Când are loc ştergerea păcatelor pentru urmaşii lui Hristos din ultima generaţie?

Biserica are o vastă diversitate de opinii la acest subiect, dar ele pot fi încadrate în trei mari categorii.

- Unii cred că păcatele sunt şterse în momentul mărturisirii lor. Este un proces care se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi. Un păcat mărturisit şi părăsit este şters, nu se mai repetă, iar interesul este ca toate păcatele să fie mărturisite, şi deci şterse, până când vine clipa revenirii lui Hristos, clipă care trebuie să găsească şi ultimul păcat mărturisit şi şters.

- Alţii cred că ştergerea păcatelor are loc în timpul, sau imediat după judecata de cercetare, şi că se face individual, pe măsură ce fiecare caz a ajuns înaintea tribunalului ceresc. De aceea unii sunt foarte confuzi cu privire la viaţa lor de credinţă, întrebându-se dacă nu cumva cazul lor a ajuns deja la judecată, verdictul este negativ (ştiu ei ce fel de viaţă duc) şi prin urmare ce rost mai are să se joace de-a religia sabat de sabat.

- Şi alţii cred că ştergerea păcatelor are loc la a doua venire, mai precis la înălţare, în momentul când trupul acesta muritor va fi îmbrăcat în nemurire. Ei susţin că pe pământ, în actuala stare de nelegiuire, nu este posibil să trăieşti fără păcat, şi astfel plasează ştergerea păcatelor în momentul părăsirii planetei, ca o cerinţă obligatorie pentru noile condiţii ale împărăţiei luminii.

În lumina soliei neprihănirii lui Hristos, niciuna dintre aceste soluţii nu este acceptabilă, şi de aceea voi prezenta trei argumente scripturistice care, sper, vor aduce claritate la acest subiect, ca şi un nou interes pentru studierea acestui eveniment epocal, şi iminent.

Ziua Ispăşirii din sistemul ceremonial

Datorită opiniei general acceptate că sistemul ceremonial din vechime reprezintă planul de mântuire, voi aduce primul argument din acest domeniu familiar poporului nostru.

În tip, planul de mântuire decurgea astfel: Pe parcursul întregului an, păcătosul venea cu animalul de jertfă la poarta templului, îşi mărturisea păcatul pe capul victimei pe care el însuşi o sacrifica, iar preotul de serviciu lua din sângele animalului şi stropea cu el anumite componente ale templului. Aceasta era o reprezentare a transferului de vinovăţie asupra sanctuarului, astfel ca păcătosul să nu moară până când avea loc lucrarea foarte importantă a curăţirii sanctuarului, a ştergerii păcatelor acumulate peste an.

Păcatul nu era şters în momentul mărturisirii şi aducerii jertfei. El rămânea în contul păcătosului până la ziua ispăşirii, fiind doar consemnată prin sânge, în sanctuar, dispoziţia lui de a renunţa la acel păcat. Mielul de jertfă nu făcea decât să ofere o protecţie provizorie, până când avea loc lucrarea autentică de rezolvare a păcatelor.

La sfârşitul anului se desfăşura cea mai importantă lucrare a întregului plan, o lucrare solemnă şi înfricoşată, de care depindea soarta fiecăruia, şi chiar a naţiunii întregi. Era Ziua Ispăşirii, ziua când păcatele înregistrate în sanctuar erau eliminate, îndepărtate, şterse, aruncate în marea uitării. Fără această lucrare, păcătoşii ar fi suportat consecinţele păcatului lor, chiar dacă el fusese mărturisit în timpul anului. Acea mărturisire nu ştergea păcatul, ci doar consemna în sanctuar dorinţa păcătosului ca acel păcat să beneficieze de ştergerea realizată în Ziua Ispăşirii. Iar Ziua Ispăşirii chiar de acest aspect se ocupa, de curăţirea poporului, de eliberarea lui de păcat:

“Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului” (Lev 16:30).

