Hristos Cel Înviat predicat în creştinism nu este însă al doilea Adam, despre care vorbeşte Pavel, şi de aceea nu poate fi un exemplu pentru noi, aşa cum spune fratele Paulsen. El a fost “unic” în sensul că era Dumnezeu, nu putea fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi deci nu putea păcătui.

Dacă “biruinţa” nu se obţine prin “definirea precisă a naturii umane a lui Hristos,” ci prin experimentarea “puterii învierii Lui,” aşa cum spune fratele Paulsen, de ce poporul nostru nu a experimentat până acum această putere? De ce trece generaţie după generaţie fără ca “biruinţa” să fie obţinută, astfel ca un popor să fie pregătit pentru revenirea lui Hristos? Sugestia fratelui Paulsen este că trebuie să ne depărtăm de teologia periculoasă că Hristos a fost făcut asemenea fraţilor Săi, să renunţăm la credinţa că şi noi putem fi făcuţi părtaşi ai naturii Sale divine, şi să ne îndreptăm către hristosul mişcării ecumenice, să “experimentăm” puterea care ia în stăpânire lumea creştină de astăzi.

Când a vorbit, în Filipeni, despre puterea învierii lui Hristos, Pavel se gândea la cu totul altceva, iar acest altceva este puternic contestat în creştinismul ecumenic de astăzi. El spunea că toată teologia pe care a asimilat-o el în seminar a fost aruncată la lada de gunoi, în schimbul unei neprihăniri cu totul străine de gândirea teologică a vremii. Ţinta lui era “o neprihănire… care se capătă prin credinţa lui Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” (Fil 3:9).

Hristos a căpătat neprihănirea, adică a putut trăi fără păcat, prin credinţa fermă că Tatăl locuieşte în El, şi că acesta a fost scopul etern al lui Dumnezeu în creaţiune, descris peste tot în Scriptură – Ieremia 31, Ezechiel 36, Maleahi 3.

Mai interesant, Pavel explică secretul acestei puteri a învierii lui Hristos cu totul diferit de teologia ecumenică îmbrăţişată de creştinismul apostaziat. Ascultaţi cum scufundă el bărcuţa ecumenică la acest subiect al puterii învierii lui Hristos:

“Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.

“Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.

“Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi” (Rom 8:9-11).

Aţi observat? Hristos a înviat datorită locuirii Duhului Sfânt în El, în timpul vieţii. De aceea El era duhovnicesc şi nu pământesc. Doreşte cineva să fie duhovnicesc şi nu pământesc? Soluţia, spune Pavel, este ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască “într-adevăr” în noi, aşa cum a locuit în Hristos.

Deşi fratele Paulsen nu crede, Pavel Îl aşează aici pe Hristos ca exemplu înaintea noastră, insistând că aşa cum s-a întâmplat cu El trebuie să se întâmple şi cu noi. Da, Hristos a fost “unic” pentru cei dinaintea Lui, dar nu mai trebuia să fie “unic” pentru urmaşii Lui, şi aceasta este tragedia creştinismului. Hristos trebuia să fie Fratele nostru mai mare, capul unei noi familii divino-umane, al doilea Adam, primul dintre mai mulţi fii (Evr 2:10).

Prin afirmaţia că nu trebuie să ne pese o iotă de natura Domnului Hristos, fratele Paulsen distruge singura temelie a expresiei lui Pavel, “puterea învierii Lui.” Puterea acelei învieri sta tocmai în faptul că, în timpul vieţii, Hristos fusese un templu, o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul, şi exact din cauza acelei locuiri a înviat. Pavel spune că aşa ceva trebuie să se întâmple şi cu noi, dacă vrem să înviem (Rom 8:5-11).

