Divinitatea lui Hristos a fost un punct controversat în biserica creştină, cel puţin de când avem raportul scris. Chiar Isus a vorbit foarte puţin despre acest lucru. El declară “Eu şi Tatăl una suntem,” dar apoi merge mai departe şi îi include şi pe ucenicii Săi în această uniune, făgăduindu-le în acelaşi timp că şi ei vor fi una. El a spus: “Înainte de Avraam, Eu sunt,” atribuindu-Şi numele rezervat pentru Dumnezeu când a condus pe Israel în pustie. Iudeii au înţeles că Îşi atribuie divinitatea şi au luat pietre să-L omoare. Totuşi, interpretarea iudeilor nu este concludentă. Una dintre ocaziile cele mai interesante când pare să accepte prerogativa divină, este aceea când este întrebat în mod direct la proces. Singura Sa replică a fost: “Este aşa cum spui tu” (Marcu 15:2, KJV), dar aceasta pare a fi o recunoaştere tactică a acuzaţiei cum că ar fi pretins că este Fiul lui Dumnezeu. Cel puţin nu a profitat de ocazie pentru a nega acest lucru.
Dar chiar dacă acceptăm că Isus a fost cu adevărat a treia Persoană a Dumnezeirii, totuşi avem probleme în înţelegerea acestui lucru. Putea fi Dumnezeu omul care a umblat şi a vorbit printre noi, care a obosit, i-a fost foame şi a plâns pierderea unui prieten? La urma urmei, când ne gândim la Dumnezeu, ne gândim la puterea, măreţia şi slava Sa. Noi asociem “divinitatea” cu acele caracteristici pe care am vrea să le aibă Dumnezeul nostru. Ne dorim un Dumnezeu puternic, unul care să ne protejeze de necunoscut. Astfel, când Îl vedem pe Dumnezeu umblând, cerând un pahar cu apă şi spunând că “cei blânzi vor moşteni pământul,” ne este greu să-L recunoaştem.
Fără îndoială că Biblia descrie un Dumnezeu puternic. Ca şi Creator al universului, El are cea mai mare putere. El este atotputernic. “Aşa da,” spunem noi. Acesta este Dumnezeul la care ne gândim. Acesta este Dumnezeul pe care Îl dorim. Acesta este Dumnezeul de care avem nevoie. Trăim într-o lume în care nimic nu este aşa cum ar trebui să fie. Trăim într-o lume în care se întâmplă multe lucruri care n-ar trebui să se întâmple. Trăim într-o lume în care de prea multe ori ne lipseşte puterea de a ne îngriji ca lucrurile să fie bine făcute. Astfel că ne dorim, tânjim după un Dumnezeu puternic care să facă acest lucru pentru noi, care să Se asigure că se face dreptate, că totul se termină cu bine.
Această obsesie pentru putere pătrunde fiecare domeniu al vieţii noastre. Societatea noastră, guvernul, biserica, chiar şi familiile noastre sunt întemeiate pe structura puterii ierarhice. Pe scurt, suntem dependenţi de putere. Astfel că atunci când Dumnezeu tratează cu noi, de cele mai multe ori trebuie să facă acest lucru din perspectiva puterii Lui. De-a lungul timpului, Dumnezeu S-a confruntat cu o problemă - fără să folosească puterea, nu ar fi fost luat în serios. Ieşirea Israelului din Egipt este un prim exemplu al acestei dependenţe de putere. Nici ei şi nici stăpânii lor nu ar fi manifestat nici cel mai mic respect pentru un Dumnezeu fără putere. Dumnezeu a tratat cu egiptenii la un nivel la care ei să înţeleagă. El a trimis plăgi una după alta cu scopul de a arăta cât de neputincioşi erau zeii lor. Şi israeliţii erau la fel. Când Dumnezeu i-a adunat în jurul muntelui Sinai, i-a întâmpinat cu tunete, fulgere şi ameninţări teribile cu moartea. Erau îngroziţi şi acest lucru le plăcea. Parcă îi aud spunând: “Ei bine, acesta este un Dumnezeu la care putem să ne închinăm şi pe care putem să-L admirăm.”
Nici noi nu ne deosebim prea mult. O, suntem cu mult mai sofisticaţi – nu cedăm la trucuri ieftine. Dar încă alegem conducătorii cei mai puternici, aspirăm la putere şi îi onorăm pe cei care o deţin. Cu alte cuvinte, ne închinăm la putere! “Puterea corupe,” cităm noi, “iar puterea absolută corupe în mod absolut.” Cu toate acestea tânjim după ea în toate formele ei – posturi înalte, bani, poziţie, autoritate, confidenţialitate… iar lista ar putea continua la nesfârşit. Pentru noi, scopul scuză mijloacele când este vorba de obţinerea puterii.
De aceea puterea lui Dumnezeu reuşeşte să ne atragă atenţia. Dar oare puterea lui Dumnezeu este ceea ce oglindeşte cel mai bine natura Sa? Este puterea elementul principal pentru a-L cunoaşte cel mai bine pe Dumnezeu?
