„Voi sunteţi templul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:16).

Apoi Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, iar în Sabat S-a odihnit. Dumnezeu Şi-a găsit odihna în ziua a şaptea, pentru că găsise pe cineva „după chipul şi asemănarea Sa” în care putea locui prin Duhul Sfânt. Îngerii erau şi ei creaţi de El şi Dumnezeu Se odihnea în ei, dar nu erau în sensul cel mai intim „după chipul şi asemănarea Sa,” nu erau în sensul cel mai profund „fiii şi fiicele Lui,” aşa cum era omul. „Ce este omul? L-ai făcut pentru puţină vreme mai prejos decât pe îngeri” (Evrei 2:6-7), ba chiar „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât Dumnezeu” (Psalm 8:5). De-a lungul veşniciei, omul urma să „crească” şi să ajungă într-o legătură mult mai intimă cu Dumnezeu decât îngerii. Adevărata Şechina, Dumnezeu Însuşi, urma să locuiască în sfânta sfintelor omului şi a fiecărei fiinţe create. Şi această locuire avea să fie pentru creaturi sursă de pace, bucurie, fericire de-a lungul veacurilor nesfârşite.

Dar scopul vrăjmaşului a fost să-L detroneze pe Dumnezeu din inima „mărilor” (Ezechiel 28:1, Apocalipsa 17:15) şi să locuiască el în fiecare fiinţă creată. Numai aşa putea fi el „ca Dumnezeu,” numai aşa putea ajunge pe „muntele adunării,” se putea „sui pe vârful norilor” şi se putea înălţa mai „presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:13-14).  Principiul locuirii lui Dumnezeu în fiecare fiinţă creată, Lucifer l-a prezentat a fi robie. Dacă creaturile vor permite să fie locuite de Duhul lui Dumnezeu - zicea el - atunci îşi vor pierde libertatea. „Şi în cer s-a făcut un război.” Heruvimul ocrotitor, cel pus păzitor peste fiinţele cereşti, a tras cu coada lui a treia parte din îngeri, L-a detronat pe Dumnezeu din sufletele lor şi a căutat să se aşeze el în locul Lui. Astfel, Lucifer şi-a „spurcat locaşurile sfinte” (Ezechiel 28:18) prin nedreptatea „negoţului” său cu vise şi promisiuni de eliberare de sub „tirania” Creatorului. Iar războiul s-a mutat pe pământ.

        Omul - casă pentru Dumnezeu sau casă pentru Satana

Din nefericire însă, prin păcat, omul a ajuns o casă pentru demoni. Prin puterea lui Hristos, demonii trebuie scoşi afară din locuinţa lor. „Cum poate Satana să scoată afară pe Satana?... Dacă o casă este dezbinată împotriva ei însăşi, casa aceea nu poate dăinui... Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa” (Marcu 3:23-27). „Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: ,Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit.’ ...Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el; intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi” (Matei 12:43-45). Atât de rea, încât Maria Magdalena a ajuns să fie locuită de „şapte draci” (Luca 8:2), iar alţi nefericiţi de câte o legiune întreagă. Odată, pe când vindeca un demonizat, Isus a zis: „,Duh necurat, ieşi afară din omul acesta!’ ,Care-ţi este numele?’ l-a întrebat Isus. ,Numele meu este ,Legiune,’ a răspuns el, ,pentru că suntem mulţi’” (Marcu 5:8,9). Altă dată, demonii din doar doi oameni şi-au mutat locuinţa într-o turmă întreagă de porci: „Dracii rugau stăruitor pe Isus şi ziceau: ,Dacă ne scoţi afară din ei, dă-ne voie să ne ducem în turma aceea de porci” (Matei 8:31). În timp ce pentru unii locuirea duhurilor în ei se manifestă în forme violente, oamenii trântindu-se la pământ, făcând spume la gură, urlând, tăindu-se cu pietre sau locuind în morminte, în cazul altora duhurile se manifestă în forme „blânde,” dar deosebit de subtile şi înşelătoare, oamenii fiind manieraţi, învăţaţi şi culţi. Duhurile stau bine ascunse în om, omul fiind plin de cultură, de „zel religios” şi vorbind cu „înţelepciune” din Cartea Legii: „Acelaşi duh rău care ispitise pe Hristos în pustie şi care avea stăpânire asupra demonizatului din Capernaum stăpânea şi pe iudeii necredincioşi. Dar faţă de ei, acesta îşi lua un aer de evlavie, căutând să-i înşele cu privire la motivele lor pentru respingerea Mântuitorului. Starea lor era şi mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simţeau nevoia după Hristos, şi din cauza aceasta erau stăpâniţi cu putere de Satana” (Hristos, lumina lumii, pag.257).

