Ce este “scandalul crucii”? Ce a însemnat pentru Domnul Hristos purtarea crucii? Ce reprezintă Golgota pentru urmaşii lui Hristos?

Totul depinde de felul cum vedem jertfa lui Hristos. Lumea creştină crede că Dumnezeu a făcut planul ca Fiul Său să fie omorât, sacrificiu prin care să poată fi anulată povara păcatelor omenirii. Legea călcată în picioare nu putea fi satisfăcută decât dacă se vărsa sânge de Legiuitor. Spre a se realiza ispăşirea, toate detaliile au fost puse la punct dinainte, iar Hristos nu a făcut decât să Se lase condus către finalul preconizat, moartea pe cruce.

Această perspectivă Îl prezintă pe Tatăl ca fiind originatorul, plănuitorul şi executorul acestui plan, şi că oamenii nu au făcut decât să joace nişte roluri gata scrise; şi prin tot ce au făcut, ei de fapt au contribuit la împlinirea scopului lui Dumnezeu de a-L pune pe Hristos pe cruce.

Dacă această perspectivă despre cruce ar fi corectă, atunci Caiafa, Ana, Sinedriul şi toţi cei care l-au manipulat pe Pilat să-L răstignească pe Hristos ar trebui să se afle printre eroii credinţei, onoraţi şi aplaudaţi infinit mai mult decât apostolii lui Hristos. Nu este ciudat că ei sunt prezentaţi în Scriptură ca fiind vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, uneltele diavolului? Dacă ei nu au făcut decât să împlinească scopul lui Dumnezeu, de ce sunt condamnaţi că au produs lepădarea lui Israel ca popor ales? De ce se află pe lista neagră în toate Evangheliile, dacă decizia lor era obligatorie pentru răscumpărarea lumii?

Când Petru îi confruntă pe liderii lui Israel cu realitatea faptei lor teribile, el nu spune aşa: “Fraţilor, slavă Domnului că aţi pus pe cruce pe Răscumpărătorul lui Israel; aţi împlinit voia lui Dumnezeu de a salva omenirea prin jertfirea Mielului divin, al cărui sânge ne curăţeşte de orice păcat. Ce bine că aţi reuşit să-l convingeţi pe Pilat, care se cam codea să-şi facă datoria şi să-şi ocupe locul în planul lui Dumnezeu şi în istorie. Bine că nu s-a luat după nevasta lui, o vrăjitoare care dorea să strice planul cerului. Domnul să vă binecuvânteze pentru perseverenţa şi statornicia de care aţi dat dovadă în lucrarea lui Dumnezeu.”

Petru nu vorbeşte aşa. De ce oare?

Pentru simplul motiv că nu Dumnezeu plănuise omorârea Fiului Său, ci diavolul, care “de la început a fost un ucigaş” (Ioan 8:44). Acum i s-a oferit ocazia să arate înaintea întregului univers de ce este capabil, iar el a profitat de ea din plin. Ştia că nu mai are nimic de pierdut, că tot ce trebuise demonstrat despre Tatăl fusese demonstrat în timpul vieţii lui Hristos, şi că misiunea Lui fusese încununată de succes.

Când Îl asculta pe Hristos spunând “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3), diavolul ştia bine că aceasta fusese misiunea lui Mesia, şi că El o dusese la capăt cu succes, iar lui îi fusese absolut imposibil să-L oprească. Asculta terorizat decretul final ieşind de pe buzele lui Hristos: “Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat să o fac… Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău” (Ioan 17:4-6).

Această declaraţie că misiunea lui Hristos a fost aceea de a descoperi pe Tatăl, şi că ea s-a încheiat înainte de Golgota, este susţinută şi de Spiritul Profeţiei:

“Hristos a înălţat caracterul lui Dumnezeu, atribuindu-I lauda şi realizarea întregului scop al misiunii Sale pe pământ – să-i facă pe oameni drepţi prin descoperirea lui Dumnezeu. În Hristos au fost înfăţişate înaintea oamenilor harul părintesc şi perfecţiunea fără egal a Tatălui. În rugăciunea Sa chiar înainte de răstignire, El a spus: ‚Am făcut cunoscut Numele Tău.’ ‚Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac.’ Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor” (ST 20 ian 1890).

Vă rog să remarcaţi menţiunea: „Chiar înainte de răstignire.”

Nu, crucea lui Hristos, monumentul mântuirii noastre, nu este obiectul de lemn şi crima odioasă înfăptuită pe el. Crucea lui Hristos, în măreţia ei autentică, trebuie căutată în altă parte, iar Pavel ne ajută să pătrundem pe acest tărâm fertil prin valoroasa lui declaraţie: “În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” (Gal 6:14). Vom înţelege imediat despre ce vorbeşte el aici.

