Mulţumim frumos tuturor celor care ne-au scris, exprimându-şi bucuria şi aprecierea pentru modesta noastră contribuţie la descoperirea neprihănirii lui Hristos în această generaţie. Scrisorile dumneavoastră sunt importante, le aşteptăm cu drag şi le apreciem corect, chiar dacă nu publicăm conţinutul lor pozitiv pe acest sit.

De aceeaşi apreciere se bucură şi scrisorile critice, deşi ele sunt mai rare; acestea ne ajută să înţelegem unele aspecte confuze sau insuficient explicate în articolele noastre, care ar putea crea neînţelegeri păgubitoare anumitor cititori. Din acest motiv vom publica câteva pasaje ample dintr-o corespondenţă desfăşurată zilele acestea.

Cititorul nostru îşi exprimă îngrijorarea pentru intenţiile noastre astfel:

“De câtva timp tot mai des - aproape zilnic – citesc materialele dv. şi sunt frământat, pentru că nu ştiu unde vreţi să ajungeţi. Mi se pare că sunteţi tot mai departe de poporul lui Dumnezeu, afară de cazul că vreţi să mergeţi singuri... dar unde?”

El ne reproşează că ne limităm la publicaţiile pe internet, dar oamenii din jurul nostru nu au acces la el, şi nu se pot bucura de experienţa vie a contactului cu solii:

“Aveţi un sit bine pus la punct, dar unde vă sunt misionarii? Aveţi vreun 'Ivăncică' luminat de Duhul Sfânt, gata să cureţe iarăşi Teleormanul, nu doar de tradiţii ortodoxe, ci şi adventiste? Până una-alta, ceea ce contează este roada în viaţă şi în misiune. Dacă vă lipseşte, ştiţi soluţia: iarăşi pe genunchi. […]

De ce trebuie să lăsaţi ca adventiştii să evanghelizeze cu un adevăr ciuntit, ca apoi să mergeţi în urma lor să reparaţi sau să completaţi? Reformiştii, urmând strategia aceasta, bat pasul pe loc de decenii bune [...] Dv. scrieţi câteva pagini zilnic, Beni este online aproape tot timpul; între patru pereţi, cine să vă vadă faţa şi viaţa radiind de bucuria sfântă pe care o mărturisiţi pe situl dv.? Vă doresc succes într-o astfel de experienţă!”

I-am răspuns că nu am fost conştienţi de faptul că articolele noastre lasă cumva impresia că noi am primit o lumină nouă. Noi dorim doar să oferim acestui popor şansa de a lua contact cu solia foarte preţioasă pe care chiar Domnul, în marea Sa îndurare, a trimis-o poporului Său prin fraţii Waggoner şi Jones. I-am spus că noi chiar nu dorim să ni se vadă feţele radiind de bucurie, căci nu suntem nimic, chiar nimic; noi aşteptăm ca acest popor să fie fascinat de un singur lucru: Neprihănirea lui Hristos.

Nu dorim să facem concurenţă Bisericii Rămăşiţei; nu dorim să mergem în urma cuiva să reparăm ceva. Dacă o ajutăm pe scumpa noastră Laodicea să se trezească şi să-şi înţeleagă chemarea, ea va da foc planetei cu o solie ce nu va putea fi oprită. Aceasta este onoarea şi privilegiul ei, nu al nostru, deoarece nu suntem decât o parte modestă a acestei familii, şi nu un înlocuitor al ei.

Iată răspunsul lui:

“Nu este vorba de o solie nouă, ci de una uitată şi netrăită de peste o sută de ani. Cine o redescoperă şi o trăieşte, foloseşte toate căile şi mijloacele posibile ca ea să fie cunoscută şi trăită de toţi care sunt în sfera lui de influenţă. Prin lucrarea lui, caracterul lui Hristos va fi reprodus şi în viaţa celorlalţi, prin puterea Duhului Sfânt. 'O viaţă schimbată este un argument căruia nimeni nu i se poate împotrivi.'

