Profetul Ieremia se află printre puţinii autori din care apostolul Pavel citează fragmente substanţiale, deşi Ieremia a fost un critic aspru al bisericii lui Dumnezeu din vremea lui. În două dintre cele mai importante capitole ale Epistolei către Evrei, Pavel foloseşte pasaje din Ieremia, în încercarea de a lămuri pe fraţii lui de la Ierusalim că sanctuarul şi curăţirea lui au de-a face cu legământul cel veşnic, inima întregului plan de mântuire.

Biserica rămăşiţei a fost onorată de Dumnezeu cu lumină asupra sanctuarului. Ei i s-au încredinţat tainele profunde ale guvernării divine, prin care pământul să poată fi luminat de slava lui Dumnezeu. Centrul adevărului adventist despre sanctuar este noul legământ, lucrare prin care Dumnezeu uneşte două naturi opuse, iar cel căruia i s-a oferit favoarea de a formula clar temelia acestui nou legământ este profetul Ieremia:

„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.

Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.”

„Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.

Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: ‘Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ier 31:31-34).

Tot lui Ieremia i s-a încredinţat lumină asupra poziţiei glorioase pe care Domnul Hristos o va avea în ochii ultimei generaţii:

„Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă, neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară.

În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea noastră!” (Ier 23:5-6).

Acestea sunt poziţii cheie în ecuaţia neprihănirii lui Hristos, elemente fundamentale ale soliei 1888 pe măsură ce aceasta se transformă în marea strigare. În jurul lor gravitează toate subiectele din marea controversă şi prin ele capătă sens toate aspectele adevărului aşezat în metafore, imagini şi simboluri. Toate componentele tainei evlaviei capătă sens şi se dezvoltă la umbra marelui concept al legământului cel veşnic, prin care omul este făcut părtaş de natură divină şi devine o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. Iar cel căruia i s-a făcut onoarea să transmită poporului ales această bogăţie insondabilă este Ieremia.

De ce procedează Dumnezeu în acest fel? De ce ne pune El într-o asemenea dificultate, plantând adevăruri esenţiale într-o masă enormă de acuzaţii grave, critici severe şi demascări insuportabile împotriva conducătorilor poporului Său?

Priviţi doar ce se petrece în capitolul 23, unde profetul ne încântă cu previziunea care dă sens soliei 1888: “Şi iată Numele pe care i-L vor da: Domnul, Neprihănirea noastră!” Ne-am fi aşteptat ca acest mărgăritar să fie aşezat într-un cadru pozitiv, plin de speranţă, tolerant faţă de nimicnicia omenească, plin de iubire faţă de factorul uman supus slăbiciunii, aşa cum stă bine soliei despre frumuseţea neprihănirii. În loc de aşa ceva, aici găsim cele mai aspre acuzaţii, lipsite complet de răbdarea sfinţilor, exprimate direct şi duse până la limita suportabilităţii. Ascultaţi ce are Domnul de spus, care este contextul celebrei expresii “Domnul, neprihănirea noastră,” şi starea bisericii în care ea trebuie să se dezvolte:

“Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunei mele, zice Domnul.”

“Proorocii şi preoţii sunt stricaţi; le-am găsit răutatea chiar şi în Casa Mea, zice Domnul.”

„În proorocii Samariei am văzut următoarea nebunie: au proorocit pe Baal, şi au rătăcit pe poporul Meu Israel! Dar în proorocii Ierusalimului am văzut lucruri grozave. Sunt preacurvari, trăiesc în minciună; întăresc mâinile celor răi, aşa că nici unul nu se mai întoarce de la răutatea lui; toţi sunt înaintea Mea ca Sodoma, şi locuitorii Ierusalimului ca Gomora.”

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ‘N-ascultaţi cuvintele proorocilor care vă proorocesc! Ei vă leagănă în închipuiri zădarnice; spun vedenii ieşite din inima lor, nu ce vine din gura Domnului.’”

„Iată, zice Domnul, am necaz pe cei ce proorocesc visuri neadevărate, care le istorisesc şi rătăcesc pe poporul Meu, cu minciunile şi cu îndrăzneala lor; nu i-am trimis Eu, nu Eu le-am dat poruncă, şi nu sunt de niciun folos poporului acestuia, zice Domnul.”

Nu este deloc greu să înţelegem refuzul conducătorilor lui Israel de a primi solia lui Ieremia, sub ploaia aceasta de acuzaţii de-a dreptul halucinantă. Ei considerau că sunt consacraţi cauzei lui Dumnezeu şi slujesc poporul cu toată devoţiunea şi abnegaţia. Nu puteau crede că vinul Babilonului din care gustaseră generaţii întregi de teologi ai naţiunii poate avea efecte nebănuite şi pe care ei să nu le poată detecta. Vorbele lui Ieremia li se păreau rupte de realitate, cu totul exagerate, păgubitoare pentru credincioşia oamenilor şi devastatoare pentru respectul datorat autorităţii.

Acest episod are multe de spus generaţiei prezente a bisericii lui Hristos. În timp ce solia 1888 despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea este oferită din nou poporului nostru, îngerul bisericii Laodicea se află sub tirul necruţător al Martorului Credincios, care exprimă acuzaţii la fel de grave ca cele din timpul lui Ieremia. Deşi îngerul bisericii s-a blindat cu adevărate monumente de fapte bune în slujba bisericii, pe care presa adventistă nu oboseşte să le ridice în slăvi zi şi noapte, evaluarea cerească este tulburătoare: “Nenorocit, ticălos, sărac, orb şi gol.” Deşi profeţii noştri încurajează poporul să meargă statornic pe drumul actual, Domnul ne cheamă înapoi, iar conducătorii noştri au nevoie să demonstreze râvnă în cu totul altă direcţie decât împrietenirea cu lumea.

Aşa cum cartea lui Ieremia a fost tăiată cu briceagul logofătului şi aruncată în foc, din aceleaşi motive cartea Martorului Credincios este ciopârţită de bisturiul unei exegeze şchioape şi aruncată în magazia de antichităţi a adventismului.

De ce oare alege Dumnezeu să autentifice cu semnătura Sa documente extrem de acuzatoare la adresa oamenilor din fruntea poporului Său, riscând astfel să compromită cele mai profunde adevăruri aşezate acolo?

3 mai 2006