La doi ani după sesiunea Conferinţei Generale din 1888 de la Minneapolis, Ellen G.White face declaraţia plină de veşti bune că odată, în viitor, Hristos şi neprihănirea Sa va deveni singurul subiect interesant de pe agenda Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Ea spune, în acest important paragraf, că există în Scriptură adevăruri care au fost acoperite de gunoiul erorilor, pe care ambasadorii lui Hristos trebuie să le descopere prin cercetarea Scripturii. Acceptăm toţi că în Biblie există multe adevăruri pe care nu le cunoaştem. Acceptăm toţi că vom continua în veşnicie să ne uimim de frumuseţile ascunse în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar să acceptăm că mai sunt lucruri pe care trebuie să le cunoaştem, că ele se află ascunse sub gunoiul erorilor, şi că suntem datori să le găsim, nu prea suntem dispuşi. Cei mai mulţi dintre noi sunt convinşi că "avem tot adevărul pentru mântuire," singura problemă ar fi că nu îl trăim.

S-ar putea să avem "tot" adevărul pentru mântuire, dar este foarte clar că nu avem tot adevărul pentru încheierea marii lupte dintre Hristos şi Satana. Şi este la fel de clar că, deocamdată, acel "singur subiect" nu le-a înghiţit pe toate celelalte. Din contră, există semne că toate celelalte subiecte sunt gata să-l înghită pe el. Expresia "adevăruri ascunse sub gunoiul erorilor" este mai mult decât serioasă. Sună aproape tragic. Este oare adevărat că există "erori" în înţelegerea noastră? Este adevărat că mai sunt adevăruri de descoperit acum, înainte ca un "alt înger," acela din Apocalips 18, să lumineze pământul cu slava lui? Iată alte câteva "cuvinte" pe care nu îndrăznim să le neglijăm:

"Adevăruri mari, care au fost ascunse şi neînţelese din ziua Cincizecimii, trebuie să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu în puritatea lor naturală." FCE, 473

"Există adevăruri vechi, şi totuşi noi, care urmează să fie adăugate comorii cunoştinţelor noastre. Noi nu înţelegem şi nici nu experimentăm credinţa aşa cum ar trebui..." RH 25 februarie, 1890

"Noi am auzit vocea Domnului mult mai clar în solia care a fost prezentată în ultimii doi ani... Abia am început să avem o slabă licărire despre ce înseamnă credinţa." RH 11 martie, 1890

Nu ar exista nici un motiv să ne sesizăm, dacă acest gen de afirmaţii ar fi fost făcute atunci când doctrinele noastre erau în curs de formare. Dar ele apar cu mult după ce a fost conceput bagajul doctrinal al bisericii, acela care există şi astăzi. Biserica are dreptul să întrebe, şi cineva trebuie să răspundă:

a) Au reuşit oare adevărurile neînţelese din ziua cincizecimii să strălucească în puritatea lor naturală? (Dacă da, atunci care sunt acele adevăruri?)

b) Dacă nu experimentăm credinţa aşa cum trebuie, poate cineva să ne spună măcar cum ar trebui să o experimentăm?

c) Dacă în 1890, în plină efuziune a soliei "foarte preţioase" trimisă de Dumnezeu, biserica avea doar o slabă licărire despre ce înseamnă credinţa, când se va maturiza oare credinţa noastră, ca pământul să fie luminat de slavă?

d) Poate cineva să dea măcar un exemplu de adevăr descoperit "sub gunoiul erorilor" în ultima sută de ani, care să fie adăugat la comoara cunoştinţelor noastre?

e) Care este cauza pentru care interesul pentru Domnul, neprihănirea noastră nu predomină?

f) De ce oare acest "singur subiect" nu reuşeşte să le înghită pe toate celelalte?

g) Cine poate asigura pe poporul lui Dumnezeu că nu vor mai trece două sau trei sute de ani până când acest subiect va atrage interesul miresei lui Hristos?