Dar această temelie a doctrinei sanctuarului fiind negată, singura legătură a “puterii învierii Lui” cu noi rămâne euharistia, un Hristos înviat în trupul nostru la porunca preotului, în “ziua Domnului” şi sub binecuvântarea sfintei fecioare. Cu adevărat “liantul unităţii”…

Preşedintele CG spune că membrilor bisericii nu le pasă o iotă de natura Domnului Hristos. Este adevărat, postmodernistul european, afaceristul sud-american sau ţăranul african nu au interes faţă de aceste subiecte, şi asta se datorează în special teologiei pe care chiar dânsul o susţine.

Ce treabă ar avea postmodernistul adventist din Europa cu natura lui Hristos? Prins în febra ridicării punţilor inter-denominaţionale, aglomerat cu întâlniri ecumenice, ziua uşilor deschise şi alte părtăşii cu bisericile “surori,” el se simte destul de deranjat de doctrinele bisericii lui, care îl fac să pară din altă lume. Lui nu-i pasă o iotă de ce fel de natură a avut Hristos, şi de aceea poate fi aşa de uşor păcălit de hristosul ecumenic în faţa căruia se pleacă întreaga Europă.

Ce treabă ar avea afaceristul sud-american, ca şi toţi afaceriştii din biserica mondială, cu natura lui Hristos? Ei sunt bine-mersi, afacerile prosperă, ASI le oferă o platformă prin care să-şi liniştească eventualele mustrări de conştiinţă, iar în comunităţile locale ei sunt oamenii de bază, membri permanenţi ai comitetelor, deoarece doar prin forţa lor financiară se mai construieşte câte ceva cu care să ne lăudăm. Ei sunt o parte a efortului de ridicare a chipului de aur – o împărăţie pământească prosperă, sustenabilă – iar cu zecimea vor să ridice împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Ce treabă ar avea fermierul african cu natura Domnului Hristos? El abia dacă mai supravieţuieşte, sub umbrela proiectelor mondiale de eradicare a sărăciei. Pentru el, adventismul este doar o altă componentă a culturii locale, iar evenimentele trecute din Rwanda au arătat foarte bine ce înseamnă aceasta.

Fratele Paulsen a ales foarte bine aceste categorii din biserică, deoarece ele sunt reprezentative, şi oglindesc perfect starea bisericii sub onorata sa conducere. Biserica este mândră de realizările ei, de rata creşterii, de nivelul contribuţiilor financiare, de relaţiile cu alte entităţi religioase, şi recunoaşte deschis că nu are nevoie să ştie dacă Hristos a avut natura lui Adam dinainte de cădere, sau natura lui de după cădere. Tot ce doreşte este unitate, pace şi prosperitate.

Este adevărat: “Realităţile lumii în care trăim au alte interese şi alte priorităţi care ne preocupă.”

Întrebarea mea este: Ce legătură avem noi cu interesele şi priorităţile lumii, dacă tot pretindem că suntem urmaşii lui Hristos, şi astfel “nu mai suntem din lume”?

De ce vorbim de “interesele şi priorităţile lumii” în stabilirea strategiei noastre teologice şi evanghelistice, şi nu ne pasă de interesele şi priorităţile cauzei lui Dumnezeu? Noi am fost chemaţi să spunem lumii că întreprinderea aceasta de a duce evanghelia “cu o singură voce” va alunga pe Dumnezeu definitiv de pe pământ, ceea ce va aduce prăbuşirea totală a acestei ordini controlate de un hristos fals.

Biserica ar putea, la propunerea fratelui Paulsen, să renunţe la cunoaşterea Autorului şi Desăvârşitorului credinţei, şi să conteze doar pe “puterea învierii Lui” predicate în ecumenismul modern. Mă tem însă că, pe acest drum, pe piatra de mormânt a acestei biserici va domni pe veci sumbrul epitaf: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

(Acest subiect este de o importanţă vitală, şi de aceea vă recomand citirea - sau recitirea - cărţii lui Donald K. Short, "Asemenea Fraţilor Săi" [aici].