Vorbesc cei din Turnu, sau din satele vecine, despre un grup de oameni, nu ireproşabili, dar sinceri, altruişti, dedicaţi lui Dumnezeu, doritori ca neprihănirea lui Hristos să se reproducă în viaţa lor? Numai o iubire profundă pentru oameni ne autorizează să lucrăm pentru ei şi, la nevoie, chiar să-i mustrăm... Vreau să fiu înţeles corect: Solia pe care o prezentaţi prin situl dv. este extraordinară, este mană cerească, şi nu doar pentru adventişti. Dar pentru mine, pentru noi care suntem departe, laodiceeni adormiţi în superficialitate şi formalism, ar fi edificator şi contaminator dacă am auzi că solia deja i-a schimbat pe propovăduitorii ei de la Turnu. Nu este vorba de ‘privitul la oameni,’ ci de teama că şi această nouă lucrare îşi va ocupa curând locul în vitrina istoriei eşecurilor advente.

Vedeţi, ‘Fapte 2000,’ ‘Galileanul,’ ‘Cincizecime pentru mine,’ ‘Un nou început,’ expoziţiile de sănătate, ‘Tinserv,’ miniatura Betleemului în centrul localităţii, adra, vocea speranţei, nu mai zic de ‘Ziua uşilor deschise’ despre care deja aţi scris – toate acestea încearcă să creeze o imagine pozitivă a bisericii, dar adevărata imagine este dată de ceea ce trăiesc membrii ei într-un cătun sau într-o metropolă, de ceea ce se întâmplă la firul ierbii, conform celor spuse de fr. Pierson la demisia sa. Ori aici solia 1888 trebuie să-şi facă lucrarea, să ne schimbe mintea, inima şi viaţa, să ne facă părtaşi de natură divină şi atunci pământul va fi luminat de slava Domnului, de chipul lui Hristos reprodus în urmaşii Săi. Efectul va fi mai mare decât cel din vremea apostolilor, fiind amplificat de presă, telefon, radio, televiziune, internet.

A pornit din Turnu această lucrare? Domnul să ne ajute la aceasta!”

Deşi ne bucurăm să vedem că cititorul împărtăşeşte credinţa noastră că solia 1888 este preţioasă, ne pare rău să-l dezamăgim în aşteptarea lui cea mai dragă: Nu va avea privilegiul să audă sau să constate că “solia deja i-a schimbat pe propovăduitorii ei de la Turnu.” Iar pentru aceasta există un motiv cât se poate de simplu: Dumnezeu nu doreşte ca solia să fie apreciată pe baza unor criterii subiective, ci doar datorită valorii ei unice. Este solia lui Dumnezeu către poporul Său din ultima generaţie, o solie ce trebuie acceptată doar prin credinţă şi verificată direct la sursă, adică la Dumnezeu.

Şi eu cred că feţele noastre strălucind de slava lui Dumnezeu ar avea un efect fenomenal; ar fi şi mai grozav dacă predicarea noastră ar fi însoţită de ceva minuni. Domnul Hristos le-a avut pe toate acestea. Care a fost rezultatul? “Adevărat, adevărat vă spun, Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea, şi v-aţi săturat” (Ioan 6:26). Cei mai mulţi din popor au primit cu rezervă solia Lui, deşi erau fascinaţi de puterile Sale vindecătoare. Ei aveau nevoie de lumina adevărului despre Tatăl, nu de argumente zdrobitoare că solul este autentic. Pe acestea din urmă le-au avut din plin, şi totuşi au respins solia Lui. Până în zilele noastre se contestă, în toate bisericile, că Hristos este întruchiparea fidelă a caracterului Tatălui şi că El este primul exemplar al rasei umane în care a fost refăcut “scopul lui Dumnezeu” stricat prin păcatul lui Adam.