De la iesle până la Golgota, Hristos a trăit într-o atmosferă cu totul ostilă naturii, principiilor şi fiinţei Sale. El fiind adevăratul chivot al Noului Legământ, o unitate perfectă între natura umană şi cea divină, reprezenta un pericol mortal pentru stabilitatea acestei lumi. Din punctul de vedere al diavolului, Hristos trebuia ţinut în spatele perdelei pe cât posibil, ca lumea să nu poată vedea slava lui Dumnezeu strălucind pe faţa lui Isus Hristos.

În acest scop, el s-a folosit cu mare succes de poporul lui Dumnezeu spre a-L pune în dificultate pe Hristos la fiecare pas.

Domnul a avut de înfruntat opoziţie în propria familie, în sinagoga locală şi până la înaltele autorităţi ale bisericii. El era diferit, vorbea diferit, credea diferit, se purta diferit, iar toţi ceilalţi considerau că la El este vina, ei fiind cei normali. A fost contestat la fiecare pas. A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit. Nazaret, Capernaum, Horazin, Betsaida, Ierusalim – peste tot opoziţie, contestări, ameninţări, neînţelegeri, mistificări, batjocorire, dispreţ, umilinţă: Hristos Îşi purta crucea cu demnitate, fără să caute scurtături, compromisuri, fără să Se lase influenţat de opinia publică sau de corectitudinea politică. Ai Săi aveau nevoie de o descoperire a caracterului lui Dumnezeu, iar El era acolo spre a-Şi servi poporul. Cu orice preţ, chiar până la moarte.

Chiar proprii Săi ucenici Îl îndemnau uneori să evite crucea. Petru Îi sugera că nu este sănătos pentru cariera Lui viitoare să intre în conflict cu liderii bisericii. Nu era mai folositor pentru toată lumea dacă se ajungea la pace, înţelegere şi armonie în lucrarea lui Dumnezeu? De ce să pună în pericol tronul lui David printr-un conflict cu bătrânii de la Ierusalim? Ispita aceasta de a lepăda crucea recurgând la căile lumii de dragul poporului era atât de puternică pentru Hristos, încât doar o reacţie categorică a putut rezolva situaţia: „Înapoia Mea, Satano: tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Mat 16:23).

Petru, evident, nu avea gândurile lui Dumnezeu, ci gândurile oamenilor, iar gândurile oamenilor evită imediat crucea de dragul păcii sufleteşti, siguranţei personale, confortului şi statutului social. Hristos era răstignit faţă de lume, şi lumea faţă de El - şi acesta era exact motivul pentru care lumea Îl ura.

Hristos avea o misiune, aceea de a descoperi oamenilor caracterul lui Dumnezeu, iar realizarea ei impunea o purtare zilnică a crucii, într-o lume ostilă. Isaia are o fină percepţie a situaţiei în care se găsea Hristos, în permanent conflict cu biserica şi lumea: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isa 53:3-5).

Fiecare gest, cuvânt şi act al lui Hristos era o purtare a crucii, deoarece El era în conflict total cu lumea în care venise. Trăia sub umbra crucii – un permanent sentiment de respingere din partea unei lumi pe care dorea să o salveze. Peste tot era respins, acuzat că tulbură poporul, că pune în primejdie biserica şi că strică învăţătura lui Moise.

Aceasta, prieteni, este crucea lui Hristos, pe care cât de puţini o înţeleg astăzi, şi mai puţini sunt dispuşi să o poarte. Să fii neînţeles în propria familie, privit cu răceală şi suspiciune în biserică, sub spectrul acuzaţiilor oficiale că te opui lucrării, şi deci lui Dumnezeu, este o viaţă trăită sub umbra crucii la care ne invita Hristos:

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Mat 16:24).

„Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă” (Marcu 10:21).

“Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27).

Când Pavel a înţeles ce înseamnă crucea lui Hristos, a simţit imediat fiorul îngheţat al exilului social şi religios. S-a trezit străin într-o lume ostilă, vrăjmaş cu foştii colegi, respins de propriul popor, şi chiar neînţeles de noii lui tovarăşi de credinţă. Acceptând crucea lui Hristos, s-a descoperit răstignit faţă de lume, iar lumea răstignită faţă de el. A văzut prăpastia uriaşă dintre neprihănirea lui Hristos şi taina fărădelegii aşezată în locul sfânt, a perceput viclenia lui Antihrist, omul păcatului care amăgeşte întreaga lume cu o cruce care nu necesită lepădare de sine la fiecare pas.

