Unii se pot întreba cine ne-a dat nouă libertatea de a studia şi de a confrunta biserica rămăşiţei cu solia neprihănirii lui Hristos. Ei cred că acesta este domeniul exclusiv al teologiei adventiste, singura în măsură să analizeze valoarea, necesitatea şi maniera de prezentare a unei solii care se pretinde a veni din partea lui Dumnezeu.

Recunoaştem şi noi că aşa ar fi trebuit să fie. Din păcate nu este aşa, şi acesta este coşmarul clasei teologice a poporului lui Dumnezeu din toate timpurile.

Primul exemplu oferit de Scriptură, marcant şi expresiv, este găsit în lunga, detaliata şi uluitoarea epopee a lui Israel sub domnia lui Ahab. Frăţia academică a lui Israel ajunsese să confunde lamentabil pe Dumnezeu cu Baal, şi nu a existat absolut nicio cale de a putea fi ajutaţi să-şi înţeleagă eroarea. Au murit convinşi că ei Îl cunosc corect pe Dumnezeu, cunoaşterea Lui fiind, evident, scopul ştiinţei lor. A trebuit să vină un nimeni de la marginea ţării să le spună că ştiinţa lor este lemn (Ier 10:8).

Elevii acestora au devenit curând noua clasă teologică a naţiunii, dar ei nu au învăţat nimic din experienţa tristă a profesorilor lor. Contau tot pe expertiza profesională şi prestigiul academic, fiind astfel o jucărie fără pretenţii în mâinile duhurilor văzduhului care supervizează spiritualitatea şi cultura acestei lumi. Înaltul lor oficiu nu era decât un cimbal zăngănitor la dispoziţia duhului de minciună care le controla minţile. Ahab a fost amăgit, deoarece Mica nu avea autoritatea, prestigiul şi forţa numerică a fraţilor teologi. Nu avea decât adevărul pur, fără cârjele academice după care umblă mereu ochii oamenilor.

Acest tipar s-a repetat mereu, fără ca teologii vreunei generaţii să acorde o minimă atenţie acestui domeniu vital.

Exact aşa se întâmplă cu ultima solie de har pe care a trimis-o Domnul acestui popor. Zidarii au avut o reţinere chiar de la prima privire, căci solia nu se potrivea tiparului educaţional şi mental al teologiei creştine structurate corect. Nu găseau niciun loc pentru ea în edificiul perfect al adevărului adventist. Era complet nouă pentru ei, iar în teologie nou înseamnă ciudat, riscant, dubios. Uriah Smith spunea despre solia 1888 că este o „lucrare de inovaţie şi dezintegrare;” că ea „subminează fatal” lucrarea sorei White şi că „zguduie credinţa” în solia adventă. El declara că studiile lui Waggoner despre legea din Galateni reprezintă „cea mai mare calamitate care s-a abătut peste cauza noastră” [detalii aici].

Mai târziu, când solia a început să se contureze mai clar, sprijinită copleşitor de campania aproape furibundă a sorei White, ei au urât-o şi mai mult, deoarece acum era o mărturie împotriva expertizei lor.

De atunci, fiecare generaţie de teologi adventişti a dezavuat solia 1888, fiecare cu argumentele ei, dar acesteia nu i s-a oferit niciodată şansa reală de a fi pusă în faţa poporului. Ea a supravieţuit în peisajul adventist doar în clandestinitate, permanent evitată, discreditată sau condamnată de teologi proeminenţi. După publicarea lucrării lui Wieland - Short, „1888 Reexaminat,” când argumentele au devenit zdrobitoare că solia a avut acreditare divină, fraţii noştri teologi i-au lipit tot felul de etichete ciudate: ba că ea nu a fost „o contribuţie adventistă la teologia creştină,” ba că a fost o simplă chemare înapoi la „creştinismul de bază,” ba că a fost vorba despre neprihănirea prin credinţă, pe care biserica o crede şi o predică dintotdeauna. Un singur lucru nu acceptă ei: că solia 1888 a fost începutul ploii târzii şi al marii strigări, că reprezintă „cu adevărat” solia îngerului al treilea şi se va dezvolta în solia îngerului din Apocalips 18, care va lumina pământul cu slava lui.

Ca mulţi alţii de pe alte meridiane, când am descoperit această solie uimitoare am fost şi noi fascinaţi de potenţialul ei, declarat în Spiritul Profeţiei pe sute de pagini. Citeam că solia 1888 „trebuie să răsune de la un capăt la altul al pământului, pregătind calea Domnului” şi că „aceasta este slava lui Dumnezeu care încheie lucrarea îngerului al treilea.” Citeam că “marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos.” Citeam despre Jones şi Waggoner, că “Dumnezeu a făcut din aceşti bărbaţi mesageri care să dea poporului lumină şi adevăr” [aici].

 Înţelegeam că aceasta este o zonă fierbinte, şi ne întrebam care să fie miza, mai ales că nu auzisem nimic despre solia 1888 de la amvon sau din literatura oficială. Mult timp nu am reuşit să înţelegem ce este atât de special cu ea. Am continuat să studiem, şi la un moment dat i-am văzut locul magnific în edificiul credinţei advente. Era piatra unghiulară a întregii construcţii, componenta de bază a doctrinei sanctuarului, fără de care aceasta nu are finalitate. Ne uimeam cum este posibil ca zidarii, specialiştii construcţiei teologice adventiste, să nu vadă valoarea şi locul frumoasei pietre unghiulare în construcţia sanctuarului ceresc.

