“Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic” 

Daniel 2,44

”Uniunea Europeană – de la vis la realitate” este titlul unei cunoscute emisiuni radio, interesate de ultimele evenimente ale procesului de unificare a Europei. Nu ştim dacă redactorii acestei emisiuni s-au gândit sau nu la visul lui Nebucadneţar, şi nu ştim nici dacă în spatele tentativelor de unificare a Europei stă „visul.” Ştim totuşi că în zilele noastre „stăpânitorul acestei lumi” depune eforturi semnificative pentru a clădi o Europă unită şi un guvern mondial, cu totul de aur, după chipul şi asemănarea monumentului ridicat pe câmpia Dura, în speranţa că va reuşi să ducă omenirea la visul mirific al celor 1000 de ani de pace şi prosperitate materială.

Profetul Daniel ne spune că în vremea acestor împăraţi, reprezentaţi prin degetele de la picioarele statuii din visul lui Nebucadneţar, Dumnezeul cerurilor „va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată.”

Ce fel de împărăţie este aceasta, pe care o ridică Dumnezeu în timp ce visul de unitate al împăraţilor Europei este gata să se împlinească?

Ca să nu existe confuzii, Daniel continuă să explice natura împărăţiei care va spulbera toate întocmirile omului: „Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o desprinzându-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini, şi care a sfărâmat fierul, arama, argintul şi aurul” (Daniel 2,45).

Expresia aceasta, „fără ajutorul vreunei mâini,” nu prea a fost luată în seamă de poporul lui Dumnezeu. Conducătorii lui Israel s-au luptat mii de ani să clădească o împărăţie pământească a lui Dumnezeu, iar efortul lor a devenit factorul care a generat cel mai macabru bigotism religios de-a lungul timpului. Generaţia din timpul primei veniri a lui Hristos era frământată de acest ideal glorios al aşezării din nou a împărăţiei lui Dumnezeu, cea profetizată în Daniel. Ei aşteptau pe Mesia, un conducător care va elibera pe Israel de cotropitori şi va face ca Ierusalimul să devină muntele Domnului.

Ucenicii lui Hristos aşteptau acelaşi lucru şi erau motivaţi de aceleaşi speranţe. Adunaţi în jurul lui Iuda, care avea cea mai clară viziune politică asupra chestiunii, ei se pregăteau pentru momentul când Isus se va îndrepta spre Ierusalim pentru a lua tronul lui David. Speranţele lor creşteau pe zi ce trece, observând cum noroadele, hrănite şi vindecate de Maestrul, sunt tot mai hotărâte să Îl aşeze, cu forţa dacă va fi nevoie, pe scaunul regal pe care îl merită. Începuseră să fie de acord cu Iuda că Învăţătorul va trebui „ajutat” să se decidă mai repede, căci masele, fluctuante şi nestatornice cum erau, ar fi putut să piardă ardoarea şi zelul cu care adulau pe Fiul lui David.

Încercările lui Isus de a-i face să înţeleagă natura împărăţiei lui Dumnezeu nu au avut un impact prea mare asupra lor. Sigur, îi descumpăneau afirmaţiile Lui că la Ierusalim va fi refuzat şi omorât. Îi tulburau până la exasperare desele referiri că El nu face nimic de la Sine şi că nici nu poate face nimic. Uneori, insistenţa Lui că împărăţia lui Dumnezeu nu se poate vedea îi ducea la agonie. Cu o anumită ocazie, când Isus încerca să explice învăţătorilor legii natura împărăţiei Sale, au avut posibilitatea să vadă o sclipire din ceea ce Pavel spunea mai târziu că este „taina ţinută ascunsă timp de veacuri.” Dar momentul acesta prielnic a trecut fără vreun efect serios asupra lor, spre durerea lui Isus, care constata cu tristeţe că ei nu sunt interesaţi şi deci nu pot înţelege adevărata natură a împărăţiei Sale.

Episodul este descris în Luca la capitolul 17:

„Fariseii au întrebat pe Isus când va veni împărăţia lui Dumnezeu.” Evident, ei se refereau la împărăţia despre care vorbea foarte desluşit profeţia, inclusiv Daniel. „Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să izbească privirile. Nu se va zice, uite-o aici, sau uite-o acolo. Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 20.21).

Că „împărăţia este înlăuntrul vostru” nu au înţeles nici savanţii lui Israel, nici ucenicii lui Isus. Dacă ar fi înţeles „însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie,” acum le-ar fi fost mai uşor să înţeleagă ce fel de împărăţie era aceea despre care ei anunţaseră plini de bucurie că „s-a apropiat.” Hristos avea de clădit în ei împărăţia care fusese ruinată de Lucifer, dar ei nu s-au „consacrat pentru a fi temple sfinte în care să locuiască Creatorul. Curţile templului de la Ierusalim, pline de zgomot şi de urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor profane” (DA 161).