Deşi recunoaştem că ne lipseşte îndemânarea de a prezenta o aşa excepţională veste bună, există totuşi un aspect la care noi am fost cât se poate de clari: Solia 1888 nu va face să strălucească feţe decât la ziua ispăşirii pentru cei vii. Şi nici chiar atunci în felul în care sugerează prietenul nostru. Da, ea de pe acum ne schimbă “mintea, inima şi viaţa,” dar sub nicio formă nu face pe primitorii ei părtaşi de natură divină înainte de ziua ispăşirii. Doar atunci, sub puterea ploii târzii şi prin confirmarea sigilării, va fi chipul lui Hristos desăvârşit reprodus în poporul Său. Până atunci, ne bucurăm să ne descoperim în liga lui Pavel, “cel mai mare dintre păcătoşi.”

Atunci când Domnul a trimis solia 1888 prin fraţii Waggoner şi Jones, opozanţii ei se întrebau de ce mesagerii nu fac minuni, dacă sunt trimişi de Dumnezeu – aşa cum spunea sora White – şi au acreditare divină. Iată răspunsul ei:

“Cum pot oare fraţii noştri, care au avut în faţă istoria Domnului slavei, să îşi deschidă buzele să rostească cuvintele jignitoare ale ucigaşilor Domnului? I-a condus Domnul pe aceşti fraţi să spună aceste lucruri? Eu răspund, Nu! Este chiar în faţa noastră ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, şi va prezenta numeroase minuni ca să confirme credinţa celor ce caută acest gen de dovadă. Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, şi vor crede cele mai nebuneşti erori” (1888 EGW Materials, 388).

Confirmarea credinţei pe baza minunilor este o afacere periculoasă, ca şi captarea entuziasmului pentru un adevăr pe baza unor criterii subiective, sentimentale sau emoţionale. Este posibil ca interesul unora să fie stârnit de ştirea că la Turnu a apărut categoria de adventişti pur-sânge pe care o aşteaptă biserica de zeci de ani, dar ce le-ar folosi să se declare partizani ai neprihănirii lui Hristos privind la oameni şi nu la Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre? Aici trebuie îndreptată credinţa oamenilor; noi trebuie să dispărem complet şi fără rezerve din scenă, iar locul acesta onorabil să fie ocupat de Spiritul lui Dumnezeu magnific, măreţ, magistral.

Dacă solia ar fi fost acceptată de biserică pe baza credibilităţii sau strălucirii solilor, cu siguranţă că Domnul o trimitea prin câţiva îngeri, negăsind oameni cu asemenea calităţi. Se pare însă că El doreşte să primim scrisoarea de dragoste fără să reproşăm poştaşului că este nebărbierit. El ne-a uimit mereu trimiţând soliile Sale prin oameni cărora le puteam întoarce spatele fără teamă sau jenă. De ce? Deoarece El nu doreşte să Se impună, obligându-ne să primim solia fără ca aceasta să fie înţeleasă sau apreciată.

Imaginaţi-vă că la una dintre sesiunile Conferinţei Generale s-ar coborî deodată la amvon, însoţiţi de ambianţa multimedia cerească – tunete, cutremur şi foc – doi serafimi glorioşi. Delegaţii ar fi imediat pe sub scaune, aşteptând comunicarea din partea cerului. Îşi imaginează cineva că votul nu ar fi unanim, indiferent ce rezoluţie ar propune îngerii aceştia bisericii mondiale? Numai că acesta ar fi un act clar de constrângere, o decizie luată sub impresia fricii, în care inima şi mintea nu ar avea niciun amestec.

Adevărul nu se propagă aşa. Exact din acest motiv Domnul a trimis solia 1888 prin doi pastori relativ necunoscuţi, şi nu prin sora White sau prin preşedintele Conferinţei Generale. Chemând la deschiderea templului inimii în faţa lui Hristos, solia nu trebuia să fie însoţită de constrângeri adiacente precum poziţia, spiritualitatea sau geniul mesagerilor. Ea nu trebuia să şocheze sub nicio formă prin manifestări exterioare. Singurul element de impact trebuia să fie frumuseţea şi valoarea soliei, experimentate personal de primitorii ei. Urma să fie o relaţie intimă între primitor şi Duhul Sfânt, fără zurgălăii fireşti atât de plăcuţi inimilor noastre.

