„Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apoc 2:4).
Acest verset din Apocalips ascunde o situaţie tulburătoare, tristă şi umilitoare pentru ucenicii lui Hristos, ajunşi apostoli şi conducători ai primei biserici creştine. În câteva cuvinte, Duhul exprimă regretul şi durerea lui Dumnezeu privind cum urmaşii Săi cei mai apropiaţi nu reuşesc să înainteze în slava crescândă a soliei pe care Hristos o adusese cu un asemenea preţ. Ziua Cincizecimii nu trebuia să fie o binecuvântare pasageră, un simplu şoc pentru Israelul adormit. Ea trebuia să lumineze curând pământul cu slava lui Hristos, încheind astfel marea controversă cu un verdict în favoarea lui Dumnezeu. [1]
De ce a părăsit Efesul dragostea lui proaspăt descoperită? Cum se face că ei nu au reuşit să vadă lumina despre care suntem noi astăzi avertizaţi, că „adevăruri mari, care au fost ascunse şi neînţelese din Ziua Cincizecimii, trebuie să strălucească din Cuvântul lui Dumnezeu în toată puritatea lor” (FCE 473)?
Ce fel de adevăruri au rămas „ascunse şi neînţelese” de grupul ucenicilor, pe care ei trebuiau să le vadă şi să le predice încât să nu se mai spună despre ei că au părăsit dragostea dintâi? Ce înseamnă „dragostea dintâi”? Evident, nu este vorba de zelul lor pentru evanghelie sau dragostea pentru Hristos, căci ei au renunţat la tot şi au murit martiri, iar urmaşii lor, cei din Sardes, au fost dispuşi să meargă pe acelaşi drum al sacrificiului pentru cauza sfântă.
Urmărind istoria fascinantă a marii controverse din acel timp, un episod relevant pentru subiectul nostru proiectează o situaţie incredibilă: Disensiuni fundamentale au apărut între ucenicii de la Ierusalim, în frunte cu Iacov, fratele Domnului, şi Pavel, chemat de Dumnezeu să fie apostolul neamurilor. Detalii găsim în Faptele Apostolilor, cartea doctorului Luca, şi în cea a doamnei White cu acelaşi titlu, ambele lucrări prezentând faptele cât de transparent se poate. Iar faptele sunt astfel:
Minunile Cincizecimii au zguduit zdravăn poporul ales. Mii de iudei au trecut la noua credinţă, printre care mulţi preoţi, şi toţi erau zeloşi pentru lege, spre deosebire de „unii” care, li se părea apostolilor, duc noua interpretare la graniţa cu erezia. Apostolii primeau regulat ştiri din Europa şi Asia despre teoriile extravagante pe care Pavel le enunţa printre Neamuri. El vorbea foarte ciudat despre lege, despre templu, despre obiceiurile religiei lor şi despre rolul lui Hristos în sanctuarul ceresc. Poziţiile radicale pe care le exprima el în scrisoarea către fraţii din Galatia erau un afront deschis, stânjenitor şi greu de suportat pentru convertiţii iudei care erau „zeloşi pentru lege.” Iar tinerii preoţi convertiţi erau de-a dreptul revoltaţi de aroganţa cu care Pavel trata subiectul legii. Nu este exclus ca Iacov şi ceilalţi bătrâni să fi fost sub o oarecare presiune din partea lor, mai ales că scopul era creşterea bisericii, câştigarea întregului Israel la Hristos. Cert este că ştirile răuvoitoare care circulau despre Pavel la Ierusalim nu au fost respinse de ucenici, care „nu au făcut nici un efort de a le contrazice,” şi „nu au manifestat nici o dorinţă de a se armoniza cu el” (AA 389).
De partea lui, nici Pavel nu era prea blând cu iudaizanţii, expresiile lui radicale făcând senzaţie până în zilele noastre. El recomanda partizanilor tăierii împrejur să se castreze, dacă tot vor să fie neprihăniţi prin faptele legii. Vă imaginaţi ce efect devastator produceau astfel de afirmaţii „la Iacov,” sediul bisericii din Ierusalim, adică „Efes.”