 „Dumnezeu a căutat să-l impresioneze pe Israel cu privire la sfinţenia caracterului şi cerinţelor Sale... dar poporul pricepea greu lecţia... Din milă pentru slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenţei Sale. ,Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.’ El a descoperit astfel lui Israel, pe care dorea să-l facă locul locuinţei Sale, slăvitul Său ideal al caracterului... Dar, prin ei înşişi, nu erau capabili să atingă acest ideal. Scopul pentru care cortul fusese un simbol urma să fie împlinit în Hristos... În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să vadă scopul Său pentru sufletul omenesc. Acelaşi scop a fost prezentat mult mai târziu de apostolul Pavel, vorbind despre Duhul Sfânt: ,Nu ştiţi că voi sunteţi templul Duhului Sfânt?’ ...Poporul trebuia să coopereze la pregătirea sanctuarului şi mobilierului din el... Ei trebuiau să coopereze şi în pregătirea clădirii spirituale, templul lui Dumnezeu în suflet” (Educaţie, pag. 35-37).

Moise a fost chemat pe munte, şi acolo, faţă în faţă cu Dumnezeu, Tatăl i-a vorbit ca unui prieten, şi i-a dat pentru omenire chipul sanctuarului care închidea în el cea mai grandioasă făgăduinţă făcută vreodată vreunei creaturi: locuirea şi accesul la divinitate. În imagini, Tatăl S-a coborât la mintea fiilor oamenilor, S-a limitat la jocul cu păpuşi şi le-a vorbit oamenilor despre realitatea unei familii de fiinţe, în care era ilustrată dorinţa Lui, aspiraţia Lui din veacuri veşnice. Totul trebuia făcut după planul divin, după „chipul arătat pe munte.” Detaliile erau importante şi încărcate de semnificaţii şi simboluri, gândul Domnului despre locuirea în fiecare fiinţă creată, de la serafim la om, trebuia exprimat în detaliu. Copilul, cu mintea lui neştiutoare, nu trebuia să rupă cumva capul păpuşii sau să sucească invers mâna şi picioarele tatălui sau ale mamei.

