„Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!”
Câţiva savanţi ai poporului ales cereau o dovadă că lucrarea lui Isus este autentică, un semn divin că misiunea Sa are acreditare divină. Ca păzitori ai luminii, ei avuseseră de-a face cu mulţi profeţi mincinoşi, „meteorici,” cum se spune pe la noi, şi cunoşteau bine credulitatea poporului pe care cu onor îl conduceau. Ei cereau de la Isus o minune, un semn divin care să ateste că Dumnezeu şi nu altcineva este în spatele soliei Lui.
Existau precedente biblice pentru o astfel de cerinţă? Desigur. De multe ori în vechime Dumnezeu Se identificase prin minuni şi semne de netăgăduit, spre a confirma autenticitatea misiunii pe care dorea să o încredinţeze slujitorilor Săi.
Spre surprinderea tuturor, cererea lor a fost întâmpinată cu un refuz categoric:
„Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul proorocului Iona.
Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. Bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici este Unul mai mare decât Iona” (Mat 12:39-41).
Cam multă patimă, nu? Să acuzi biserica, singurul obiect al iubirii şi grijii lui Dumnezeu de pe pământ, că este vicleană şi preacurvară – în sens spiritual, evident – nu era un exemplu prea bun de iubire şi împreună simţire cu fraţii. Un astfel de limbaj respingător nu făcea decât să convingă pe oricine că solul respectiv nu vorbea în numele lui Dumnezeu. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ei s-au împietrit atât de mult în această convingere, încât nici chiar semnul proorocului Iona nu a reuşit să-i mai ajute. Au avut sub ochi învierea, susţinută de cele mai serioase dovezi, dar nici chiar acest semn nu a zguduit necredinţa cultivată în faţa evidenţei clare.
În acest punct se naşte întrebarea tulburătoare: De ce o naţiune păgână se poate pocăi în masă, la simpla declaraţie a unui necunoscut, iar poporul lui Dumnezeu nu reuşeşte acest lucru nici când mesagerii au cele mai serioase acreditări cereşti?
Când a intrat în Ninive, marea cetate a imperiului asirian, Iona nu avea niciun fel de acreditări, nu a fost însoţit de niciun fel de minuni, şi nici nu şi-a făcut campanie publicitară prealabilă, ca oamenii să ştie că urmează să sosească în oraşul lor un evanghelist. Era cuvântul unui necunoscut împotriva întregii autorităţi administrative şi clericale a imperiului.
La acea dată, marea metropolă o ducea mai bine ca niciodată. Nu existau ameninţări imediate, iar societatea se bucura de o prosperitate pe care doar capitala unui imperiu mondial o poate oferi. Ca şi în Roma imperială de altădată, doar sclavii munceau, cetăţenii ocupându-se de lucruri mai puţin degradante. Adică se distrau, cât de mult şi cât de bine puteau, bucurându-se de abundenţa materială şi de libertatea obţinute prin forţa militară.
Asirienii nu erau nici naivi, nici rupţi de realitate. Se impuseseră pe plan mondial datorită rigurozităţii, seriozităţii şi conştiinciozităţii pe care le mai admirăm astăzi, în mică măsură, la popoarele germanice. Erau o perfectă maşină de război, rapidă şi aprigă, în faţa căreia nu rezista nimic.
Când a apărut Iona în Ninive, asirienii nu i-au cerut un semn, o minune, prin care să poată valida declaraţiile lui. Au ascultat cu atenţie, au început să-şi pună întrebări şi au aşteptat ca subiectul să fie tratat la nivelul autorităţilor. Acestea au reacţionat imediat, deoarece chiar erau conştiente de responsabilitatea lor faţă de propriul popor. Chiar dacă era o alarmă falsă, o glumă proastă, ei aveau datoria să investigheze şi să ia măsuri.
Probabil că avertizarea conţinea şi alte detalii, pe care istoria nu le consemnează, dar mesajul ajuns la urechile lor suna aşa: „Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!” (Iona 3:4).
Pentru o populaţie idolatră, scufundată în nelegiuiri şi plăceri nepermise care „ajunseseră până la cer,” un astfel de anunţ putea părea o glumă, în cel mai bun caz. La fel pentru conducătorii militari. Ninive era înconjurată de un zid înalt de aproape treizeci de metri, cu o mie cinci sute de turnuri, fiecare înalt de şaizeci de metri. În plus, nicio ameninţare militară nu se observa la orizont. Ce fel de nimicire ar putea lovi impresionanta lor citadelă, apărată de o formidabilă maşină de război?
Şi totuşi, a fost ceva în mesajul lui Iona care a zdruncinat serios viaţa din capitala imperială.
