Studiată cu atenţie, în lumina acestei viziuni profetice, Biblia descoperă un Dumnezeu disperat în efortul de a se face cunoscut. Acesta este cel mai sfâşietor strigăt al inimii lui Dumnezeu, care răzbate atunci când gunoiul erorilor este măturat, iar mintea noastră, luminată de Soarele Neprihănirii, înţelege valoarea celei mai preţioase perle care poate fi găsită: “Viaţa veşnică este aceasta: Să te cunoască pe Tine…”

“Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului lui, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine” (Isaia 1,3).

“Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere” (Ieremia 4,22).

“Pentru ce dar, poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri?” se întreba Domnul în disperare. “Nu este nici un leac alinător în Galaad?... Pentru ce nu se face dar vindecarea fiicei poporului Meu?” (Ieremia 8,5.22).

La peste două mii de ani de atunci, nouă ne vine greu să credem că generaţia prezentă este lovită de un gen asemănător de orbire, de o necunoaştere a lui Dumnezeu la fel de profundă ca a lor. Şi totuşi, se poate constata uşor că “vindecarea fiicei poporului Meu” încă nu s-a făcut.

Cu toate eforturile, planurile, angajamentele şi strategiile prezente, ce ne împiedică oare să vestim lumii “ultima solie de har”? Din ce cauză “ultimele raze ale luminii harului” nu reuşesc să ajungă la miliardele care locuiesc pământul, în ciuda faptului că mesajul adventist face ocolul planetei pe toate căile şi frecvenţele?

Ne place să credem, ca întotdeauna, că nu ducem “lipsă de nimic” în cunoaşterea Scripturii. Ne încăpăţânăm să propovăduim lumii solia adventă, deşi refuzăm să primim noi înşine solia neprihănirii lui Hristos. Campanie după campanie trece, dar noi nu ne alarmăm că “vindecarea fiicei poporului Meu” nu se face. Ne-ar agasa teribil dacă ni s-ar spune şi nouă astăzi: “Poporul Meu nu Mă cunoaşte.”

Cum să vestim lumii ultima solie de har, dacă nu înţelegem că solia este o “descoperire a caracterului dragostei Sale”? Cum să prezentăm ceva ce nu am descoperit încă? Cum putem spune că solia pe care o prezentăm este ultima, deşi nu reuşim să prezentăm corect caracterul Său, iar timpul se lungeşte exasperant? Cu trecerea anilor, impasul nostru va deveni mai vizibil, deci mai jenant, iar ţepuşul în care va trebui să dăm cu piciorul ni se va părea imens.

Cu delicateţe şi răbdare, Dumnezeu avertizează generaţia noastră:

“Lumea este învăluită de întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu. Oamenii pierd cunoştinţa caracterului Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare în puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, îndurării şi a adevărului Său (COL 415).

Lumina slavei Sale – caracterul Său – trebuie să strălucească în urmaşii Săi. Astfel trebuie ei să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea spre casa Mirelui, spre cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mielului (COL 414).

Aici găsim marele test al apartenenţei. Ne face plăcere să cităm des că noi “nu mai suntem din lume.” Dacă nu mai suntem din lume, înţelegem noi caracterul lui Dumnezeu altfel decât lumea? Care este concepţia adventistă despre caracterul lui Dumnezeu altfel decât lumea? Care sunt diferenţele? Dacă Babilonul a înţeles şi interpretat greşit caracterul lui Dumnezeu, cum se face că ne închinăm la acelaşi Dumnezeu? Lumea creştină crede într-un iad lung, iar rămăşiţa crede într-un iad scurt. Lumea creştină crede că Dumnezeu îi arde cu foc pe păcătoşii rebeli, rămăşiţa spune că El doar “permite.” Cei din Babilon Îl consideră pe Dumnezeu vinovat de mizeria omenească, noi Îl considerăm doar “responsabil.”

Savanţii Babilonului ne-au scos ochii ca lui Samson, şi acum ne citesc ei Biblia în fiecare seară înainte de culcare. Pe ei nu-i sperie că ne închinăm în altă zi, atâta timp cât recunoaştem că avem acelaşi Dumnezeu. “Întunericul acoperea lumea şi beznă profundă acoperea poporul. Prin mulţimea reprezentărilor greşite ale vrăjmaşului, mulţi erau înşelaţi aşa de tare, încât se închinau unui dumnezeu fals, îmbrăcat cu atributele caracterului lui Satana” (CED 73).