Am înţeles, după un oarecare timp, de unde rezultă forţa şi eficienţa ei: Neprihănirea lui Hristos era cauzată, produsă, de credinţa că trupul Său nu este altceva decât un templu în care locuieşte Tatăl. El era deci întruchiparea scopului veşnic al lui Dumnezeu de a uni natura Sa cu natura fiinţelor inteligente create – „de la serafimul luminos şi sfânt până la om.” El era legământul cel veşnic expus privirii şi analizei bisericii. Era materializarea lui Ieremia 31, un concept devenit realitate, trup.

Aceasta este esenţa doctrinei sanctuarului şi taina evlaviei. Fără ea, sanctuarul nu rămâne decât o structură teologică seacă, lipsită de viaţă, fără finalitate şi prin urmare neatractivă pentru privitorul neavizat. Şi de ce ar păstra cineva în curtea lui o ruină nefolositoare, afară de faptul că ea are o anumită valoare sentimentală, un fel de monument denominaţional bun de speculat la centenare şi serbări?

Citind sutele de pasaje din Spiritul Profeţiei despre părtăşia cu natura divină, am înţeles că acest privilegiu înalt este la dispoziţia noastră, dacă îl dorim cu adevărat şi nutrim credinţa lui Isus.

Apoi am descoperit că ceea ce avea Hristos locuind în El era de fapt Legea – caracterul lui Dumnezeu reprodus, transcris, în cele zece porunci. Dacă privind la Hristos Îl vedem pe Tatăl, nu ar fi potrivit să interpretăm actele lui Dumnezeu din trecut prin exemplul viu pe care ni l-a oferit Hristos despre cum procedează Tatăl? Dacă ucenicii dorind „focul lui Ilie” nu ştiau de ce duh sunt însufleţiţi, nu ar fi corect să apreciem că şi Tatăl a venit „nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:56)?

Acest nou indicator pe drumul neprihănirii ne-a ajutat să vedem efortul permanent al lui Satana de a distorsiona caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi adevăratele puncte în dispută din marea controversă. Am început să vedem mâna nimicitorului în multe tragedii trecute, acolo unde nu vedeam decât mâna lui Dumnezeu. Cu această nouă înţelegere am început să ne întrebăm dacă merită să punem un accent aşa disproporţionat pe mântuirea personală, când bătălia pentru cauza guvernării divine este atât de cruntă. Ce suntem noi, pe lângă asemenea interese majore care fac să trepideze galaxiile şi ţin cu sufletul la gură inteligenţele cereşti?

Dintr-o astfel de perspectivă, dorinţa egoistă după salvare personală se evaporă ca roua în aerul tare al încleştatei şi excesiv amânatei mari controverse. Suntem dispuşi să ne alăturăm lui Hristos la instaurarea neprihănirii veşnice chiar dacă numele nostru nu va putea fi păstrat în cartea vieţii Mielului. Vrem să vedem universul adus din nou la dreptatea legii cu orice risc, chiar cu ruperea noastră veşnică de izvorul vieţii. În comparaţie cu agonia pe care trebuie să o suporte Mielul lui Dumnezeu, obligat de lenevia noastră mentală să ocupe la nesfârşit poziţia de Mijlocitor, mântuirea noastră personală este nesemnificativă.

Noi credem că solia 1888 este piatra preţioasă pe care au lepădat-o zidarii, deşi pentru noi ea este temelia fundamentală a neprihănirii, piatra unghiulară a oricărei arhitecturi cereşti. Dacă ei au dreptul să o dispreţuiască deoarece nu îi găsesc niciun loc în arhitectura adventismului modern, noi avem dreptul – şi considerăm aceasta un privilegiu enorm – să le atragem atenţia că arhitectura sanctuarului este incompletă, şi a ajuns de batjocura privitorilor de pe stradă, care insistă tot mai zgomotos că întreg edificiul trebuie demolat. Acestui cor infam i se alătură mulţi teologi adventişti, iar corpul pastoral este zguduit puternic de refrenul că judecata de cercetare este un concept perimat al secolului 19. În acest impas teribil, poporul ameţeşte învârtindu-se în jurul muntelui, iar vocile celor care propun întoarcerea în Egipt se aud tot mai des şi fără ruşine în piaţa publică.

Locul nostru este să strigăm cât se poate de tare că drumul către locul prea sfânt a fost deschis, că suntem chemaţi să păşim prin credinţă dincolo de perdea, acolo unde omul şi Dumnezeu se întâlnesc. Şi o vom face, oricât de mulţi vor fi cei ce se vor simţi deranjaţi. Nu urmărim nimic altceva decât să vedem cât mai curând Piatra din capul unghiului aşezată la loc de cinste în arhitectura sanctuarului adventist.

Doar atunci vom amuţi. De admiraţie.

Grupul de studiu Minneapolis 1888