Acest verset important nu permite scurtătura ieftină prin care unii susţin că în Ziua Ispăşirii se realiza doar curăţirea Sanctuarului, poporul fiind deja curat în acea zi datorită jertfelor aduse în tot timpul anului. Versetul spune clar că ispăşirea era pentru popor, că se realiza o “ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi,” şi că în urma acestei ispăşiri, oamenii erau “curăţiţi de toate păcatele,” evident, cele mărturisite odată cu aducerea jertfei la Sanctuar.

Prin urmare, păcatele nu erau şterse în timpul anului, când erau mărturisite la poarta sanctuarului, ci doar în Ziua Ispăşirii, la sfârşitul anului, odată pentru tot poporul. Sistemul ceremonial fiind umbra planului de mântuire, putem afirma cu certitudine că păcatele nu sunt şterse odată cu mărturisirea lor, ci în Ziua Ispăşirii, care, pentru cei morţi a început în 1844, iar pentru o generaţie în viaţă încă nu a avut loc, din păcate şi spre ruşinea noastră.

Iosua şi Îngerul

Al doilea argument în favoarea ştergerii păcatelor se găseşte în cartea profetului Zaharia, unde se specifică cu mare precizie natura instantanee a eliberării poporului de păcat. Iată pasajul integral:

“El (Îngerul) mi-a arătat pe marele preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, şi pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască. Domnul a zis Satanei: ‘Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?’ Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, şi totuşi stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: ‘Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!’ Apoi i-a zis lui Iosua: ‘Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ Eu am zis: ‘Să i se pună pe cap o mitră curată!’ Şi i-au pus o mitră curată pe cap, şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo” (Zah 3:1-5).

Că acest pasaj se referă la Ziua Ispăşirii finale este indubitabil, în lumina faptului că toate generaţiile de credincioşi au fost realmente curăţite de păcat abia în 1844, când a început Ziua Ispăşirii pentru cei morţi. Spiritul Profeţiei ne ajută să înţelegem că această poziţie este justificată:

“Viziunea lui Zaharia despre Iosua şi Îngerul se aplică cu deosebită forţă experienţei poporului lui Dumnezeu de la sfârşitul marii zile a ispăşirii. Biserica rămăşiţei va trece printr-o mare încercare şi suferinţă. Cei care ţin poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus vor simţi ura balaurului şi a oştilor sale. Satana consideră pe toţi locuitorii lumii ca fiind supuşii lui, el a obţinut controlul asupra bisericilor apostaziate; dar există o mică grupare care se împotriveşte supremaţiei lui. Dacă ar putea să-i şteargă de pe faţa pământului, triumful lui ar fi complet. Aşa cum el a influenţat naţiunile păgâne să nimicească pe Israel, tot aşa în viitorul apropiat el va stârni puterile nelegiuite ale pământului să nimicească poporul lui Dumnezeu. Toţi vor fi somaţi să dea ascultare edictelor omeneşti opuse legii lui Dumnezeu. Cei care vor fi loiali lui Dumnezeu şi adevărului vor fi ameninţaţi, acuzaţi şi proscrişi. Vor fi ‘daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii’ lor” (5T472).

Aceste detalii sunt plasate clar în contextul ultimelor zile ale istoriei păcatului. Ascultaţi cum continuă:

 “Singura lor speranţă este în mila lui Dumnezeu; singura lor apărare este rugăciunea. Aşa cum Iosua stătea în faţa Îngerului, tot aşa biserica rămăşiţei, cu inimă zdrobită şi credinţă aprinsă, va cere iertare şi eliberare prin Isus, Avocatul lor. Ei sunt cu totul conştienţi de păcătoşenia vieţii lor, ei văd slăbiciunea şi nevrednicia lor, şi când privesc asupra lor, sunt aduşi aproape la disperare. Ispititorul se află acolo spre a-i acuza, aşa cum stătea alături de Iosua spre a i se împotrivi. El arată la hainele lor murdare, caracterele lor defectuoase. El expune slăbiciunile şi nebunia lor, ingratitudinea lor păcătoasă, neasemănarea lor cu Hristos, care a dezonorat pe Răscumpărătorul lor. El se luptă să le zdrobească sufletele cu gândul că situaţia lor este fără speranţă, că petele întinării lor nu vor fi niciodată spălate. El speră să le distrugă credinţa ca ei să cedeze ispitirilor lui, să renunţe la consacrarea lor faţă de Dumnezeu şi să primească semnul fiarei” (5T473).

Astfel, chiar în imediata proximitate a decretului duminical şi a semnului fiarei, poporul lui Dumnezeu se află în situaţia marelui preot Iosua, îmbrăcat cu “haine murdare,” fără haina neprihănirii lui Hristos, fără părtăşia de natură divină, fără sigiliul lui Dumnezeu asupra lor. Deşi mărturisite şi consemnate în Sanctuar, păcatele lor nu sunt şterse, iar legea nu este “scrisă” în minte şi inimă.

Această situaţie este însă remediată de o acţiune creatoare a cerului, numită ştergerea păcatelor, Ziua Ispăşirii pentru cei vii, sau Ziua Ispăşirii finale. Ea se realizează într-o clipă, ca urmare a decretului divin, şi este o acţiune creatoare care nu cere timp îndelungat sau eforturi din partea beneficiarilor.

Da, pregătirea poporului pentru acest moment a fost îndelungată, progresivă, deoarece oamenii nu suportau descoperirea brutală a stării lor de alienare, iar Duhul Sfânt a trebuit să lucreze cu mare delicateţe ca vasul de lut să nu se prăbuşească.

Dar odată încheiată această lucrare de convingere despre “păcat, neprihănire şi judecată,” drumul este deschis pentru lucrarea creatoare, de o clipă, a ştergerii păcatelor şi unirii dintre cele două naturi, umană şi divină. Abia acum poporul lui Dumnezeu, ca Iosua, este îmbrăcat cu haine de sărbătoare:

 “În timp ce poporul lui Dumnezeu îşi umileşte sufletele înaintea lui Dumnezeu, cerând curăţie de inimă, se dă porunca: ‘Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el,’ şi se aud cuvintele pline de speranţă: ‘Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ Haina fără pată a neprihănirii lui Hristos este aşezată asupra copiilor lui Dumnezeu încercaţi, ispitiţi, şi totuşi credincioşi. Rămăşiţa dispreţuită este îmbrăcată în haine de sărbătoare, spre a nu mai fi niciodată întinată de murdăriile lumii. Numele lor sunt păstrate în cartea vieţii Mielului, înscrişi printre credincioşii tuturor veacurilor” (5T475).

O dovadă puternică pentru credinţa că ştergerea păcatelor se realizează imediat înaintea evenimentelor finale se găseşte în următorul pasaj:

“În acest timp de strâmtorare, Satana agită pe cei răi, şi ei se strâng în jurul poporului lui Dumnezeu spre a-l distruge. Dar el nu ştie că în dreptul numelui lor din cărţile cereşti a fost scris ‘iertat.’ El nu ştie că a fost dată porunca: ‘Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el,’ că ei au fost îmbrăcaţi cu ‘haine de sărbătoare,’ şi că pe capetele lor a fost aşezată ‘o mitră curată’” (HS 156).

Astfel, înainte de a începe timpul de strâmtorare, are loc în inimile credincioşilor o lucrare complexă, descrisă în trei componente: Ştergerea păcatelor (“Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el”), unirea cu natura divină (“te îmbrac cu haine de sărbătoare”), şi sigilarea (“Să i se pună pe cap o mitră curată”).

