- Un profesor universitar spune bisericii că are un mesaj urgent din partea Domnului, care ne cere să ne întoarcem în protestantismul popular de unde am plecat în 1844.
- Comunităţi adventiste se declară non-denominaţionale şi planifică serviciul divin duminica, spre a atrage pe necredincioşi în biserică.
- Pastori adventişti, absolvenţi ai instituţiilor adventiste de învăţământ superior, demisionează deoarece constată că sabatul este o barieră în calea câştigării de suflete pentru Hristos.
- Cadre universitare adventiste practică exerciţii spirituale şi predau cursuri de călăuzire spirituală, iar universităţile adventiste nici nu mai angajează capelani dacă aceştia nu au absolvit cursuri de formare spirituală.
- Eminenţi cărturari adventişti, apreciaţi de administraţie şi onoraţi de popor, dezavuează învăţătura noastră despre sanctuar şi interpretarea profetică ce a făcut din noi un popor al vremii sfârşitului.
- Uniuni de conferinţe din Europa devin membre în alianţe ecumenice şi îşi declară public opinia că despărţirile din creştinism reprezintă “un scandal” care nu mai poate fi tolerat.
Ce se întâmplă? Cum de a ajuns biserica rămăşiţei într-un astfel de impas?
Într-o noapte zbuciumată pe la sfârşitul lui octombrie 1888, când slujitoarea credincioasă a Domnului luase hotărârea agonizantă de a părăsi sesiunea Conferinţei Generale de la Minneapolis – situaţie fără precedent în lunga ei activitate – un înger s-a coborât la ea cu un mesaj de o gravitate extremă: “Poporul repetă aici revolta lui Core, Datan şi Abiram.”
Iată pasajul complet:
“Când am hotărât să părăsesc Minneapolis, îngerul Domnului a venit lângă mine şi a spus: ‘Nu este bine aşa; Dumnezeu are o lucrare pentru tine. Poporul repetă aici revolta lui Core, Datan şi Abiram. Eu te-am aşezat într-o poziţie potrivită, pe care cei ce nu sunt în lumină nu o vor înţelege; ei nu vor accepta mărturia ta; dar Eu voi fi cu tine; harul şi puterea Mea te vor susţine. Nu pe tine te dispreţuiesc ei, ci solia şi solii pe care Eu îi trimit poporului Meu. Ei au tratat cu batjocură cuvântul Domnului. Satana le-a orbit ochii şi le-a pervertit judecata; şi dacă ei nu se vor pocăi de păcatul lor – această nesfinţită aroganţă care Îl insultă pe Duhul lui Dumnezeu – vor păşi în întuneric. Dacă nu se pocăiesc, spre a putea fi convertiţi, şi astfel să-i pot vindeca, Eu voi lua sfeşnicul de la locul lui. Vederea lor spirituală s-a întunecat. Ei nu doresc ca Dumnezeu să-Şi manifeste Spiritul şi puterea; căci ei au un spirit de batjocură şi dezgust faţă de cuvântul Meu. Uşurătatea, trivialitatea, ironiile şi glumele sunt practica lor zilnică. Ei nu şi-au pus inima să Mă caute. Ei merg în lumina propriilor scântei, şi, dacă nu se vor pocăi, vor zăcea în dureri. Aşa vorbeşte Domnul: Stai la postul datoriei tale, căci Eu sunt cu tine; nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi.’ Nu am îndrăznit să neglijez aceste cuvinte ale lui Dumnezeu” (EGW 1888 Materials, 1063).
De ce spune îngerul că “poporul repetă aici revolta lui Core, Datan şi Abiram”? Ce fel de legătură există între acea revoltă şi sesiunea CG de la Minneapolis?
După nebunia de la Cadeş-Barnea, când spionii trimişi în Canaan să verifice ţara au descurajat poporul, făcându-i să creadă că vor trebui să lupte cu uriaşii, iar ţara “mănâncă pe locuitorii ei,” Israel s-a întors în pustie, aşa cum au cerut. Urmau să se învârtească în jurul muntelui patruzeci de ani fără nici o noimă doar din cauza necredinţei şi dispreţului faţă de bunătatea şi puterea lui Dumnezeu. Nu crezuseră că El este doritor şi capabil să le dea ţara fără nicio luptă. Prevestirea era sumbră: Nu vor vedea ţara făgăduită, ci vor muri în pustie.
