezbine administraţia bisericii, să aibă sprijinul elitei academice adventiste, să fie acceptată de popor şi în acelaşi timp să nu ofenseze lumea creştină?

Astăzi, când stăm în faţa ultimelor evenimente, aşa cum ne place să credem şi să comunicăm lumii, nu s-ar cădea să ne plecăm cu seriozitate şi umilinţă înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să ne dea discernământul necesar şi dispoziţia de a vedea adevărul despre starea noastră şi soluţia pentru dilema în care ne găsim? Nu ar fi potrivit să ne temem de singurul lucru, acela că am uitat felul în care ne-a condus Dumnezeu şi experienţele istoriei noastre denominaţionale?

Deoarece am fost avertizaţi că istoria se va repeta, nu ar fi oare potrivit să ne întoarcem şi să vedem care a fost solia ucenicilor atunci când mii din popor „au rămas străpunşi în inimă” şi au fost botezaţi, primind Duhul Sfânt?

Succesiunea evenimentelor este cunoscută şi nu vrem să insistăm asupra ei. Dorim doar să amintim că atunci când un grup destul de mic de oameni din poporul lui Dumnezeu a înţeles corect rolul crucii în marea controversă şi a primit revărsarea Duhului Sfânt în ploaia timpurie, puterea lui Dumnezeu s-a revărsat ca un val peste poporul lui Israel.

Ce spuneau poporului aceşti ucenici, a căror minte fusese deschisă ca să înţeleagă Scripturile? Confruntau ei teologia bisericii cu descoperiri profetice sofisticate, cu interpretări fanteziste ale Scripturii?

Dacă studiem cu atenţie primele capitole din Faptele Apostolilor, nu putem evita concluzia că motivul predicării ucenicilor era cel din capitolul 2, versetul 36:

„Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.”

Ne-am fi aşteptat să găsim în predicile lui Petru, imediat după cincizecime, o prezentare completă a învăţăturilor lui Isus, o imagine mai proeminentă a jertfei Învăţătorului, sau cel puţin o prezentare sumară a evangheliei împărăţiei. În loc de aşa ceva, un obsedant şi neplăcut „voi L-aţi răstignit.”

„Voi L-aţi răstignit” nu era o încercare ieftină de a culpabiliza poporul, făcându-l să accepte de frică ceea ce refuzase cu premeditare. Ei aveau nevoie ca ochii lor întunecaţi să poată discerne că Cel pe care ei tocmai Îl omorâseră era singura lor salvare, personală şi naţională. El era Mesia cel descris de prooroci, speranţa lui Israel, dorinţa veacurilor, dar pe care ei Îl socoteau periculos pentru popor. El fusese prezentat poporului ca factor de confuzie, eretic, demonizat. El distrugea încrederea poporului în Moise, slăbea importanţa sabatului şi trata cu uşurătate legea. Cărturarii poporului vedeau afirmaţia lui Isus „să nu vă numiţi Rabi. Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23,8), ca pe o ameninţare directă împotriva lor. În plus, învăţătura lui era diametral opusă eforturilor diplomaţiei Sinedriului de a se impune pe scena internaţională.

Deşi producea frisoane oricui, acest „voi L-aţi răstignit” a fost singura solie de care poporul avea nevoie în acel moment. Pe toţi cei care au fost dispuşi să recunoască acest lucru, Dumnezeu i-a onorat cu darul pocăinţei şi al revărsării Duhului Sfânt în ploaia timpurie.

S-ar putea să fim surprinşi, dar noi ne găsim astăzi în faţa unei situaţii asemănătoare. În anul 1887 poporul lui Dumnezeu era anunţat cu bucurie şi mare anticipaţie că foarte curând, „judecata va trece la cei vii” (GC 490). Aceasta însemna că ultimele evenimente erau la un pas, căci judecata celor vii însemna „aducerea neprihănirii veşnice” pentru poporul care urma să devină Mireasa lui Hristos în faza finală a ispăşirii. În octombrie 1888, în timpul sesiunii Conferinţei Generale de la Minneapolis, Dumnezeu a venit foarte aproape de poporul Său, cu o solie „mai proeminentă” a neprihănirii lui Hristos, care urma să fie însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată. Tot cerul trepida în faţa evenimentului mult aşteptat, văzând că biserica este gata să fie îmbrăcată cu in subţire, strălucitor şi curat. Cu un grup de credincioşi, făcuţi asemenea Lui, Hristos împlinea scopul cel veşnic al lui Dumnezeu, iar bezna despre caracterul lui Dumnezeu care acoperea lumea urma să fie împrăştiată ca ceaţa.

