Ori de câte ori a existat tensiune în poporul lui Dumnezeu, de-a lungul întregii lui istorii, adevăratul motiv a fost sanctuarul, acea "casă" sfântă şi slăvită (Isaia 64,11). Apogeul acestei confruntări dintre adevăr şi eroare la uşa sanctuarului a produs o spectaculoasă răsturnare de situaţie: O religie de aproape patru mii de ani, plină de simboluri şi ceremonii profunde, a devenit inutilă peste noapte. Iar cei ce s-au agăţat cu disperare de ea au devenit la fel de inutili. Avem motive să credem că ne aşteaptă un cutremur, o confruntare finală dintre adevăr şi eroare, tot la uşa (cealaltă a) sanctuarului, care va produce o situaţie şi mai spectaculoasă: O istorie a religiilor, veche de şase mii de ani, va deveni inutilă peste noapte, înmormântată pentru totdeauna de un mic şi dispreţuit grup de credincioşi cărora li s-a "dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat" (Apocalips 19,8). Aceste două şocuri tectonice sunt provocate de aceeaşi "măhramă" ridicată de pe ochii miresei lui Hristos, când i s-a "deschis mintea să înţeleagă Scripturile" cu privire la El, Templul.

Dumnezeu a făcut încercări disperate de a trezi pe poporul Său la realitatea din spatele întregii lor vieţi religioase, al cărei centru era Templul. O întreagă linie de mesageri a fost sacrificată, în speranţa că ei vor "înţelege însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie." Efortul acesta a luat, mai întâi, forma aproape intuitivă a vecinilor opresivi, care invadau Israelul şi răpeau chivotul şi uneltele cortului. Mai târziu, când naţiunea s-a dezvoltat şi s-a stabilit în graniţele ei, au apărut solii aceia incomozi, care vorbeau "împotriva casei" Domnului şi slăbeau astfel încrederea naţiunii în destinul ei profetic. Cazul lui Isaia este mai mult decât reprezentativ.

Isaia este chemat în slujbă într-o perioadă de tensiuni internaţionale extrem de periculoase. Egiptul, marele jandarm internaţional din sud, este în plină decădere, în timp ce la nord puterea asiriană devine pe zi ce trece tot mai ameninţătoare. Deplasarea polului internaţional al puterii găseşte pe poporul lui Dumnezeu într-o criză aşa profundă încât era ameninţată chiar existenţa fizică a naţiunii, cu tot ce implica ea în marea controversă spirituală.

Solia lui începe cu un diagnostic foarte corect despre starea naţiunii. "Ţara vă este pustiită, cetăţile vă sunt arse de foc, străinii vă mănâncă ogoarele sub ochii voştri, pustiesc şi nimicesc ca nişte sălbatici. Şi fiica Sionului a rămas ca o colibă în vie, ca o covercă într-un câmp de castraveţi, ca o cetate împresurată" (Isaia 1,7.8).

Din ce cauză? Descrierea care urmează este atât de vie, încât cu greu ar putea cineva pierde motivul real al crizei serioase în care se găseau. Întregul lor sistem de închinare fusese pervertit iremediabil, iar cauza acestei pervertiri era mai profundă decât puteau s-o definească, în starea lor prezentă. Era nevoie de percepţia unui Martor Credincios şi Adevărat.

Reproşul se îndrepta violent împotriva fiecărei activităţi legate de Sanctuar. Jertfele nu mai erau bune. Sângele taurilor nu mai era plăcut. Când veneau să se închine spurcau curţile. Darurile erau inutile. Tămâia producea scârbă. Sărbătorile erau desuete. Mixajul dintre sărbătoare şi nelegiuire era insuportabil. Aniversările erau apăsătoare. Rugăciunile erau vorbărie în vânt (Isaia 1,11-15).

Ce însemnau toate acestea? Însemnau că o singură înţelegere greşită pervertea tot sistemul serviciului divin, în toate detaliile lui. Ei nu au înţeles că "templul acela, înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, avea ca scop să fie o pildă… Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul" (DA 161). Acest unic detaliu, această pildă neînţeleasă, această doctrină plicticoasă, a viciat fatal toată viaţa lor religioasă, până când ei, care trebuiau să fie "capul, şi nu coada," au rămas "ca o covercă într-un câmp de castraveţi." Ei "nu au înţeles."