Acelaşi sentiment îl încerca şi Ieremia, deşi nu-şi putea explica ce se întâmplă cu el: „În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea îşi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: ‚Silnicie şi apăsare,’ aşa încât cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. Dacă zic: ‚Nu voi mai pomeni de El, şi nu voi mai vorbi în Numele Lui!’ iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot. Căci aud vorbele rele ale multora, spaima care domneşte împrejur. ‚Învinuiţi-l,’ strigă ei ‚haidem să-l învinuim!’ Toţi cei ce trăiau în pace cu mine, pândesc să vadă dacă mă clatin, şi zic: ‚Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el, şi ne vom răzbuna pe el!’” (Ier 20:7-10).

Religia falsă care înalţă la loc de cinste crucea ca simbol al mântuirii nu este cu nimic mai bună decât păgânismul cel mai respingător. Ea cere ca un nevinovat să fie sacrificat, spre a permite celorlalţi să trăiască în nelegiuire. Oamenii poartă cu mândrie crucea agăţată la gât, o afişează în locuinţele, bisericile şi instituţiile lor, şi se simt acoperiţi de mânia lui Dumnezeu pentru fărădelegea permanentă în care se desfată.

Crucea a ajuns emblema unei religii prin care lumea să nu mai urască pe urmaşii lui Hristos, iar jertfa lui Hristos tranchilizantul pentru mânia lui Dumnezeu. Creştinismul de astăzi şi-a însuşit mentalitatea lui Caiafa, care gândea că este acceptabil ca un nevinovat să fie omorât, dacă doar astfel poate fi salvată naţiunea.

Făcând acea declaraţie în Sinedriu, Caiafa părea că a sesizat corect sensul profeţiei, că Mesia va fi salvatorul poporului Său. Ascultaţi însă cum descrie Spiritul Profeţiei acea declaraţie:

“Pe buzele lui Caiafa, acest adevăr foarte preţios a fost schimbat într-o minciună. Politica pe care o susţinea el se baza pe un principiu împrumutat din păgânism. Printre păgâni, credinţa primitivă că cineva trebuie să moară pentru neamul omenesc dusese la aducerea de jertfe omeneşti. Acum Caiafa propunea ca prin sacrificarea lui Isus să salveze naţiunea vinovată, nu din păcatele ei, ci în păcatele ei, ca să poată continua să trăiască mai departe în păcat” (DA 540).

Şi exact aceasta a reuşit Caiafa: Naţiunea lui a fost “salvată” spre a trăi în păcat. Dacă nu Îl răstignea pe Hristos, naţiunea risca să trăiască în neprihănire, o catastrofă pentru Sinedriul de atunci.

Aceasta este exact crucea lui Tamuz, crucea Babilonului care nu poate trăi în păcat decât dacă Îl sacrifică permanent pe Hristos. Doar cu El mort viaţa poate continua în nelegiuire pe acest pământ. Babilonul cel mare nu poate supravieţui decât dacă reuşeşte să ţină pe cruce pe Hristos, acolo unde Îi este locul. De aceea crucea are un asemenea loc proeminent în creştinismul apostaziat de astăzi. Este mai de folos ca Hristos să fie onorat ca jertfă perpetuă, decât să strice regulile societăţii cu pretenţiile Lui perfecţioniste. Oamenii nu vor nimic altceva decât “ispăşirea completă” a lui Hristos pe cruce. Hristos Cel Viu este incomod, deoarece declară că lucrurile acestei lumi sunt rele, şi confruntă nelegiuirea noastră dragă cu neprihănirea Lui imposibilă.

Ascultaţi ce se întâmpla în sala de judecată, unde Caiafa punea fundamentele crucii lui Tamuz ca principiu procedural pentru biserica lui Dumnezeu:

“La acest consiliu, vrăjmaşii lui Hristos fuseseră convinşi profund. Duhul Sfânt impresionase minţile lor. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ele. El le amintea de necazurile pe care le avuseseră din cauza lui Hristos. Cât de puţin onorase El neprihănirea lor. El prezenta o neprihănire mult mai înaltă, pe care trebuia să o aibă toţi cei care doresc să fie copiii lui Dumnezeu. Fără să ţină cont de formele şi ceremoniile lor, El încurajase pe păcătoşi să meargă direct la Dumnezeu ca la un Tată milos, spre a-şi prezenta cererile. Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoţia. Refuzase să recunoască teologia şcolilor rabinice. Demascase practicile păcătoase ale preoţilor, şi le compromisese în mod irevocabil influenţa. Stricase efectul lozincilor şi tradiţiilor lor, declarând că deşi impun cu stricteţe legea ceremonială, ei au desfiinţat legea lui Dumnezeu. Satana le aducea în minte acum toate aceste lucruri” (DA 540).