David îşi vedea familia pe tron, casa sa stăpânind peste poporul Israel. David se gândea la o casă de piatră, Domnul Se gândea la un templu din inimi omeneşti de carne. Da, Domnul va avea un templu. Structura mobilă a cortului urma să fie înlocuită cu fixitatea unei clădiri, funiile şi tendoanele şi „carnea” cortului cu piatra mută şi rece şi lipsită de viaţă. „Muşchii” cortului urmau să fie fixaţi, mobilitatea avea să fie prinsă în coşciug, „celulele” cortului înţepenite, închegate în imobilism. Era o întoarcere, o depărtare de la idealul lui Dumnezeu pentru sufletul omenesc. Viitorul templu avea să sugereze mai greu acum fiinţa umană locuită de Duhul lui Dumnezeu. Păpuşile nu mai erau acum mobile, aflate în mişcare, imitând gesturile mamei şi ale tatălui, vorbind una cu alta, ci urmau să fie îngheţate în imobilism, să reprezinte pe mama şi pe tata ficşi. „Nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu voi da somn ochilor mei, nici aţipire pleoapelor mele, până nu voi găsi un loc pentru Domnul, o locuinţă pentru Puternicul lui Iacov,” zicea David (Psalmul 132:1-6). Ce zel pentru Domnul! Dar David era mânat şi însufleţit de un „zel fără pricepere.” El avea „râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere” (Romani 10:2). Domnul a apreciat zelul lui David, motivaţia inimii lui, faptul că o face din dragoste pentru El, şi I-a fost milă, căci ştia că o face din neştiinţă: „Fiindcă ai avut de gând să zideşti o casă Numelui Meu, bine ai făcut că ai avut acest gând.” Dar ce mai era de zis? Dacă David, el însuşi profet, şi Natan, omul lui Dumnezeu, profet la rândul lui, dacă cei mai luminaţi dintre fiii oamenilor nu puteau înţelege, ce speranţă mai rămânea pentru poporul neştiutor, pentru cei care nu ştiu carte? În tot poporul acela, Israel, nu s-a găsit nimeni care să-i atragă atenţia împăratului şi să-i oprească mâna, nu s-a găsit nici o „Abigail” înţeleaptă care să-l înveţe pe împărat. Şi dacă poporul lui Dumnezeu, cei mai luminaţi dintre fiii oamenilor nu puteau înţelege, ce speranţă mai era pentru restul omenirii, pentru păgânii cufundaţi în bezna necunoaşterii lui Dumnezeu? Dacă David doar atât înţelegea din templu, un astfel de templu vor avea. Ei urmau „să se întoarcă în pustie,” să rătăcească în neştirea lor încă „patruzeci de ani” înainte de a intra în Canaanul înţelegerii scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Dacă oamenii au ales ruta cea lungă, Domnul, în răbdarea Lui, nu i-a forţat pe drumul cel scurt ştiut de El. Pentru înţelegere nu există constrângere, scurtături. Ei trebuiau să înţeleagă, să cântărească, să aprecieze scopul cel veşnic şi apoi să-l aleagă în deplină cunoştinţă de cauză. Aşa că Domnul a mers împreună cu fiii oamenilor pe drumul ales de David, chiar dacă aceasta avea să însemne poate încă câteva mii de ani de istorie pământească, chin terestru şi suferinţă pentru inima lui Dumnezeu. Totuşi, chiar şi aici, pe acest drum, nu i-a lăsat singuri. „În toate necazurile lor n-au fost fără ajutor, şi Îngerul care este înaintea Feţei Lui i-a mântuit; El Însuşi i-a răscumpărat, în dragostea şi îndurarea Lui, şi necurmat i-a sprijinit şi i-a purtat în zilele din vechime” (Isaia 63:9). El a fost alături de ei, i-a strunit şi învăţat cum să facă toate lucrurile. Domnul i-a dat toate planurile templului. „Toate acestea” - va mărturisi David - „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui” (1 Cronici 28:19). Un înger l-a condus pe David în scris: „Domnul, prin îngerul Său, l-a instruit pe David şi i-a dat modelul casei pe care Solomon s-o construiască pentru El. Un înger a fost însărcinat să stea lângă David în timp ce scria, pentru Solomon, instrucţiuni importante cu privire la aranjamentele pentru casă” (Ellen White, 1 SP 387, 388). Tâmplarul din Nazaret era Arhitectul divin. „Hristos stătea la baza sistemului iudaic. El a plănuit aranjamentele pentru primul cort pământesc. El a dat fiecare specificaţie cu privire la clădirea templului lui Solomon. Acela care a lucrat ca tâmplar în satul din Nazaret era Arhitectul divin care a făcut planul casei unde va fi slăvit Numele Său” (Ellen White, Manuscript 34, 1899).

De fapt, Domnul vorbea despre Fiul Său, Isus. Dumnezeu urma să-L izbăvească din mâna tuturor vrăjmaşilor Săi, spunându-I: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale” (Psalm 110:1; Evrei 1:13), „după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere... trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale... Dumnezeu, în adevăr, ,a pus totul sub picioarele Lui’” (1 Corinteni 15:27). Dumnezeu „L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile” (Efeseni 1:20-22). Isus urma să fie adevăratul Solomon, Domnul Păcii: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat... Îl vor numi: ,Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără de sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui” (Isaia 9:6,7). Aşa cum spusese Domnul că va „întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui în Israel” (1 Cronici 22:8), Mesia „va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui” o pace fără de sfârşit, „o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci” (Isaia 9:7). Pe veci împărăţia va fi a Israelului spiritual, a celor tăiaţi împrejur în inimă, în duh (Romani 2:29).