Dar acest unic detaliu, oricât de mărunt ar părea el, înţeles şi acceptat pe deplin, ar fi revoluţionat nu numai naţiunea lor, ci ar fi scurtat cu mii de ani agonia unei planete în derivă şi ar fi luat de pe umerii lui Dumnezeu povara unei mijlociri chinuitoare.

Din păcate, "…împăratul Babilonului a venit împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele casei lui Dumnezeu" (Daniel 1,1.2). Când nu înţelegem "pilda" rămânem fără "vase."

Ieremia a vorbit şi el împotriva acelei "case," iar reacţia la solia lui a fost la fel de virulentă. Să vorbeşti împotriva "casei" într-o vreme de prosperitate era destul de rău, dar să slăbeşti încrederea poporului în "casa noastră cea sfântă şi slăvită" într-o vreme de criză, era mai mult decât o crimă de înaltă trădare. "Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!" (Ieremia 7,4). Este adevărat că expresia lor doctrinală conţinea, chiar la loc de frunte, conceptul Sanctuarului, şi se arătau extrem de atenţi să-i păstreze puritatea exegetică. În realitate însă, doctrina "casei" devenise o "peşteră de tâlhari" (versetul 11), plină de "dumnezei străini" care legau "în chip uşuratic" rana profundă a fiicei poporului, strigând de la înălţimea tribunei academice "Pace! Pace!" deşi nu era pace. Poporul fusese hrănit atât de mult timp cu nădejdi înşelătoare, încât nu mai reuşea să vadă speranţă în oferta de "ploaie la vreme, ploaie timpurie şi târzie" (capitolul 5,24).

Ezechiel este trimis şi el la poporul lui Dumnezeu cu o solie al cărei interes gravitează în jurul "casei." El este dus în "vedenii dumnezeieşti" (capitolul 8,3) dincolo de realitatea concretă a răzvrătirii, ca să poată înţelege de ce "poporul acesta al Ierusalimului se lasă dus în necurmate rătăciri, stăruiesc în înşelătorie şi nu vor să se întoarcă la Dumnezeu" (Ieremia 8,5). Spre surprinderea lui, profetul vede în casa Domnului depărtări uluitoare de la adevăratul scop al templului, vede "marile urâciuni" pe care "le săvârşeşte aici casa lui Israel, ca să Mă depărteze de sfântul Meu locaş" (capitolul 8,6). Erau acolo uşi secrete, ascunse "în zid," care duceau la taina nelegiuirii. Pătrunzând pe ele, Ezechiel vede peştera de tâlhari, zugrăvită cu "tot felul de chipuri de târâtoare şi de dobitoace urâcioase, şi toţi idolii casei lui Israel, zugrăviţi pe perete de jur împrejur" (8,10).

Acolo, "în neînţelegere," se desfăşura un serviciu divin. "Înaintea acestor idoli stăteau şaptezeci de oameni dintre bătrânii casei lui Israel… fiecare dintre ei avea o cădelniţă în mână şi se înălţa un nor gros de tămâie" (8,11).

Aceasta era adevărata faţă a serviciilor de la templu, văzută din perspectiva divină. Când "însemnătatea acelei clădiri, la care ei priveau cu atâta mândrie" nu este înţeleasă, evlavia devine fără putere. Dar nu numai atât. Altcineva se "aşează în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu" (28,2; 2 Tesaloniceni 2,4).

Ca o întruchipare a mesagerilor Lui din toate timpurile, "Cuvântul" s-a făcut trup şi a locuit printre noi. El venea să aducă lumina înţelegerii corecte asupra mult controversatei chestiuni a sanctuarului. În această înţelegere erau implicate toate celelalte aspecte ale misiunii Sale. Din această cauză, prima Lui predică în faţa bătrânilor poporului s-a rezumat la o expresie rămasă, din păcate, obscură până astăzi: "Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" (Ioan 2,19). Ei stăteau în faţa Celui care era împlinirea fiecărui detaliu al sanctuarului şi al slujbelor legate de el. Dar "nu au înţeles."

Hotărât să nu accepte noua înţelegere despre templu, care ar fi revoluţionat fundamental teologia naţiunii, Sinedriul alege calea uşoară a păstrării "unităţii" neamului: Dărâmarea adevăratului Templu. De aceea, au "găsit" doi martori care să confirme că Acuzatul intenţionează să tulbure credinţa poporului în doctrina care îi ţinuse uniţi mai bine de două mii de ani.