Un astfel de Hristos este incomod, nu? Veţi găsi acest tipar de gândire de-a lungul întregii istorii a creştinismului, atunci când Hristos a dorit să coboare de pe cruce şi să vină în locuinţa Sa de drept, sufletul credinciosului. Ca să nu se întâmple aşa ceva, mereu a fost ridicat zidul clerical dintre popor şi Hristos, descris atât de bine în Ezechiel 13: “Lucrurile acestea se vor întâmpla pentru că ei rătăcesc pe poporul Meu, zicând: ‘Pace!’ când nu este pace. Poporul Meu zideşte un zid, şi ei îl tencuiesc cu ipsos” (Eze 13:10).

Nu poate fi “pace” cu Dumnezeu, când nelegiuirea înfloreşte în biserică, iar preoţii leagănă poporul cu lozinca lui Caiafa, că a murit Hristos în locul lor.

Prezenta ordine mondială poate rezista doar dacă Hristos este ţinut pe cruce. Lumea nelegiuirii – şi implicit guvernarea lui Satana – îşi continuă liniştită existenţa doar datorită faptului că a reuşit să-L ţină pe Hristos pironit de lemnul crucii, făcând din acesta un obiect de cult. Un Miel junghiat şi agăţat pe lemn ca blestem al lui Dumnezeu este calea care asigură perpetuitatea tainei fărădelegii. Doar aşa se explică monumentalitatea crucii în teologia Babilonului spiritual de astăzi. Şi vai, ce uşor sunt amăgiţii urmaşii declaraţi ai lui Hristos cu această cruce, şi cu această jertfă!

Ascultaţi la ce adâncimi ale nelegiuirii pot coborî slujitorii lui Dumnezeu atunci când confundă crucea lui Hristos cu filosofia păgână a lui Caiafa devenită elementară în creştinismul zilelor noastre:

“Satana le spunea că, spre a-şi menţine autoritatea, trebuie să-L omoare pe Isus. Acest sfat a fost acceptat de ei. Considerau că pierderea puterii pe care o exercitau este un motiv suficient de bun spre a lua această decizie. Cu excepţia câtorva care nu au îndrăznit să se exprime, Sinedriul a primit cuvintele lui Caiafa ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Peste adunare a coborât pacea; discordia a încetat. Au decis să-L omoare pe Hristos la prima ocazie favorabilă. Refuzând dovada divinităţii lui Isus, aceşti preoţi şi conducători s-au închis singuri într-un întuneric de nepătruns. Au ajuns astfel sub controlul total al lui Satana, care urma să-i împingă curând în ruina veşnică. Aşa de mare era amăgirea lor, încât se simţeau mulţumiţi de ei înşişi. Se considerau patrioţi, luptând pentru mântuirea neamului” (DA 541).

Absolut tulburător! Se considerau salvatorii neamului omorându-L pe Mesia, deşi adevărul era că ei căutau să-şi asigure dreptul de folosinţă asupra viei, omorându-L pe Moştenitor (Luca 20:9-15).

Dreptul acesta de folosinţă asupra viei nu poate fi păstrat decât atâta timp cât Hristos este ţinut pe cruce. Încercaţi să sugeraţi măcar că Hristos trebuie să-Şi primească moştenirea, şi veţi vedea imediat cum izbucneşte scandalul crucii. Dintr-o dată lucrătorii din vie se simt patrioţi, recurgând la orice metode spre a-şi păstra autoritatea asupra viei. Sfatul lui Satana tună şi astăzi la fel de puternic: “Spre a vă putea păstra autoritatea, trebuie să-L omorâţi pe Hristos.”

Acesta este mesajul crucii predicat pe toate uliţele Babilonului modern, unde comerţul cu sufletele oamenilor (Apoc 18:13) este meseria cea mai profitabilă.

Curând, un grup de oameni se vor smulge din această ameţeală a Babilonului şi vor permite lui Hristos, Solul legământului (Mal 3:1-3), să Se întoarcă în locul locuinţei Lui. Această apariţie a lui Hristos va zdruncina serios structurile de putere eclesiastică ale lumii noastre, care vor recurge din nou la argumentele lui Caiafa spre a se asigura că Moştenitorul va sta acolo unde este locul Lui, adică pe cruce.

Va fi o gigantică şi finală încercare de a asigura supravieţuirea domniei fărădelegii prin jertfirea lui Hristos, un ultim efort de a salva civilizaţia prin sacrificarea unui nevinovat. Mesajul crucii lui Tamuz va deveni atunci mai clar decât niciodată: “Ce am făcut cu Hristos vom face cu toţi cei care contestă administraţia prezentă a lumii, şi pun în pericol stabilitatea ordinii de drept, siguranţa şi liniştea cetăţenilor.”