Acestea sunt întrebările tulburătoare care, după părerea noastră, ar trebui să frământe conştiinţa adventistă. Nu avem nici o intenţie să milităm pentru crearea unui grup de inventatori de doctrine. Mişcarea adventă nu a fost chemată să producă doctrine noi, ci doar să dea la o parte "gunoiul erorilor" de pe adevărurile acelea care pot pune capăt controversei în care se află guvernarea lui Dumnezeu.

Lumea protestantă a fost mulţumită că a descoperit adevărurile mântuitoare, că "cel neprihănit va trăi prin credinţă" şi că va muri tot aşa. Bucuroşi de asigurarea mântuirii (lor), ei îşi trăiesc liniştiţi viaţa, siguri că barca pe care călătoresc respectă orarul amiralităţii şi că vor ajunge în port deoarece "au credinţă."

Am căzut oare în capcana lor? A devenit şi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea o simplă casă de asigurări pe viaţă (veşnică) via mormânt? Oferim noi lumii altceva decât oferă toate celelalte biserici creştine, adică viaţă veşnică? Sau contribuţia noastră distinctă a devenit oferta aceea de "unsprezece ani în plus" de happy life pe o planetă care stă să se prăbuşească? Dacă şi noi alergăm tot după "mântuire," este oare înţelept să tolerăm spiritul de competiţie cu celelalte biserici, păstrându-ne individualitatea şi răpindu-le convertiţii?

Analizând cu sinceritate radiografia ultimului secol, putem constata că asupra noastră au fost exercitate presiuni puternice de a renunţa la "stâlpul central" al misiunii noastre, o corectă înţelegere a lui Daniel 8,14. Lumea evanghelică ne dorea (şi ne doreşte încă) un vecin amabil şi discret, care să nu-i tulbure somnul. Ea ne oferea în schimb onoarea şi cinstea de a ne lăsa să locuim într-un cartier aşa select cum este creştinismul. Mai mult, avantajele care decurgeau de aici ne-au creat impresia că trebuie să evităm cu orice preţ afirmaţiile stridente referitoare la unicitatea mesajului nostru.

Dacă "mântuirea prin credinţă" era ultimul cuvânt în materie de evlavie creştină, atunci Filadelfia avea tot ce trebuie în 1844. Nu mai era nevoie de noi. Da, este adevărat că pentru cer "via mormânt" este suficientă credinţa mântuitoare. Dar pentru ca trâmbiţa a şaptea să poată suna ca să se "sfârşească taina lui Dumnezeu" (Apocalips 10,7), era nevoie de altceva. Era nevoie de un popor care să descopere că "Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis; şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său" (Apocalips 10,19).

Aşa s-a născut această mişcare, măturând şi sfidând marele dictum al teologiilor zilei. Din nefericire, acest elan de cercetare a Scripturilor în zile şi nopţi de rugăciune, s-a epuizat foarte curând. Bucuroşi că "am văzut" templul din cer, am alergat la vecinii noştri să le spunem că am descoperit acolo legea lui Dumnezeu. Povara misiunii ne-a împiedicat să continuăm descoperirea "adevărurilor ascunse sub gunoiul erorilor." Poate ne-am imaginat că legea era ultimul adevăr de descoperit înainte de împlinirea fericitei noastre nădejdi. Dar nu a fost să fie aşa.

La nici patruzeci de ani, Domnul ne mustra că "am predicat Legea până am ajuns uscaţi ca piscurile Ghilboa, care nu au nici rouă, nici ploaie." Aşezarea noastră în cartierul select al creştinismului era asigurată. Acum Legea nu mai deranja pe vecinii noştri. Nu am văzut atunci, şi nu vedem nici astăzi, că Legea nu este decât "o transcriere a caracterului lui Dumnezeu." Aceasta era "ultima solie care trebuie să fie vestită lumii" (Parabole 283), aceasta era fabuloasa noastră descoperire din sanctuar.

Suntem noi dispuşi astăzi să reanalizăm neprihănirea lui Hristos, ca să putem prezenta unei lumi care piere "farmecul inegalabil," chipul "mai proeminent" al caracterului lui Dumnezeu, astfel ca marea controversă să poată fi încheiată cu un verdict în favoarea Celui "dispreţuit şi părăsit de oameni?"

Grupul de studiu Minneapolis 1888