Templul din Ierusalim, superba reprezentare a scopurilor lui Dumnezeu din "veacuri veşnice," devenise acum "o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere." Când este luată drept realitate, pilda se transformă într-un imens obstacol pentru viziunea bisericii, un zid de nepătruns între noul şi vechiul legământ. Dar acesta nu era ultimul test. Urma să vină un potop şi mai mare de lumină, căci Dumnezeu urmărea să dea jos de pe ochii poporului Său "măhrama" şi "solzii."

Ucenicii nici nu visau consecinţele hotărârii lor de a-L urma pe Cel pe care Îl numeau "Învăţătorul." Aşteptările lor erau deformate de credinţa populară că venirea lui Mesia însemna în primul rând moarte romanilor. Abia când li s-au "deschis minţile" prin interpretarea corectă a profeţiilor cu privire la El, au fost capabili să vadă cât de greşit aplicaseră ei doctrina sanctuarului. Abia acum, când "puterea lor" era zdrobită de tot (Daniel 12,7), erau pregătiţi să-şi ocupe locul în planul lui Dumnezeu. Şi ce loc glorios! Venise timpul pentru ploaia timpurie, făgăduinţa noului legământ.

Dar poporul lui Dumnezeu nu era nici de data aceasta dispus să asculte la cei pe care "preoţii şi conducătorii iudei îi considerau aşa de periculoşi, deoarece aduceau învăţături noi şi ciudate la aproape toate subiectele teologice"(TM 70). Sinedriul s-ar fi îngrozit dacă ar fi putut vedea rezultatul hotătârii lui aşa cum îl vedem noi astăzi. Este adevărat, pe Isus L-au tratat aşa deoarece "nu ştiau ce fac." Dar de data aceasta hotărârea de împotrivire era fatală, sinucigaşă.

După o perioadă furtunoasă, cu ameninţări mai mult sau mai puţin directe la adresa urmaşilor noii învăţături, Sinedriul se trezeşte brusc în faţa unei decizii teribile, care urma să afecteze viitorul naţiunii lor pentru două mii de ani, dacă nu pentru totdeauna. Printr-un singur gest al marelui preot, ei sigilează în răzvrătire o perioadă de sute de ani de închinare la Baal. Şi nici nu ştiu…

Tensiunea atingea la Ierusalim cote de explozie. Învăţătura biericii, aceea dată sfinţilor odată pentru totdeuna, era ameninţată mortal de un grup de fanatici. Ei atacau doctrina fundamentală, despre care Moise spusese că trebuie să rămână în veci: Sanctuarul. Lucrurile nu mai puteau continua aşa. Deja mulţi preoţi părăseau doctrina bisericii. O decizie trebuia luată urgent. Şi ocazia s-a ivit foarte repede.

Un grup de fraţi, devotaţi şi hotărâţi să rămână la vechile hotare, au început o "ceartă de vorbe" cu Ştefan, dar nu reuşeau să-l convingă de rătăcirea lui. "Atunci au pus la cale pe nişte oameni (ei nu puteau minţi, nu?) să zică: Noi l-am auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu" (Fapte 6,11). Dar acuzaţia era mult prea generală pentru a convinge pe cei sinceri. De aceea "au scos nişte martori mincinoşi, care au zis: Omul acesta nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui locaş sfânt şi împotriva Legii… l-am auzit zicând că acest Isus din Nazaret va dărâma locaşul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise" (6,13.14).

Aceasta era obsesia lor sfântă: Să nu le "dărâme" cineva sanctuarul şi să nu li se schimbe obiceiurile. Putem vedea că acestea sunt şi fanteziile noastre astăzi? De zeci de ani strigăm, pe toate căile, că vrem redeşteptare şi reformă, dar fără să înţelegem mai mult şi fără să schimbăm ceva. Acum Ştefan avea ocazia de aur să explice Sinedriului, aflat pe marginea prăpastiei, scopul real al sanctuarului.