Generaţia prezentă a poporului lui Dumnezeu nu este imună la acest gen de amăgire. Şi noi ne uităm cu mare mândrie la biserica noastră şi vedem în ea împărăţia lui Hristos, deşi expresia lui Isus este foarte clară. Ne desfătăm numărând membrii nou veniţi, aşezăm în grafice şi procente dezvoltarea „fenomenală” a ceea ce Martorul Credincios numeşte „Laodiceea,” şi ne lăudăm cu instituţiile noastre de învăţământ superior şi medicale. Nu cu mult timp în urmă, într-una dintre revistele bisericii se anunţa vestea măreaţă că un solist de operă adventist a cântat la una dintre recepţiile de la Casa Albă. Ştirea era de aşa manieră formulată, încât dădea impresia că sediul administraţiei americane ar fi fost poarta cerului.

Recent, un preot ortodox convertit la adventism a fost plimbat şi prezentat cu multă pompă prin comunităţile noastre (poate mai este plimbat şi acum?), ca un trofeu al bătăliei pentru adevăr, deşi era evident că omul nu înţelegea nimic despre adventism. De fapt, nici cei care îl prezentau şi plimbau nu ştiau mai mult, dar zelul cu care îl „îndrumau” pe bietul om să laude noua familie în care a intrat demonstra clar că nu înţelegeau Împărăţia lui Hristos mai bine decât fariseii. Prin contrast, evităm cu mare grijă să vorbim despre teologi eminenţi, mari profesori ai universităţilor noastre, care ne părăsesc şi iau cu ei la plecare zeci de pastori, foştii lor elevi.

După toate semnele, noi repetăm istoria lui Israel, care nu reuşea să vadă împărăţia lui Dumnezeu decât în şi cu naţiunea lor, refuzând cu încăpăţânare să recunoască orbirea spirituală despre care vorbeau profeţii.

Înţelegem noi că împărăţia lui Dumnezeu se ridică astăzi, în vremea acestor împăraţi care încearcă să unească Europa, şi că, deocamdată, împărăţia este o lucrare în templul inimii? Apreciem noi adevărul încredinţat pionierilor adventişti despre sanctuar, al cărui scop era ispăşirea finală de la sfârşitul anului, când marele preot făcea „ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi”? Înţelegem noi în ce fel suntem zidiţi împreună ca să fim „un templu sfânt în Domnul,” o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul? Dăm noi atenţia cuvenită avertizării solemne că nunta înseamnă „unirea dintre divin şi uman”? Ce ne interesează mai mult, să devenim „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu,” sau să vină cât mai repede colapsul acestei lumi, ca să beneficiem noi de restitutio in integrum pe Noul Pământ?

Cuvântul sigur al profeţiei garantează că astăzi, când Europa a ajuns la împlinirea visului, Dumnezeul cerului, fără ajutorul vreunei mâini, lucrează la zidirea unei împărăţii „înlăuntrul” nostru. El ne invită încă o dată să acceptăm ca trupurile noastre să fie făcute un templu, o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul, ca să poată veni nunta Mielului.

Este greu de spus câţi din poporul lui Dumnezeu au acceptat această invitaţie, deoarece împărăţia nu poate fi numărată, căci nu se vede. Dar, fără ajutorul vreunei mâini, trupul lui Hristos se vindecă şi curând va putea fi prezentat în faţa tronului „fără pată, zbârcitură sau ceva de felul acesta.” Fără ajutorul vreunei mâini un popor va ajunge peste noapte „părtaş de natură divină.” Fără ajutorul vreunei mâini o rămăşiţă se va lăsa convinsă de „păcat, neprihănire şi judecată.” Fără ajutorul vreunei mâini un popor va fi „spălat, albit şi curăţit” ca să poată chema la ospăţul nunţii Mielului sufletele îmbătate de vinul Babilonului. Fără ajutorul vreunei mâini neprihănirea lui Hristos va străluci „ca soarele” în faţa ochilor unui popor care crede că Dumnezeu este responsabil pentru relele planetei.

Ce va declanşa oare această avalanşă de binecuvântări peste poporul acesta? Răspunsul venit pe calea profetică este clar şi concret: „Marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Mântuitorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” (RH 1 aprilie 1890). Ellen G.White se referea la solia pe care Dumnezeu a trimis-o poporului Său prin fraţii Waggoner şi Jones la modesta sesiune a Conferinţei Generale din 1888 de la Minneapolis.

Acum, când ne aflăm la graniţa dintre milenii, iar timpul a permis o privire retrospectivă asupra realităţii, poate cineva să ofere Bisericii o soluţie mai eficientă decât cea pe care a oferit-o Domnul în 1888, dar pe care părinţii noştri au refuzat-o cu atâta uşurătate?

Publicat în "Domnul, neprihănirea noastră" - ianuarie-martie 2000