Lui David i se naşte copilul. De ce să nu fie acesta fiul promis? De ce să nu fie fiul Bat-Şebei, fiul păcii? Aşa că David forţează mâna istoriei şi îşi numeşte fiul cu numele profeţiei, punându-i numele Solomon, şi îl consacră de mic Domnului: „David a mângâiat pe nevasta sa, Bat-Şeba, şi a intrat la ea şi s-a culcat cu ea. Ea a născut un fiu pe care l-a numit Solomon, şi care a fost iubit de Domnul. El l-a încredinţat în mâinile prorocului Natan, şi Natan i-a pus numele Iedidida (Iubitul Domnului), pentru Domnul” (2 Samuel 12:24-25). De ce nu Şi-a mai însuşit Isus niciodată acest nume? Pentru că a fost compromis cu femei străine şi idoli urâcioşi de predecesorul Său. Cum ar fi fost dacă Eva şi-ar fi numit fiul, pe Cain, „Sămânţa” (Geneza 3:15)?

Anii trec, David se apucă să strângă materiale, aur, argint, pietre preţioase, aramă pentru templul său, urmând ca Odrasla să strângă inimi pentru un alt fel de templu. La fel ca Eva care credea că primul ei copil va fi Mântuitorul lumii - aceasta doar pentru a da naştere unui Cain, un ucigaş de numele căruia blestemul se va lega irevocabil - tot aşa David a crezut că fiul său, Solomon, Iedidia, „preaiubitul Domnului,” va fi acel „urmaş” al său care va zidi templul. Că Solomon, în nebunia lui, va ajunge să ridice stâlpi idoleşti pentru „Chemoş, urâciunea Moabului, şi pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon” chiar „pe muntele din faţa Ierusalimului” (1 Împăraţi 11:7), că avea să se ducă după „Astartea, zeiţa sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea amoniţilor” (1 Împăraţi 11:5), aceasta David n-avea de unde s-o mai ştie. Aşa că David îşi creşte copilul în viziunea sa omenescă despre templu. Solomon este educat în gândirea tatălui său, el este fiul care va duce la împlinire gândul slăvit al celui mai mare împărat al lui Israel. „David a chemat pe fiul său Solomon şi i-a poruncit să zidească o casă Domnului, Dumnezeul lui Israel. David a zis lui Solomon: ,Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ... ,Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei, şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor săi de jur împrejur; căci numele lui va fi Solomon (Pace) şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui. El va zidi o casă Numelui Meu, El Îmi va fi fiu, şi Eu îi voi fi Tată; şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui în Israel.’ Acum, fiule, Domnul să fie cu tine, ca să propăşeşti şi să zideşti Casa Domnului, Dumnezeului tău, cum a zis El despre tine!” (1 Cronici 22:6-11). Şi David „i-a dat (lui Solomon) planurile a tot ceea ce Duhul i-a pus în minte pentru curţile templului Domnului şi pentru toate camerele de jur împrejur.” (1 Cronici 28:12, New International Version). I-a dat „chipul prispei şi clădirilor, odăilor visteriei, odăilor de sus... chipul uneltelor de aur... greutatea sfeşnicelor... chipul furculiţelor... chipul altarului tămâii de aur” (1 Cronici 28:11-19).

           Templul lui Solomon

Apoi, într-o iluminare, într-o străfulgerare divină, surprinde şi el ceva din adevărul despre casa lui Dumnezeu: „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţi 8:27).