Nu vrem să intrăm în detaliile prezentării sale. Cert este că predica lui oferă descrierea fidelă a rebeliunii lui Israel. Ajungând la subiectul "fierbinte" al zilei, sanctuarul, Ştefan nu se sfieşte să facă afirmaţia fatală că "Dumnezeu nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti" (7,48). Exact în acest moment filmul se rupe brutal, redat în Scriptură prin puncte puncte. Ce se ascunde în spatele lor? De ce această întrerupere subită? Ellen G.White ne ajută (pentru învăţătura noastră) să privim tragedia care se desfăşura în sala de consiliu:

"Dar Dumnezeu nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti… Când Ştefan a ajuns la acest punct, s-a produs o rumoare în sală. Acuzatul şi-a citit soarta pe feţele celor prezenţi. El a sesizat opoziţia pe care o întâmpinau cuvintele sale, rostite la îndemnul Duhului Sfânt. A înţeles că îşi prezintă ultima mărturie. Dintre cei care citesc această prezentare a lui Ştefan, puţini o apreciază cum trebuie. Ocazia, timpul şi locul trebuie luate în considerare spre a înţelege deplina lor semnificaţie.

Când a făcut legătura între Isus Hristos şi profeţii, vorbind despre templu aşa cum a vorbit, marele preot, cuprins de oroare, şi-a sfâşiat haina. Acest gest a fost pentru Ştefan semnul că vocea lui va fi adusă la tăcere pentru totdeauna. Deşi se afla abia la jumătatea predicii, el a încheiat-o brusc, întrerupând lanţul profetic şi, întorcându-se către judecătorii lui înfuriaţi, a spus: Oameni tari la cerbice şi netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt!" (3SP297)

Fascinantă piesă de mozaic, lipsă din peisajul fatidicului an 34! Acest scurt paragraf explică magistral motivul a ceea ce noi numim "lepădarea lui Israel ca naţiune aleasă." In realitate nu Dumnezeu i-a lepădat pe ei, ci ei L-au lepădat pe El, căci sfâşierea hainei marelui preot însemna despărţirea voluntară a poporului de Dumnezeu. Caiafa îşi mai sfâşiase odată haina, dar atunci "nu ştia ce face." Avem aici o foarte clară prezentare a principiului celei de-a doua şanse. Zarurile au fost aruncate! Naţiunea îşi sigilase destinul! Ei nu Îl voiau pe Dumnezeu altfel decât încuiat în sfânta sfintelor!

Ce ar fi dorit Ştefan să le spună în continuare, dacă nu ar fi fost întrerupt de gestul final şi fatal al marelui preot? Sora White spune că în acel moment Ştefan era abia la jumătatea prezentării lui. Bineînţeles că urma partea cea mai aspră, cea mai aproapiată de inima controversei, cea mai necesară în acel moment de criză: Că Şekina nu mai locuia în templul lor şi că nu fusese niciodată voia lui Dumnezeu să locuiască acolo. Că din milă pentru orbirea lor acceptase Domnul să fie izolat în piatra rece şi mută a templului. Că monumentul religiei lor era pentru El o închisoare neagră, un loc al detenţiei de bună voie. Că slava încarcerată le asigura lor desfătarea în păcat. El dorea să le spună că venise, în sfârşit, vremea eliberării, că monumentul devenea inutil, că realitatea era nespus mai bună decât umbra. El ar fi putut să le spună că, deşi au reuşit să "dărâme" adevăratul Templu, situaţia nu era disperată, că poarta este încă deschisă. Că privilegiul de a fi "un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul" nu era doar pentru Mesia, ci pentru oricare dintre fiii lui Avraam care aveau credinţa. El dorea să le spună că "taina ascunsă timp de veacuri" (în sanctuar) care este "Hristos în voi, nădejdea slavei" era descoperită şi nu trebuiau să se împotrivească.

Dar urechile lor nu trebuiau să audă aceste lucruri. Gura lui Ştefan a fost sigilată şi o dată cu ea a fost sigilată şi soarta naţiunii. Orbirea era asigurată, deci împotrivirea faţă de Duhul Sfânt putea continua.

Tragic, dar "adevăratul sanctuar" devenea în acest moment piatra de poticnire şi stânca de cădere pentru copiii lui Avraam.

Are experienţa lor tristă vreo însemnătate pentru noi, astăzi? Avem şi noi sanctuarul nostru, cu tensiunile şi agitaţia lui. Avem şi mărturiile unui Moise modern. Vedem noi în sanctuarul nostru o simplă umbră a umbrei, bucuroşi că avem un Mijlocitor care ne "acoperă" desfătarea în păcat? Suntem noi dispuşi, ca şi ei, să lăudăm un Dumnezeu închis, de dragul nostru, în sfânta sfintelor mai bine de 150 de ani, fără să facem nimic spre a-L elibera?

Despre toate acestea, într-un număr viitor.

Grupul de studiu Minneapolis 1888