Anumiţi cercetători spun că expresia „nimicită,” din avertizarea lui Iona, este aceeaşi expresie folosită pentru distrugerea Sodomei şi Gomorei: „Cuvântul folosit pentru a exprima nimicirea este vechiul termen tehnic profetic, a răsturna, (Isaia 1:7; 13:19), care descrie nimicirea Sodomei şi Gomorei (Lange Commentary, la Geneza 19:25).
Ei au făcut imediat legătura cu Sodoma şi Gomora, iar perspectiva unei asemenea devastări totale i-a îngrozit.
Ca şi Iona, împăratul şi autorităţile din Ninive au dedus că Dumnezeu Însuşi va distruge cetatea, aşa cum a distrus Sodoma şi Gomora. Această gravă pervertire a adevărului a fost posibilă doar datorită faptului că Iona era obsedat mai mult de slava lui decât de slava lui Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să uite, să neglijeze şi să anuleze lumina pe care o primise „în adâncimile pământului.”
În liniştea de mormânt a călătoriei lui, umilit de bunătatea şi mila lui Dumnezeu, el a descoperit cea mai preţioasă lege din univers, care ar fi scăpat pe poporul lui Dumnezeu de multele nebunii în care s-a angajat de-a lungul secolelor. El a aflat acolo, sub talazurile care-l acopereau, că „Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei” (Iona 2:8).
Deoarece există două categorii de oameni, cei care Îl cunosc şi cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu, există şi două moduri de a interpreta acest principiu etern.
Oamenii fireşti, aşa cum s-a dovedit că era şi Iona, cred că atunci când păcătoşii se „lipesc de idoli,” îndurarea încetează, şi se transformă imediat în nimicire, adică loveşte fără cruţare spre a menţine autoritatea unui Dumnezeu ofensat. În acest mod vedeau problema şi Iona, şi împăratul asirian, şi poporul: Ninive se lipise de idoli deşerţi, iar Dumnezeu le punea în faţă două alternative: supunere absolută şi imediată, sau nimicire totală.
Oamenii spirituali înţeleg că atunci când un popor se „lipeşte de idoli,” îndurarea nu se transformă în armă de distrugere în masă, ci, cu delicateţe şi respect, se retrage. Mai bine zis, este obligată să se retragă, deoarece se află sub obligaţia respectării liberului arbitru, garantat chiar de Dumnezeu cu un preţ monumental.
Când Dumnezeu a spus poporului Său: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta (Deut 30:19), El nu a spus „Alege viaţa că altfel te omor.” El spune că atunci când alegem blestemul murim singuri şi nu este nevoie de cineva care să ne pedepsească datorită alegerii proaste pe care am făcut-o. Când alegi moartea, nu trebuie să vină cineva să te omoare. Este alegerea ta, şi îţi asumi consecinţele. Moartea este lucrarea unei puteri străine, care nu are nicio legătură cu Dumnezeu şi guvernarea Sa: „Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri potrivnice. Satana este nimicitorul; Dumnezeu este restauratorul” (MH 75).
Expresia folosită de Iona suna cunoscut la urechile asirienilor, deoarece ei îşi cunoşteau foarte bine istoria. Când au fost nimicite Sodoma şi Gomora, imperiul asirian era în plină formare şi desfăşura deja incursiuni militare în sud (Geneza 14). Asirienii ştiau bine cum se trăia în cetăţile din câmpie, ştiau de avertizările primite şi de reacţia locuitorilor, şi au fost îngroziţi de distrugerea totală a acelor cetăţi prin focul coborât din cer.
În acel timp de profundă idolatrie, doar zeii puteau fi capabili de asemenea pustiiri majore, doar ei deţineau secretul focului din cer. Iar martorii chiar aşa declarau, că peste vale s-au prăvălit nişte mingi de foc. Acelaşi limbaj este folosit şi de Spiritul Profetic: „Pe când soarele se ridica pentru ultima oară peste cetăţile din câmpie, poporul se pregătea pentru încă o zi de goană nelegiuită. Toţi erau preocupaţi să-şi planifice afacerile sau plăcerile, iar mesagerul lui Dumnezeu era batjocorit pentru temerile şi avertizările lui. Deodată, ca tunetul pe un cer senin, mingi de foc s-au prăvălit peste cetatea condamnată” (RH 13 nov 1913).
Acum asirienii din Ninive auzeau aceeaşi avertizare pentru cetatea lor, cu aceeaşi expresie folosită pentru Sodoma şi Gomora. Impactul a fost total:
„Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici” (Iona 3:5).
Dar mai uimitor decât atât a fost că imperatorul însuşi s-a implicat total în această criză, fără să apeleze la jumătăţi de măsură sau diplomaţie, fără să se teamă pentru cariera lui politică, în cazul în care s-ar fi dovedit că a fost o simplă păcăleală. Decretul lui este categoric:
„Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc! Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire, de care le sunt pline mâinile! Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim!” (Iona 3:7-9).