Această lucrare complexă este reversul situaţiei grave create de căderea lui Adam. Alegând să se despartă de natura divină, deconectându-se de la izvorul vieţii, Adam a pierdut haina strălucitoare generată de prezenţa naturii divine, prin Duhul Sfânt, în el, a pierdut mitra curată de administrator al cerului pe această planetă, şi s-a trezit îmbrăcat în hainele murdare generate de legea păcatului şi a morţii, sub controlul unui dezastruos sistem de operare, la cheremul îngerilor răi.

Ziua Ispăşirii finale pune capăt acestei ordini produse de păcat, aducând pe cei credincioşi înapoi la haina de slavă, la părtăşia cu natura divină, făcând din ei “terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului” ca să slujească spre slava Sa.

Pasajul din Zaharia despre Iosua şi Îngerul se încheie punctând încă o dată că lucrarea nu se face progresiv, pe parcursul întregii vieţi, ci “într-o singură zi,” adică Marea Zi a Ispăşirii finale, la sfârşitul planului de mântuire:

“Căci iată că numai spre piatra aceasta pe care am pus-o înaintea lui Iosua, sunt îndreptaţi şapte ochi; iată, Eu Însumi voi săpa ce trebuie săpat pe ea, zice Domnul oştirilor; şi într-o singură zi voi înlătura nelegiuirea ţării acesteia” (Zah 3:9).

Mireasa şi hainele de in subţire

Al treilea argument în favoarea ştergerii păcatelor la sfârşitul planului de mântuire, dar înainte de revenirea lui Hristos, se găseşte în Apocalips 19, şi el urmează exact acelaşi tipar generat de doctrina sanctuarului ca şi celelalte două prezentate anterior.

Iată pasajul integral:

“Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas, care zicea: ‘Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!’ Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: ‘Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat’ (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor)” (Apoc 19:5-8).

Ce eveniment special produce această mare bucurie din jurul tronului lui Dumnezeu? Ce anume justifică declaraţia triumfătoare a locuitorilor cerului că “Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească”?

Răspunsul este: “A venit nunta Mielului.”

Dacă “nunta” este unirea dintre divinitate şi umanitate, aşa cum ni se spune în Parabole (COL 307), înseamnă că aici este vorba de lucrarea specifică a Zilei Ispăşirii, realizată în Sfânta Sfintelor o singură dată la sfârşitul anului, pentru tot poporul lui Dumnezeu, în care păcatele erau şterse şi avea loc unirea dintre Dumnezeu şi om, unire stricată prin păcat. Nelegiuirile poporului – care stau ca un zid de despărţire între Dumnezeu şi om (Isa 59:1-2) – sunt îndepărtate, iar Dumnezeu Se întoarce din nou în templul Său, locul locuinţei Sale.

Nunta are loc, aşa cum sugerează pasajul, când sunt îndeplinite două condiţii:

Prima condiţie, mireasa trebuie să se pregătească. Nunta nu poate avea loc fără ca mireasa să primească rochia de nuntă, iar mireasa nu poate primi rochia de nuntă dacă nu este pregătită pentru un asemenea eveniment.

A doua condiţie, ei trebuie să i se dea să se îmbrace cu “in subţire, strălucitor şi curat,” o iniţiativă complet în afara posibilităţilor sau capacităţilor ei. Haina de nuntă nu se capătă prin subterfugii, nu se câştigă, nu se cumpără şi nu se împrumută. Este un dar exclusiv al cerului, realizat prin puterea creatoare a Duhului Sfânt venit în templul inimii să unească natura umană cu cea divină.

În ce constă pregătirea miresei? Răspunsul la această întrebare este singura explicaţie pentru lunga întârziere a nunţii Mielului, singura explicaţie pentru ocolul de 120 de ani al bisericii rămăşiţei prin pustia păcatului.