Încerc să-mi imaginez stânjeneala pe care o încerca Petru – care ştia în inima lui că apostolul neamurilor are dreptate – ascultând cum fraţii ridiculizează, sfidează şi condamnă teologia lui Pavel. Ce tristeţe mortală se abătea peste inima lui văzând succesul pe care „lupii răpitori” îl aveau în sfâşierea unităţii şi libertăţii în Hristos la care chema evanghelia.
Dar Iacov părea să aibă o asemenea autoritate asupra grupului încât nu era de niciun folos să-ţi exprimi părerea. Sau aşa i se părea lui. Cert este că minunile Zilei Cincizecimii s-au stins curând, îngropate de încăpăţânarea și indispoziția de a înţelege natura progresivă a luminii cereşti.
Bătălia era între neprihănirea legii, aşa cum era ea văzută de iudeii convertiţi – iar ucenicii nu prea făceau excepţie – şi neprihănirea lui Hristos aşa cum era predicată de Pavel. Era conflictul milenar din jurul neprihănirii, care ne hăituieşte şi pe noi astăzi.
Credinţa populară era că neprihănirea provine dintr-o conformare exterioară la normele legii. Pavel spunea că singura sursă de neprihănire este „Hristos în voi,” adică unirea cu natura divină, aşa cum se întâmplase cu Isus Hristos. El descifrase această taină în doctrina sanctuarului, unde vedea o pildă pentru scopul lui Dumnezeu „din veacuri veşnice” de a locui în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt, până la om. Acesta era geniul legământului veşnic, o scriere a caracterului divin în mintea fiinţelor inteligente.
Pavel revine obsedant asupra acestui subiect în epistola lui către Evrei (capitolele 8 şi 10), epistolă care viza mai ales pe liderii de la Ierusalim. Vă imaginaţi deci rezerva cu care se citeau „la Iacov” asemenea cuvinte: „Voi, care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evr 5:12-14).
Iacov a hotărât că este timpul să intervină concret în vâltoarea teologică ce ameninţa să scufunde corabia. El trimite o circulară iudeilor convertiţi din diaspora, în care cheamă la echilibru şi sobrietate în aprecierea legii. Ea a devenit mai târziu Epistola lui Iacov. Semnalul era clar: „Nu vă luaţi după tot ce spune Pavel, neprihănirea este şi prin fapte, nu numai prin credinţă. Iar noi, apostolii din Ierusalim, vă recomandăm circumspecţie la acest subiect. Legile lui Moise nu au fost abrogate, aşa cum lasă Pavel să se înţeleagă, căci ele vin direct de la Dumnezeu, care nu Se schimbă.” Cititorul atent observă imediat intenţia autorului, odată ce înţelege tensiunea teologică ce zguduia biserica la acea oră. Circulara „către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate” este plină de sfaturi bune dar lipsită complet de vestea bună – un efort administrativ de a păstra biserica la vechile hotare. [2]
Aceasta fiind situaţia, nu este de mirare răceala cu care a fost primit Pavel la Ierusalim şi maniera în care a fost tratat acolo de apostoli. Deciziile luate cu acea ocazie au împins biserica spre dezastru şi au pus capăt lucrării şi chiar vieţii lui Pavel. Ei nici nu bănuiau că în acele zile fierbinţi sigilează destinul bisericii Efes şi părăsesc dragostea dintâi, când Duhul se coborâse peste ei la Cincizecime. Pentru ei, importantă era creşterea bisericii, favoarea cărturarilor lui Israel şi evitarea persecuţiei prin orice mijloace.
Acum era ocazia de aur pentru Iacov să arate bisericii că Pavel nu face chiar tot ceea ce spune, că ideile lui fanteziste cu privire la evanghelie nu l-au făcut să abandoneze obiceiurile strămoşeşti. Strategia lor părea plină de virtuţi. Îi vor cere să meargă la templu, să practice curăţirea ceremonială cerută de lege şi să-şi arate zelul plătind taxele pentru alţi patru fraţi credincioşi. Astfel, sperau ei, se va face dovada de necontestat că zvonurile despre ereziile lui Pavel au fost false.
