Modelul penal despre jertfă a avut un rol hotărâtor în toată această perioadă de beznă spirituală. El ne-a păstrat sub protecţia legii prin motivaţia fricii de moarte sau de pierderea mântuirii. Cât timp ne agăţăm cu disperare de lucrurile începătoare ale credinţei, este mai sigur să stăm sub lege, decât să ne punem viaţa în primejdie fără rost. Atâta timp cât socotim că Dumnezeu pedepseşte cu moartea pe călcătorii legii, este absolut necesar să ne prindem de credinţa că Isus a plătit vina păcatului în locul nostru. Cui a plătit-o – diavolului sau lui Dumnezeu – este irelevant pentru această mentalitate de vechi legământ. Robii, sau copiii imaturi, nu au astfel de probleme şi nu îşi pun asemenea întrebări. Şi nici nu este cazul să fie tulburaţi cu asemenea complicaţii.

Dar când inima şi mintea se deschid către lumina neprihănirii lui Hristos, apar imediat întrebările care aşteaptă de decenii să fie puse: Cine L-a omorât pe Hristos? În ce fel moartea Lui satisface nevoia de dreptate a legii? A trebuit să moară Isus? Altfel nu se putea? Şi dacă nu trebuia să moară, cum a ajuns să fie pus pe cruce?

Credinţa populară, bazată pe vechiul legământ, este că răstignirea lui Hristos a fost plănuită şi dusă la îndeplinire de Dumnezeu, ea fiind singura cale de ispăşire pentru păcatele omenirii, trecute sau viitoare. Şi, bineînţeles, Dumnezeu S-a folosit de oameni şi împrejurări, chiar dacă nu a făcut-o cu mâna Lui. Dar acesta era scopul, el trebuia realizat, şi fără de el omenirea nu putea fi salvată. Sângele trebuia să curgă, altfel legea nu era satisfăcută.

Există însă trei categorii de martori care dau peste cap acest concept despre jertfa lui Hristos. Ei susţin cât se poate de convingător că nu a fost nici dorinţa, nici planul şi nici intenţia lui Dumnezeu ca Isus Hristos să fie pus pe cruce. Şi ei mai declară că răstignirea nu s-a produs nici măcar accidental, ca o consecinţă nefericită a unui concurs de împrejurări nefavorabile. Să urmărim mărturia lor:

Petru:

„Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fapte 2:22-24).

„Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui” (Fapte 3:14-15).

Vă rog să remarcaţi ideea din versetul 23, unde Petru spune că Hristos a fost dat în mâinile autorităţilor bisericii „după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu.” Aceasta nu înseamnă, cum pot deduce unii, că Dumnezeu L-a dat în mâinile lor spre a-L omorî. El L-a dat în mâinile lor ca să se vadă cât de clar se poate cum reacţionează oamenii păcătoşi atunci când sunt confruntaţi cu neprihănire pură. Textul vrea să spună că Dumnezeu nu S-a amestecat să le împiedice planurile, deşi ştia mai dinainte de ceea ce sunt copiii Săi capabili, şi cum vor proceda.

Isus Hristos:

„În toate zilele eram cu voi în Templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Luca 22:53).

„Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut” (Ioan 8:40).

„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44).

„Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30).

„Isus zicea: ‚Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!’ Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi” (Luca 23:34).

Conducătorii iudei:

„Când L-au zărit preoţii cei mai de seamă şi aprozii, au început să strige: ‚Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!’ ‚Luaţi-L voi şi răstigniţi-L’ le-a zis Pilat‚ căci eu nu găsesc nicio vină în El. Iudeii i-au răspuns: ‚Noi avem o Lege, şi după Legea aceasta, El trebuie să moară, pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu’” (Ioan 19:6-7).

Avem aici mărturii din trei surse: declaraţia inculpatului, declaraţia criminalilor şi declaraţia martorilor oculari. Din toate aceste depoziţii oricine poate înţelege că răstignirea a fost plănuită de oamenii păcătoşi, aflaţi sub stăpânirea lui Satana, şi că scopul primordial a fost acela de a-I închide gura. Hristos strica lucrările diavolului, şi îi punea în primejdie împărăţia.

Poporul lui Dumnezeu nu ştia că se închină unui Domn fals, aşezat fraudulos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu, în templul lui Dumnezeu. Ei nu ştiau că „oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana” (DA 23). Ei nu ştiau că „actele ceremoniale pe care Însuşi Dumnezeu le instituise erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima” (DA 24).

Hristos trezea naţiunea la realitate, iar oamenii începeau să simtă valoarea unei vieţi de autentică credinţă şi prezenţă a lui Dumnezeu. Falsul şi autenticul se aflau faţă în faţă, iar contrastul era izbitor.

Reprezentanţii lui Satana din Sinedriu nu numai că au plănuit să-L elimine fizic pe Hristos, dar au mers până acolo încât i-au sucit mâna la spate procuratorului roman, care se împotrivea unei asemenea grosolane călcări de lege. Iar cerul era alături de Pilat, avertizându-l să nu asculte de cererile nebuneşti ale conducătorilor evrei.

Dacă aşa stau lucrurile, cum putem susţine că răstignirea urmărea să satisfacă neprihănirea lui Dumnezeu? Cum ar fi posibil ca o astfel de lucrătură tâlhărească să devină marele act al răscumpărării noastre? Ce legătură este între lumină şi întuneric? Cum pot colabora Dumnezeu şi Satana fără ca Dumnezeu să Se închine lui Satana? Neprihănirea şi nelegiuirea nu pot colabora, lumina şi întunericul nu pot sta împreună (2 Cor 6:14).

Este uimitor cum dăm noi din cap a pagubă şi spunem: „Eu dacă eram acolo nu aş fi participat la o asemenea mişelie,” dar în acelaşi timp susţinem că Dumnezeu a fost arhitectul întregii operaţiuni, şi că răstignirea urmărea să satisfacă cerinţele unei legi neprihănite. O asemenea mistificare este cu adevărat produsul întunericului, o capodoperă admirată în toate muzeele religioase ale lumii, fără nicio suspiciune că ar fi vorba de un fals celebru. Uimitor!

Biserica rămăşiţei s-a alăturat mişcării religioase globale care încearcă să vândă falsul acesta unei lumi naive. Iar lumea se va trezi prea târziu să constate că a achiziţionat un fals pentru care şi-a cheltuit ultimul bănuţ, când Hristosul la care s-a închinat cu cea mai mare sinceritate va fi demascat de solia îngerului al treilea.

Ne înţelegem noi responsabilitatea în acest conflict milenar?