Mireasa este pregătită de nuntă când primeşte solia neprihănirii lui Hristos, o înţelege, o apreciază şi ajunge astfel să descopere “taina lui Hristos,” secretul vieţii Lui biruitoare. Ea capătă astfel “credinţa lui Isus,” anume că la originea vieţii Lui de biruinţă asupra păcatului se afla locuirea Tatălui în El.

Hristos ştia că nu poate face nimic fără unirea cu natura divină: “Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi” (Ioan 5:30); “Nu fac nimic de la Mine Însumi” (Ioan 8:33); “Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 14:10).

Timp de un secol, mireasa a executat toate numerele de echilibristică spirituală sugerate de teologia Babilonului sau inventate de savanţii Ierusalimului, cu gândul mai mult la tortul festiv decât la haina de nuntă. Dar fără succes. Nu a primit hainele de sărbătoare, iar nunta a trebuit mereu amânată.

Şi totuşi, Ioan vede mireasa pregătită şi nunta realizată, ceea ce înseamnă că rămăşiţa, indiferent cât de consistentă numeric ar fi ea, va fi cu certitudine îmbrăcată în haine de sărbătoare. Ea îşi va recunoaşte atitudinea de dispreţ faţă de “solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea” trimisă de Dumnezeu prin fraţii Waggoner şi Jones, va asculta apelul Martorului Credincios şi astfel va birui aşa cum a biruit Hristos.

Datorită acestei pregătiri, ei “i se dă” să se îmbrace cu “in subţire, strălucitor şi curat.” Este exact aceeaşi acţiune descrisă în Zaharia, când marelui preot Iosua, ca reprezentant al poporului, i s-a oferit o haină de sărbătoare în locul hainelor murdare cu care era îmbrăcat.

În ambele situaţii se vorbeşte despre o înlocuire de haine, o dezbrăcare şi îmbrăcare, şi nicidecum despre o curăţire a petelor murdare de pe hainele vechi. Ziua Ispăşirii finale nu repară caractere defecte; ea instalează definitiv în templul inimii caracterul lui Dumnezeu, scrie Legea pe table de carne, uneşte două naturi diferite, făcând din ele un singur trup. Dumnezeu împlineşte cu poporul Său legământul cel veşnic.

Contextul descoperă că nunta Mielului are loc înainte ca locuitorii pământului să se coalizeze spre a lupta împotriva lui Hristos: “Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui” (Apoc 19:19). Este marea bătălie spirituală de la Armaghedon împotriva caracterului lui Dumnezeu, caracter care stă gata să fie descoperit acum prin cei 144.000, oameni din toate “seminţiile” fiilor Israelului spiritual, exact la fel cum a fost descoperit în Hristos.

Nunta, sau Ziua Ispăşirii finale, este astfel evenimentul major care declanşează toată suita de evenimente finale, culminând cu a doua venire. Deşi nu ştie dacă sau când a fost promulgat decretul prin care mireasa este îmbrăcată în haine de sărbătoare (vezi mai sus HS 156), Satana constată că această grupare începe să vorbească despre marea controversă la fel ca Hristos, expunând conspiraţia prin care este controlată omenirea. Această voce disidentă încurcă Planul, expunând temeliile iluzorii pe care este clădit Babilonul cel mare, falnica cetate a haldeilor spirituali moderni. Aceasta îl face să apeleze la măsuri de maximă urgenţă, ceea ce declanşează haosul la nivel planetar.

Acestea sunt doar trei dintre dovezile Scripturii că ştergerea păcatelor are loc în Ziua Ispăşirii finale, şi că este o componentă a operaţiunii complexe, în trei părţi, a acestei zile: eliberarea de păcat, unirea cu natura divină, sigilarea.

Singurul lucru care o împinge mereu în viitor este necredinţa şi dispreţul arătat soliei prin care Dumnezeu ne atrage atenţia că sanctuarul şi curăţirea lui, “temelia şi stâlpul central al credinţei noastre,” sunt mistificate până la anihilare totală.