Apoi, cel rău a venit la copiii oamenilor şi i-a învăţat să se închine la păpuşele, iar ei şi-au făcut chip cioplit din  ele, deşi Domnul le-a spus: „Numai Mie să vă închinaţi!” Cu scurgerea timpului, cei mai instruiţi dintre oameni au ajuns să vadă mai mult cortul, casa, şi să-L uite pe Proprietar, pe Cel ce locuia în casă. Poporul a ajuns să se închine casei şi nu Locuitorului ei divin. „Templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului” a devenit sintagma de pe buzele falşilor închinători, în vreme ce vieţile lor erau pline de nelegiuire, iar Domnul nu mai putea suporta zgomotul „adunărilor lor de sărbătoare,” vuietul instrumentelor de laudă. Casa nu-şi mai împlinea rostul, era acum o piedică pentru scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Păpuşica de plastic o înlocuise pe mama. Copilul lăsa mâna tatălui, îi întorcea spatele, nu mai vroia să ştie de el şi strângea la piept păpuşica. Casa trebuia dărâmată, păpuşica luată din mâna copilului. Slava dispreţuită şi alungată de vieţile păcătoase ale falşilor închinători, avea să părăsească casa. Templul avea să rămână o scoică goală, căzând în mâna vrăşmaşilor, care o vor pustii şi o vor face una cu pământul. Armatele babiloniene aveau să pună încălţări păgâne pe locul acela altădată sfânt, aveau să jefuiască aurul, să topească stâlpii lui Solomon, să ia vasele, bogăţiile, să ducă robi şi roabe. Modelul pe care fiii oamenilor ar fi trebuit să înveţe lecţia despre scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice era acum una cu pământul.

          Al doilea Templu

Şi casa a fost construită. Dar Domnul nu mai locuia acolo. Nici un nor de fum n-a mai umplut casa, nici foc din cer n-a mai mistuit jertfa. Şechina nu mai strălucea în Sfânta Sfintelor. Păpuşica nu  mai avea baterie. Era moartă. Slava Domnului refuza să mai locuiască în pietre, în întuneric şi singurătate. Voia inimi de carne. „Totuşi Domnul le-a dat asigurarea: „Slava acestei Case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor” (Hagai 2:9). Lucrul acesta avea să se întâmple când Hristos Însuşi va intra în templu. Adevăratul Templu avea să vină ca o împlinire vie a scopului clădirii la care iudeii priveau cu atâta mândrie. Fiinţa în care „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9), toată slava, avea să intre în templul de la Ierusalim.

 Anii au trecut. Marele împărat al lumii din fruntea Imperiului Roman, acea fiară „nespus de grozav de înspăimântătoare” care „mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea” (Daniel 7:7), cezarul de la Roma deci, avea să-şi aducă şi el contribuţia lui păgână la îndepărtarea fiilor oamenilor de la calea înţelegerii, la rătăcirea şi ştergerea din minţile lor a „scopului lui Dumnezeu din veacuri veşnice.” „Multă vreme templul a fost mândria şi slava naţiunii iudaice. Chiar şi romanii se mândreau cu măreţia lui. Un rege aşezat de romani se unise cu iudeii pentru a-l reclădi şi înfrumuseţa, iar împăratul Romei îl îmbogăţise cu daruri bogate. Tăria, bogăţia şi măreţia lui l-au făcut una din minunile lumii” (Hristos, lumina lumii, pag. 575). Cezarul îşi va lăsa amprenta gândirii lui cu privire la locuirea lui Dumnezeu în temple, inspirat desigur de templele romane şi templele popoarelor cucerite. Clădirea care prin contribuţia cezarului era „una din minunile lumii” lua ochii, dar îndepărta inima de la scopul lui Dumnezeu. Templul a devenit acum o structură complexă, cu ziduri, curţi şi nenumărate clădiri adiacente, care s-a îndepărtat vizibil de simplitatea cortului din pustie. El sugera acum mai greu gândul lui Dumnezeu din veacuri veşnice. Cum mai putea vedea iudeul simplu în această structură complexă un simbol pentru locuirea lui Dumnezeu în inima omenească? Cum mai distingea ochiul iudeului de rând în această complexitate gândul Domnului? Iar preoţii cu ritualurile şi tradiţia lor orbeau poporul.

URMARE