În faţa bisericii nu stă o mare şi glorioasă evanghelizare, aşa cum aşteaptă mulţi, ci o puternică lucrare de cernere, în care cea mai mare parte a membrilor vor fi pierduţi pentru cauza lui Dumnezeu. Observând acest eveniment cutremurător în viziune, sora White întreabă pe îngerul însoţitor: „Ce a produs această mare zguduire?” Răspunsul lui a fost: „Lepădarea apelului Martorului credincios către îngerul Bisericii Laodicea.” Un astfel de eveniment epocal nu poate, nu trebuie, și nu va fi pus în pericol de elemente subiective precum spiritualitatea, geniul sau credincioşia solilor.

Mulţi din acest popor se visează o parte a mişcării glorioase, când „slujitorii lui Dumnezeu, cu feţele luminate şi strălucind de o sfântă consacrare,” vor merge din loc în loc să dea lumii ultima avertizare. Dar cât de puţini dintre aceştia ştiu că mai întâi trebuie să aibă loc o altă lucrare, când slujitorii lui Dumnezeu, cu feţele ca granitul, în sac şi cenuşă, vor trebui să spună bisericii lui Hristos că ea continuă să lepede sfatul Martorului Credincios şi perpetuează starea laodiceană prin refuzul permanent de a primi solia neprihănirii lui Hristos! Şi totuşi, fără aceasta din urmă, prima nu are absolut nicio şansă, iar timpul a dovedit-o din plin.

Biserica va fi confruntată cu adevărul pur că ea a respins solia neprihănirii lui Hristos, iar această convingere va trebui să vină doar din acţiunea Duhului Sfânt asupra sufletului. Orice altă scurtătură se va dovedi ineficientă.

Acum, dacă vă dă speranţă acest amănunt, noi vă putem spune că solia 1888 ne-a schimbat viaţa, oferindu-ne o perspectivă nouă asupra credinţei lui Hristos, bucuria şi speranţa pe care nu le-am cunoscut niciodată până acum. Da, înţelegem că suntem chemaţi să devenim un templu al Duhului Sfânt şi am acceptat cu bucurie această înaltă onoare, deşi nu suntem vrednici. Suntem entuziasmaţi că adevărurile adventiste, pline de semnificaţie, profunde şi vibrante, ne-au scos din ritualismul şi nepăsarea care sugrumă încă pe mulţi.

Dar nu, nu vă putem spune că am devenit ceea ce sugerează cititorul care ne-a scris. În prezent, Domnul ne arată progresiv ticăloşia inimii noastre, ne ajută să cerem o inimă nouă şi marchează cu sângele lui Hristos fiecare defect pe care îl vedem şi îl regretăm. Şi o face cu o delicateţe fenomenală, ca să ne lase permanent opţiunea resetării întregii operaţiuni. Dar nu Se va opri până nu ne va duce cât de jos va fi necesar, în sac şi cenuşă, singurul loc de unde se poate oferi o cunună împărătească (Isa 61:3). În acest sens suntem mai păcătoşi decât mulţi dintre cei care încă nu au fost confruntaţi cu neprihănirea lui Hristos în farmecul ei inegalabil, şi de aceea nu este sănătos pentru ei să se uite la noi.

Cât priveşte teama ca lucrarea noastră despre solia 1888 să nu îşi ocupe şi ea „curând locul în vitrina istoriei eşecurilor advente,” nu putem spune decât atât: Indiferent care va fi reacţia bisericii, noi nu vom obosi în căutarea perlelor ascunse sub gunoiul erorilor, nu vom renunţa să le comunicăm şi altora, în speranţa că pentru mulţi şi cât mai curând, “un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiţi pe toate celelalte: Domnul, neprihănirea noastră!”