La sugestia unui prieten m-am dus la un planetariu să văd un spectacol despre Soare. La sfârşitul spectacolului, s-a făcut un prim plan cu Soarele, care a acoperit întreg ecranul. Această imagine a fost redată cadru cu cadru, în aşa fel încât puteam vedea suprafaţa Soarelui transpunându-se într-un dans complicat. Puterea lui era cu adevărat covârşitoare. Şi când te gândeşti că Soarele nostru este doar o stea obişnuită din miliardele de stele din galaxia noastră, că există miliarde de galaxii în univers şi că Dumnezeu le-a creat pe fiecare în parte… ei bine, începi să înţelegi puterea copleşitoare a lui Dumnezeu. Este uşor să te închini unei astfel de puteri.
Eu sunt puţin mai romantic. Îmi plac poveştile în care animalele vorbesc, iar noi “pătrundem în mintea lor.” Atunci când văd imaginea detaliată a unei galaxii complexe, nu mă pot stăpâni să nu mă întreb dacă nu este cumva “vie.” Desigur, acest lucru nu ar fi imposibil pentru Dumnezeul care a putut crea fiinţe pe cât de ciudate, pe atât de minunate, cum sunt ornitorincii şi oamenii! În timp ce priveam Soarele dansând, nu m-am putut abţine să nu gândesc: “Este viu!” Acum am reuşit să înţeleg cum poate fi cineva închinător la Soare, mai ales că suntem aşa de înclinaţi să ne închinăm puterii.
În timp ce priveam suprafaţa incandescentă a Soarelui, m-am întrebat: “Dacă ar fi viu, ce fel de fiinţă ar fi? La ce s-ar gândi? Ce ar simţi?” Şi întrebările au continuat să apară: “Ce-ar fi dacă în spatele acelei puteri s-ar găsi un suflet de poet, de filosof, de îndrăgostit? Cum am putea şti oare?”
Puterea ne orbeşte. Deoarece suntem dependenţi de putere, când ne aflăm în faţa unei persoane puternice, cu greu putem vedea şi altceva. Noi tânjim după putere, dar în acelaşi timp ne temem de ea (vă amintiţi primele cuvinte rostite ori de câte ori cerul intră în contact cu omenirea? “Nu te teme.” “Nu-ţi fie frică!”). Ne temem de tot ceea ce are putere, şi există trei lucruri pe care încercăm să le facem. În primul rând, încercăm să o controlăm. Cea mai mare parte din religia păgână (şi bănuiesc că şi superstiţia din religia creştină) se bazează pe încercarea de a controla un anumit zeu. În al doilea rând, dacă nu putem controla acea putere, încercăm să o distrugem. În cele din urmă, dacă nu putem nici să controlăm puterea, nici să o distrugem, ne mai rămâne un singur lucru de făcut – să ne închinăm înaintea ei.
Problema noastră în a trata cu puterea face dificilă descoperirea lui Dumnezeu faţă de noi. În primul rând, El trebuie să folosească puterea pentru a fi luat în serios. Dar în momentul în care face aceasta, El Îşi asumă riscul, aproape inevitabil, de a fi înţeles greşit, de a obţine închinare doar datorită puterii Sale. Faptul că El are cu adevărat putere, face situaţia şi mai dificilă. El trebuie să ne facă cumva să vedem dincolo de putere, dincolo de mărire şi de slavă, pe adevăratul Dumnezeu. Cum poate Dumnezeul a cărui slavă o întrece pe a Soarelui să ne descopere “un suflet de poet”?
Există o singură cale. Am început acest eseu vorbind despre divinitatea lui Hristos. Nu am uitat unde voiam să ajung atunci când am început să vorbesc despre puterea lui Dumnezeu. Căci ceea ce ne împiedică să înţelegem divinitatea lui Hristos este înţelegerea greşită a puterii lui Dumnezeu, ca atribut fundamental al Său. Consider că misiunea principală a vieţii lui Isus a fost aceea de a ne descoperi pe Tatăl, de a ne ajuta să vedem dincolo de putere, măreţie şi slavă un “suflet de poet” – ceea ce Îl reprezintă cel mai bine pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu intenţionează să ni Se descopere ca poet sau ca îndrăgostit, nu o poate face folosindu-Se de puterea Sa, deoarece noi vom fi orbiţi de aceasta şi ne vom închina Lui doar datorită ei. Şi nici nu o poate face altcineva în locul Lui; El trebuie să Se descopere pe Sine prin El Însuşi pentru a fi înţeles şi a ne atrage la El.
Aceasta este o dovadă suplimentară că acceptarea lui Isus ca fiinţă divină nu este un lucru lipsit de sens. Dacă Dumnezeu există, atunci, pentru a ni Se descoperi, a fost necesar ca El să facă exact acel lucru pe care Isus a intenţionat să-L facă – să devină om şi să ne arate cum este Dumnezeu.