Obţineau, de asemenea, pace socială. Ei ştiau că nesupunerea faţă de cerinţele legii ceremoniale va aduce persecuţie asupra noii comunităţi din partea iudeilor, ceea ce ar pune în pericol creşterea bisericii. Dacă urmaşii lui Hristos ar fi fost etichetaţi de Sinedriu drept călcători ai legii, urma acuzaţia de sectă, izolarea şi apoi persecuţia. O asemenea perspectivă era inacceptabilă acum, când gloatele „veneau la Hristos” iar biserica se bucura de o asemenea prosperitate, greu de anticipat cu câţiva ani înainte.
Din respect pentru poziţia lor, de dragul păcii, datorită dinamicii de grup sau nedorind să tulbure sufletele fraţilor, întreţinând tensiunea teologică în inima lucrării, Pavel a acceptat cererea lor. Dar Spiritul Profeţiei ne spune că „planul acesta nu a fost inspirat de Duhul lui Dumnezeu; el era rodul laşităţii” (AA 404). Noi am spune astăzi că era o decizie stimulată de corectitudinea politică. Ei cereau lui Pavel să dezmintă prin fapte tot ce predicase prin credinţă. Ei doreau să clarifice pentru totdeauna că neprihănirea este şi prin fapte, chiar prin cel care afirmase că ea este doar prin credinţa lui Hristos.
Aceasta era, totuşi, doar suprafaţa chestiunii. Adevărata problemă era că Dumnezeu trimitea lumină nouă despre neprihănirea lui Hristos, care era caracterul lui Dumnezeu, că venise vremea ca taina evlaviei să fie descoperită, iar această lumină urma să lumineze curând pământul.
Capul şarpelui fusese zdrobit de Hristos pe cruce, între îngeri şi Lucifer se rupsese şi ultima legătură de simpatie, rămânea acum doar ca omenirea să înţeleagă motivul principal al marii controverse.
Dar fraţii din inima lucrării nu erau dispuşi să urmeze providenţele lui Dumnezeu în dinamica lor glorioasă. Greoi la minte, ei au considerat că este mai sănătos pentru biserică să stea tare la vechile hotare decât să se aventureze pe căile fanteziste şi riscante ale unei religii prea „spiritualizate,” aşa cum propunea Pavel. Ei considerau că noile vederi ale lui Pavel despre sanctuarul ceresc nu pot fi susţinute cu Scriptura. Un templu viu, alcătuit din oameni, al cărui cap este Hristos, li se părea fraţilor a fi mult prea ştiinţifico-fantastic. Moise nu vorbise despre aşa ceva. Ei doreau să stea la Scriptură. Sola Scriptura. Şi erau sinceri. Nu puteau înțelege că Dumnezeu intenționează să facă din biserica Sa întruparea continuă a lui Hristos.
Când fraţii cu răspundere, de dragul prosperităţii bisericii şi pentru binele cauzei lui Hristos, aleg să stea la vechile hotare exact atunci când Dumnezeu trasează noi hotare ale adevărului divin, ei stopează lucrarea Duhului, iar adevărul pentru care au luptat până atunci devine un idol.
Aşa s-a întâmplat mereu în istoria sacră, iar generaţia prezentă nu învaţă nimic din asemenea tragedii. Deşi văzuseră efectele inimaginabile pe care le avusese venirea Duhului, la Cincizecime, spre a locui în ei, apostolii nu reuşeau să pătrundă logica lui Pavel că aceasta este taina evlaviei, scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Ei nu erau dispuşi să creadă că Dumnezeu îi cheamă la acelaşi gen de experienţă prin care trecuse Fratele lor mai mare, în care natura umană şi cea divină se uniseră. Nu doreau să devină un templu sfânt al Duhului lui Dumnezeu. Nu credeau că templul din Ierusalim a fost doar o pildă pentru scopul lui Dumnezeu.