Decretul imperial prezintă toate elementele ecuaţiei descoperite de Iona în fundul mării, că „cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de la ei.” Decretul recunoaşte că locuitorii capitalei asiriene merg pe o cale rea, că au mâinile pline de fapte de asuprire, şi că este normal ca Dumnezeu să fie mânios pe ei. Împăratul recunoaşte că ei cu mâna lor au îndepărtat îndurarea, alipindu-se de idoli deşerţi, care nu pot ajuta la nevoie. Acum dorea să aducă îndurarea înapoi peste cetate, iar singura cale pe care o cunoştea el era prin bocet, post şi rugăciune. O asemenea sinceritate şi determinare în recunoaşterea păcatelor colective este ameţitoare, venind de la un popor păgân, lipsit complet de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Nu le-a cerut nimeni o asemenea umilire generalizată. Solia lui Iona nu cerea aşa ceva. Şi totuşi asirienii s-au umilit adânc înaintea lui Dumnezeu, recunoscând că nelegiuirea lor îi pune într-un asemenea pericol mortal.
Aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată în istoria poporului lui Dumnezeu, chiar dacă El le-a cerut uneori explicit o astfel de pocăinţă. Ascultaţi ce spunea Ioel poporului lui, venind din partea Domnului:
„Încingeţi-vă, preoţi, şi plângeţi! Bociţi-vă, slujitori ai altarului; veniţi şi petreceţi noaptea îmbrăcaţi cu saci, slujitori ai Dumnezeului meu! Căci au încetat darurile de mâncare şi jertfele de băutură din Casa Dumnezeului vostru.
„Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare; strângeţi pe bătrâni, pe toţi locuitorii ţării, în Casa Domnului, Dumnezeului vostru, şi strigaţi către Domnul... Dar chiar acuma, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet! Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul, Dumnezeul vostru... Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii, şi chiar pruncii de la sân! Să iasă mirele din cămara lui, şi mireasa din odaia ei! Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar, şi să zică: ‚Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta, n-o face de batjocura popoarelor! Pentru ce să se zică printre neamuri: Unde este Dumnezeul lor?’” (Ioel 1,2).
Exact acest lucru au făcut asirienii, ca răspuns la decretul împăratului lor. Ei au fost capabili să înţeleagă că modul lor de viaţă îndepărtează îndurarea de la ei, şi au fost dispuşi să renunţe la acel mod de viaţă, condamnându-l prin gestul de profundă pocăinţă uzual în cultura lor.
Nu ni se spune că anumite segmente ale societăţii au refuzat chemarea împăratului la pocăinţă. Aveau şi ei partide şi elite sociale, grupuri de interese sau patronate, dar nu se spune că cineva ar fi tratat cu uşurinţă criza prin care trecea imperiul.
Consilierul pe probleme de securitate nu a venit să-i spună: „Înălţimea voastră, avem şi noi oameni pregătiţi, savanţi astro-fizicieni, preoţi, generali cu experienţă, dar ei nu observă niciun semn al vreunei devastări majore. Nu este riscant să vă lansaţi într-o astfel de aventură, doar pentru că un cetăţean oarecare, cu o poveste destul de dubioasă şi greu de verificat, face circ pe străzile noastre?”
Locuitorii din Ninive, de la împărat până la cel mai neînsemnat cetăţean, au reacţionat corect în faţa unei posibile crize majore.
Prin urmare, avem aici două feluri de pocăinţă: Una colectivă, în sensul că împăratul a recunoscut vina colectivă a naţiunii, pe care a chemat-o la pocăinţă prin exemplu personal; şi una generalizată, adică absolut toată suflarea a ascultat chemarea împăratului, pe care o socoteau corectă şi necesară. Absolut uimitor!
Deseori aud comentariile sarcastice ale unor fraţi faţă de pocăinţa colectivă pe care o susţinem noi (şi pe care o confundă cu pocăinţa generalizată, a fiecărui membru), spunând că nu este posibil să se pocăiască, şi că nu se vor pocăi niciodată toţi membrii bisericii.
Şi de ce nu s-ar putea pocăi?
Dacă asirienii au reuşit, de ce laodicenii nu ar reuşi? Sunt ei mai păcătoşi, mai idolatri, mai necredincioşi decât asirienii? Dacă asirienii au fost capabili să se pocăiască, şi colectiv, şi generalizat, doar la declaraţia nesusţinută de probe a unui străin venit de nicăieri, de ce Laodicea nu ar reuşi să se pocăiască, şi colectiv, şi generalizat, la apelul Martorului Credincios, mai ales că are în faţă o istorie de 2000 de ani de apostazie şi evlavie fără putere?