Gândul acesta îi tortura cumplit, iar viitorul în mijlocul nisipurilor nu era o perspectivă uşor de contemplat. Mai marii seminţiilor, fără să accepte că au “vederea spirituală” întunecată, au început să cultive un gând ciudat: Şi dacă Moise nu vorbeşte în numele Domnului? Dacă este agentul diavolului, care urmăreşte să nimicească pe poporul sfânt al lui Dumnezeu în mijlocul nisipurilor arzătoare? Dacă Moise era solul Domnului, de ce au fost bătuţi la Cadeş-Barnea? Nu ar fi mai bine să-l debarce şi să se întoarcă în Egipt?
Sub puterea tiranică a acestor scenarii false, au trecut la acţiune. Core, Datan şi Abiram, sprijiniţi de două sute cincizeci de bărbaţi cu răspundere în popor, “oameni cu nume,” membri ai parlamentului lui Israel (Num 16:2), au hotărât că Moise trebuie să se retragă de la conducerea poporului, dovedindu-se incapabil să ducă pe Israel în ţara sfântă.
Oamenii cu nume şi leviţii nu mai credeau în viziunea profetică, în destinul lor sfânt şi în destinaţia lor strălucită, Canaanul. Totul fusese o amăgire, o vrajă, o încercare de a masacra pe sfântul popor al lui Dumnezeu, iar ieşirea din Egipt se dovedea o mişcare greşită, care nu purta girul şi autoritatea divină. Nemulţumirea lor este descrisă elocvent:
“N-ajunge că ne-ai scos dintr-o ţară unde curge lapte şi miere, ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai şi stăpâneşti peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o ţară unde curge lapte şi miere, şi ce bine ne-ai mai dat în stăpânire ogoare şi vii! Crezi că poţi să iei ochii oamenilor?” (Num 16:13-14)
Revolta conducătorilor lui Israel împotriva lui Moise se bucura de susţinere populară, căci mentalitatea aceasta despre vrabia din mână şi cioara de pe gard era larg răspândită în popor. În Egipt aveau praji şi pepeni din belşug, iar acum pierdeau timpul prin pustie şi se hrăneau cu mana de care li se scârbiseră sufletele. Şi li se mai spune acum că vor sta printre nisipuri până se va stinge şi cel din urmă patriot de la Cadeş-Barnea. Era greu de suportat. Singura concluzie raţională a fost că aceasta nu era vocea Domnului.
Ce teribilă poate fi necredinţa, atunci când este alimentată de interese egoiste şi hărţuită de instinctul de conservare.
La fel s-a întâmplat la Minneapolis.
Oamenii cu nume din biserică au refuzat solia şi pe solii Domnului. Venise timpul ca Israel să-şi întoarcă faţa hotărât spre Canaanul ceresc, iar solii Domnului cu acreditare divină aveau o solie care ar fi pregătit poporul pentru iminenta întâlnire cu Hristos, mai întâi în templul sufletului, apoi pe norii cerului. Nunta Mielului se apropia vertiginos, dar neprihănirea lui Hristos nu era cunoscută şi caracterul lui Dumnezeu era greşit înţeles, ceea ce făcea imposibilă ziua ispăşirii pentru cei vii. Trecuseră patruzeci de ani de la ieşirea spirituală din Egipt, dar ei nu înaintaseră deloc în slava crescândă a soliei îngerului al treilea.
Fraţii Waggoner şi Jones chemau poporul la o apreciere nouă a neprihănirii lui Hristos “în legătură cu legea,” o descoperire proaspătă a noului legământ plasat corect în doctrina sanctuarului, ecuaţie în care se ascundea puterea fenomenală a cincizecimii. Era “începutul” luminii îngerului din Apocalips 18, începutul marii strigări şi al ploii târzii. Moise modern le confirma că solia este de la Dumnezeu, afirmând cu voce tare în timpul prezentărilor: “Fraţilor, aici este mare lumină!”