Alegând să revină la practicile ceremoniale, şi obligându-l pe Pavel să se supună deciziei lor de a practica şi el obiceiurile, bătrânii din Ierusalim au părăsit pe Iubitul care trebuia să locuiască în ei şi să-i facă părtaşi de neprihănirea lui Hristos. Au ales o nouă dragoste, aceea a succesului social bazat pe compromis, diplomaţie, conformism şi asemănare cu lumea. Au decis că neprihănirea care se capătă prin faptele legii este mai sănătoasă decât cea scrisă în inimi de prezenţa Duhului. După ce trăiseră minunile Cincizecimii, ei doreau să se întoarcă la faptele moarte. Experienţa lor ne arată cât de imperceptibil poate trece un popor de la o dragoste la alta, de la Hristos la Baal, de la tainele profunde ale lui Hristos la lucrurile începătoare ale credinţei. S-ar fi îngrozit dacă le spunea cineva că decizia lor nu este altceva decât o variantă nouă a glasului părinţilor lor: „Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel” (Is 30:11).
Prin gestul lor nechibzuit, lumina din cer a fost stopată, generaţia lor a fost văduvită de adevărul prezent, iar adevărurile mari ale Zilei Cincizecimii au rămas „ascunse şi neînţelese” pentru aproape două mii de ani. Iar Duhul ne spune că „nu Dumnezeu a hotărât ca lucrarea lui Pavel să se încheie aşa curând”:
„Cuvintele de reproş adresate de Mântuitorul bărbaţilor din Nazaret se aplică, în cazul lui Pavel, nu doar iudeilor necredincioşi, ci şi propriilor lui fraţi de credinţă. Dacă liderii bisericii ar fi renunţat deplin la spiritul de înverşunare împotriva apostolului şi l-ar fi acceptat ca pe unul chemat special de Dumnezeu să ducă evanghelia la Neamuri, Domnul l-ar fi păstrat în viaţă pentru ei. Nu Dumnezeu a hotărât ca lucrarea lui Pavel să se încheie aşa curând, dar El nu a făcut o minune spre a contracara suita de circumstanţe produsă de hotărârea conducătorilor bisericii din Ierusalim” (AA 417).
Oricât de înfricoşător ar părea, acest caz face încă o dată demonstraţia că Dumnezeu nu intervine spre a schimba cursul evenimentelor, atunci când conducătorii bisericii Sale aleg să se opună luminii din cer. El nu foloseşte ameninţarea sau constrângerea atunci când este părăsit pentru o nouă „dragoste” a copiilor Săi. Aşa s-a întâmplat atunci la Ierusalim, aşa s-a întâmplat la Minneapolis în 1888 şi aşa se va întâmpla ori de câte ori, confruntaţi cu lumină din cer, vom alege drumul rebeliunii şi aroganţei faţă de Persoana sensibilă şi delicată care este Tatăl nostru ceresc.
Strategia nebunească a apostolilor nu a dus doar la stoparea misiunii şi vieţii lui Pavel. Deşi puteau să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu locuind în ei, lucru care se întâmplase deja la Cincizecime, ei au scufundat biserica creştină în valea plângerii pentru două mii de ani, timp în care planeta a văzut mai mult ca niciodată valurile de sânge vărsat în numele lui Hristos.
Mai grav, ei au lăsat „ascunse şi neînţelese” mari şi vitale adevăruri ale Zilei Cincizecimii, fără de care teologia creştină nu are nicio şansă să vadă sfinţenia în trupul păcătos. Dar cel mai grav, din pespectiva largă a marii controverse, ei au amânat ziua judecăţii lui Dumnezeu, continuând să-L ţină în boxa acuzaţilor, deşi Hristos demonstrase deplin fraţilor Săi caracterul neprihănit, blând şi non-violent al Tatălui. [3]
Tragedia Efesului confirmă avertizarea Duhului: „Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă. Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă” (RH 27 mai 1890).