Astfel că Isus vine ca om. Este născut din femeie, în mod obişnuit. Nu există nici un semn, nimic care să ne atragă la El datorită frumuseţii, măreţiei sau slavei Sale. El este “doar” o altă fiinţă omenească. Atunci, unde este divinitatea Lui? Este chiar acolo. Isus a venit ca să ne arate că atunci când dai la o parte (sau “acoperi”) puterea, măreţia, slava lui Dumnezeu – când toate aceste lucruri pe care noi le asociem cu divinitatea nu se mai văd, ceea ce rămâne este în continuare Dumnezeu pe deplin. Asta deoarece Dumnezeu nu este definit de puterea şi măreţia Sa. Acelea sunt doar atribute pe care se întâmplă să le aibă (şi le are din plin!). Isus umblă în mijlocul nostru fără acestea şi este PE DEPLIN Dumnezeu, deoarece are acelaşi caracter ca şi Dumnezeu. Când înţelegem că Dumnezeu nu este puterea Sa, ci caracterul care se găseşte dincolo de acea putere, atunci Îl putem lua în serios pe Isus când spune: “Dacă M-aţi văzut pe Mine, L-aţi văzut pe Tatăl.”
Paradoxul dintre natura umană şi cea divină a lui Isus dispare. Un paradox indică totdeauna că facem o presupunere falsă. Şi aşa este şi cu aşa-zisul paradox legat de natura lui Isus. Presupunerea noastră falsă este că puterea lui Dumnezeu defineşte caracterul Lui. Isus a venit să ne arate că nu aşa stau lucrurile. Puterea lui Dumnezeu nu poate fi negată şi este covârşitoare, dar ea nu-L defineşte pe Dumnezeu. Şi din cauza dependenţei noastre de putere, obstacolul în calea cunoaşterii lui Dumnezeu ar putea fi chiar puterea Sa. Acest lucru este cel mai bine evidenţiat în reacţia pe care iudeii o aveau faţă de Isus atunci când umbla în mijlocul lor. Ei nu aşteptau pe cineva care să spună: “Ferice de cei blânzi.” Aşteptau pe cineva care să-i poată ajuta să-i înfrângă pe romani şi să restabilească împărăţia lui Solomon. Aşteptau pe cineva puternic!
Suntem noi mai deosebiţi decât ei? Sunt sigur că 99,9% din toate rugăciunile noastre reprezintă, după o introducere respectuoasă, cereri la adresa lui Dumnezeu de a-Şi folosi puterea în favoarea noastră. Face Dumnezeu vreodată acest lucru? Da, eu cred că-l face. Dar mă întreb dacă nu cumva toate cererile noastre la adresa Lui de a-Şi folosi puterea nu ne împiedică să înţelegem cum este El în realitate, cum doreşte El să Îl cunoaştem. Când ne închinăm la Dumnezeu datorită puterii Sale, nu ne deosebim prea mult de închinătorii la Soare care se pleacă înaintea acelui glob dătător de viaţă, din cauza puterii lui. Dumnezeu va accepta chiar şi acest gen de închinare, cel puţin de la începători. În lipsa a ceva mai bun, astfel de închinători trebuie să acorde suficientă atenţie atunci când Dumnezeu, înconjurat de lumina de care nu te poţi apropia, spune: “Nu trebuie să vă temeţi.” Dar cât de mult pierdem atunci când nu Îi cerem să ne descopere sufletul Său, să ne citească poezia Sa, să ne încânte ca un îndrăgostit şi să ne şoptească bucuria Sa.
Nu reprezintă sufletul lui Dumnezeu – ceea ce este El cu adevărat – cel mai bun motiv pentru a ne închina Lui? Nu reprezintă dragostea lui Dumnezeu delicată, blândă, infinită faţă de toate creaturile Sale cea mai mare putere? Puterea plină de cruzime poate fi contrafăcută. Nimeni nu şi-ar dori să se închine la o fiinţă care şi-a folosit puterea pentru a teroriza şi a nimici, oricât de puternică ar fi aceasta. Expresia “a se închina” înseamnă “a considera demn de slujit,” “a recunoaşte meritul.” Ioan a văzut oştile cereşti cântând: “Vrednic, vrednic este Mielul…” Oare acest lucru nu se întâmpla datorită meritelor lui Isus, Mielul, descoperite atunci când a venit să “ne arate pe Tatăl”? Ceea ce ar trebui să ne determine cu adevărat să recunoaştem meritele înalte ale lui Dumnezeu, să ne închinăm la El, este viaţa lui Isus, prin care s-a descoperit caracterul lui Dumnezeu. Dacă noi credem cu adevărat că Isus a venit ca să “ne arate pe Tatăl,” atunci ar trebui să descoperim caracterul lui Dumnezeu în Fiul Său.
Eu cred că Isus a venit pentru a împlini toate aceste lucruri pentru noi. El a venit pentru a “ne arăta pe Tatăl” în singurul mod posibil – devenind Emanuel, “Dumnezeu cu noi.”