Dar Butler, Smith şi Morrison, sprijiniţi de oamenii cu nume din biserică, au refuzat solia, au dispreţuit pe soli şi au plasat biserica pe o orbită doctrinală de întoarcere în Egipt. Raportul ceresc a fost necruţător: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”
Au trecut mai bine de o sută de ani, iar Canaanul ceresc pare tot mai îndepărtat. Ne învârtim prin pustie şi ne îngropăm tot mai mulţi slujitori, prinşi în capcanele teologiei populare, iar spirala aceasta pe care suntem angajaţi ne duce tot mai repede acolo de unde am plecat.
Străjerii de pe zidurile Sionului parcă sunt hipnotizaţi. Ei nu ştiu de ce se întâmplă asemenea grozăvii în mijlocul poporului şi nu sunt alarmaţi de idolatria larg răspândită şi practicată fără discernământ. Nu se întreabă deloc ce s-a întâmplat cu solia îngerului al treilea, cu ploaia târzie sau cu marea strigare. Se plâng şi ei de seceta cumplită care pârjoleşte peisajul spiritual adventist, în timp ce privesc cu jind peste gard la spiritualitatea “vibrantă” şi la “speranţa mântuirii” care animă pe închinătorii lui Baal din bisericile “surori.”
Unii dintre ei ne-au părăsit, alegând să slujească lui “Hristos” în Egipt. Dar cei mai mulţi care nutresc asemenea concepţii au rămas, încercând să o ajute pe Laodicea să se alăture mişcării mondiale de convertire a lumii şi de aducere a mileniului de aur pe pământ. Ei sunt “oameni cu nume,” dintre “fruntaşii adunării,” dintre “cei chemaţi la sfat” (Num 16:2).
Aşa se explică ceea ce se întâmplă astăzi printre noi. Solia Domnului este dispreţuită, solii sunt batjocoriţi şi declaraţi persona non grata în cele mai multe comunităţi, iar Moise modern este contestat cu mare abilitate şi făcut să spună ceea ce nu doreşte să spună prin cele mai rafinate tehnici de manipulare. Autoritatea lui este negată în special cu privire la solia 1888, în ciuda miilor de pagini pe care le-a scris la acest subiect vital, şi a sutelor de confirmări că Jones şi Waggoner au fost solii lui Dumnezeu cu o solie de maximă importanţă: Neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea.
Am predicat ani de zile o neprihănire prin credinţă neputincioasă, importată din creştinismul apostaziat, în timp ce produsul autentic zăcea în arhivele noastre, acoperit de praf. Acum suntem şocaţi şi ne întrebăm cu stupoare cum este posibil să se întâmple astfel de lucruri unui popor însărcinat cu întreita solie îngerească. Şi acesta nu este decât începutul durerilor.
Totuşi, deşi forţa centrifugă a doctrinelor noastre văduvite de adevărurile esenţiale pare copleşitoare, riscând să ne târască în Egipt cu putere, noi credem că biserica rămăşiţei are încă doza de combustibil necesară să o scoată de pe această orbită ucigaşă. Nu este nevoie decât de o mână de bărbaţi cinstiţi, curajoşi, fermi, cu convingeri categorice, care să vadă soluţia la problemele bisericii acolo unde le-a indicat Hristos şi încetând să le mai caute în creştinismul apostaziat. Bogăţiile soliei 1888 le stau la dispoziţie, împreună cu lumina adiţională venită de atunci odată cu înaintarea unor anonimi în slava crescândă a soliei îngerului al treilea. S-ar putea să fie umilitor, dar ce mai contează mândria clericală, poziţia în biserică sau prestigiul, când starea poporului lui Dumnezeu este disperată şi fără leac?
De ce să-i ţinem pe oameni în ignoranţă despre istoria noastră, făcându-i să caute soluţii salvatoare la teologia oloagă de ambele picioare a închinătorilor lui Baal? Aşteptăm să ajungă la disperarea celor din vechime, care strigau deznădăjduiţi: “Iată că murim, pierim, pierim cu toţii! Oricine se apropie de cortul Domnului, moare. Va trebui oare să murim cu toţii?”
Cumplite sunt responsabilităţile conducătorilor lui Israel în aceste ultime zile de luptă!