Împăratul asirian, ca reprezentant al poporului, recunoaşte înaintea lumii şi universului că naţiunea peste care guvernează merge pe o cale rea, şi că are mâinile pline de fapte de asuprire, deşi până la acel moment nu socotea că aceasta ar fi o problemă. Dar când a venit solia că Dumnezeu nu mai poate ţine îndurarea întinsă peste Ninive, el a chemat imediat la o întoarcere completă de pe această cale. Întoarcere înseamnă metanoia, adică pocăinţă.
Îngerul bisericii Laodicea nici nu este lăsat să deducă, să presupună, care este problema poporului lui. Martorul Credincios, adică Unul mai mare ca Iona, îi spune fără ocolişuri: „Nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Consecinţa acestei realităţi este la fel de devastatoare ca şi nimicirea asirienilor: „Am să te vărs din gura Mea.” Soluţia este aceeaşi: „Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te.”
Ei bine, de ce nu are de gând îngerul bisericii Laodicea să asculte apelul Martorului Credincios? Cum se face că un împărat asirian poate fi mai perceptiv, mai umil şi mai ancorat în realitate decât el? De ce semnul proorocului Iona nu are efect la îngerul bisericii Laodicea?
Împăratul asirian avea caracter. El putea foarte bine să-l arunce în puşcărie pe Iona, pentru diverse infracţiuni: tulburarea liniştii publice, ameninţări la adresa siguranţei naţionale, subminarea puterii de stat, etc.
Vă aduceţi aminte ce a făcut un împărat al lui Israel într-o situaţie asemănătoare? Ahab şi Iosafat se pregăteau să plece la război, şi toată preoţimea de la curte aplauda frenetic planul, asigurându-i că Dumnezeu zâmbeşte favorabil din cer. Vine Mica precum Iona, şi fără niciun respect pentru solemna adunare, declară că planul este greşit şi că urmează dezastrul naţional.
I-a trecut lui Ahab prin cap să decreteze bocet, post şi rugăciune la nivel naţional? Nicidecum. L-a aruncat pe Mica în puşcărie, ca o pedeapsă pentru obrăznicia de a contrazice pe oamenii lui Dumnezeu care vorbeau de bine deciziile imperiale.
Acel păgân asirian nici măcar nu a cerut de la Iona un semn, o dovadă miraculoasă că solia lui este autentică şi demnă de crezare, aşa cum au făcut savanţii lui Israel cu Hristos. El a crezut, a luat măsurile potrivite şi le-a aplicat imediat. Monumental caracter!
Când Dumnezeu a trimis acestui popor „o foarte preţioasă solie,” care urma să pregătească calea Domnului, conducătorii poporului nostru au mers chiar pe urmele strămoşilor lor spirituali, care cereau un semn. Ascultaţi relatarea inspirată:
“Mulţi care refuză solia pe care o trimite Domnul caută cuie în care să-şi agaţe îndoielile, să găsească scuze pentru a respinge lumina din cer. În faţa evidenţei clare, ei spun ca iudeii: ‘Arătaţi-ne o minune şi vom crede. Dacă aceşti soli din 1888 [Waggoner şi Jones] au adevărul, de ce nu vindecă pe bolnavi?’
“Aceste obiecţiuni îmi aduc aminte de ce se spunea despre Hristos. Cum pot oare fraţii noştri, care au avut în faţă istoria Domnului slavei, să îşi deschidă buzele să rostească cuvintele jignitoare ale ucigaşilor Domnului? I-a condus Domnul pe aceşti fraţi să spună aceste lucruri? Eu răspund, Nu! Este chiar în faţa noastră ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, şi va prezenta numeroase minuni, ca să confirme credinţa celor ce caută acest gen de dovadă.
“Când oamenii îşi închid ochii în faţa luminii pe care o trimite Dumnezeu, ei vor respinge cel mai clar adevăr, şi vor crede cele mai nebuneşti erori” (The EGW 1888 Materials, 415).
Astăzi opoziţia faţă de lumina trimisă de Dumnezeu acestui popor nu este mai puţin înverşunată; poate doar mai subtilă. Fraţii nu mai cer un semn că solia este de la Dumnezeu. Doar sugerează că vor primi şi ei solia 1888 când susţinătorii ei vor demonstra că au ajuns neprihăniţi.
Rezultatul unei asemenea mentalităţi?
“Este chiar în faţa noastră ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, şi va prezenta numeroase minuni, ca să confirme credinţa celor ce caută acest gen de dovadă.”
Morala este tristă: Semnul proorocului Iona nu a folosit nimănui, nici acum 2000 de ani, nici astăzi, în ciuda credinţei asiriene măreţe, care ne va umple de ruşine în ziua judecăţii.