Dar ceva cumplit a avut loc la acea sesiune. Urmăriţi descrierea spiritului profeţiei:

“Dumnezeu a dat fraţilor Jones şi Waggoner o solie pentru popor. Voi nu credeţi că El i-a chemat, şi totuşi, El le-a dat lumină preţioasă, iar solia lor a hrănit poporul lui Dumnezeu. Lepădând solia prezentată de aceşti bărbaţi, voi lepădaţi pe Hristos, dătătorul soliei.” (The EGW 1888 Materials, Vol. 3, 1353).

“Scenele care au avut loc la acea întâlnire L-au făcut pe Dumnezeul cerului să-i fie ruşine să-i numească pe cei prezenţi fraţii Săi” (Special Testimonies to RH Office p.16,17).

“Nu voi putea uita niciodată experienţa pe care am avut-o la Minneapolis, sau lucrurile care mi-au fost descoperite cu privire la spiritul care îi stăpânea pe oameni, la cuvintele rostite sau acţiunile întreprinse în ascultare de puterile răului... La acea întâlnire ei au fost însufleţiţi de un alt spirit, şi nu au înţeles că aceşti tineri au fost trimişi de Dumnezeu cu o solie pe care ei au tratat-o cu batjocură şi dispreţ, fără să priceapă că inteligenţele cereşti privesc la ei... Eu ştiu că atunci Duhul lui Dumnezeu a fost insultat” (Letter 24, 1892).

“Dumnezeu a dat hrană pentru popor la vreme potrivită, dar ei au refuzat-o deoarece nu venea pe calea şi în felul în care doreau ei. Fraţii Jones şi Waggoner au prezentat poporului lumină preţioasă, dar prejudecăţile şi necredinţa, gelozia şi bănuiala rea au blocat uşa inimilor lor, ca nimic să nu poată intra de la aceşti fraţi... Tot aşa a fost în trădarea, procesul şi răstignirea lui Isus, toate acestea au trecut prin faţa mea punct cu punct; spiritul satanic a luat controlul şi a influenţat cu putere inimile omeneşti, care s-au deschis îndoielilor, urii şi mâniei. Toate acestea predominau la acea sesiune (la Minneapolis)... Am fost dusă în casele unde erau cazaţi fraţii noştri, unde am văzut multă discuţie şi sentimente excitate, remarci aspre şi ascuţite. Slujitorii pe care i-a trimis Domnul erau caricaturizaţi, ridiculizaţi şi aşezaţi într-o lumină batjocoritoare. Comentariile... au trecut apoi la mine, iar lucrarea pe care Dumnezeu mi-a dat să o fac era tratată oricum, numai măgulitor nu. Numele lui Willie White (fiul ei) era tratat cu uşurinţă, ridiculizat şi acuzat; la fel şi numele fraţilor Waggoner şi Jones... Voci pe care am fost surprinsă să le aud, se uneau în rebeliune... voci aspre, hotărâte să denunţe. Dintre toţi cei care se exprimau cu atâta cruzime, nici unul nu a venit la mine să întrebe dacă aceste afirmaţii şi presupuneri erau adevărate... După ce am auzit aceste lucruri, inima mea a fost zdrobită. Niciodată nu mi-am imaginat ce încredere putem avea în cei care pretind că sunt prieteni, atunci când spiritul lui Satana găseşte intrare la inima lor. M-am gândit la criza viitoare, şi simţăminte pe care nu le pot exprima în cuvinte m-au înfrânt... ”Fratele va da la moarte pe fratele său” (Letter 14, 1889).

“Tot universul a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi iudeii” (Special Testimonies 6, 20).