Deşi adorarea pentru fostul suveran de la Vatican pare a fi mai mult un exerciţiu emoţional, două mari realizări ale pontificatului său atrag atenţia şi justifică declaraţia îndrăzneaţă că omenirea nu a mai avut parte de o asemenea personalitate benefică de la Hristos încoace. Este vorba de prăbuşirea comunismului în Europa de est şi de efortul plin de succes în domeniul ecumenismului. Ciudată combinaţie, deşi se dovedeşte de succes pentru necunoscători.

Să aruncăm o privire asupra acestor două realizări aplaudate de lumea întreagă şi să vedem dacă ele contribuie sau nu la binele lumii civilizate şi pot fi alăturate scopurilor lui Dumnezeu pentru familia omenească.

Înainte însă ar trebui remarcată opinia unui comentator de la un prestigios post de radio european, care se întreba cum este posibil un asemenea interes pentru suveranul unei biserici, deşi locaşurile de cult ale aceleiaşi biserici sunt goale săptămână de săptămână. Cum se explică isteria colectivă care a lovit brusc întreaga planetă, deşi religia şi moralitatea papei nu par să aibă vreun efect asupra societăţii în general? Răspunsul la aceste întrebări se află tocmai în argumentele pentru care fostul suveran pontif a devenit eroul modern al naţiunilor şi religiilor lumii.

Succesul politic

Omenirea aplaudă pe acest papă polonez pentru rolul major pe care l-a jucat în prăbuşirea comunismului. Puţini cunosc însă metodele folosite pentru realizarea acestui măreţ scop. În spatele pelerinei de cardinal a operat de cele mai multe ori ameninţarea pumnalului, atunci când promisiunile pungii cu galbeni nu au avut efect. Statele europene din spatele cortinei de fier nu au fost convinse să renunţe la comunism de dragul frumoasei şi atrăgătoarei religii catolice. Regimurile totalitare din aceste ţări s-au prăbuşit deoarece au rămas brusc fără sprijinul biruitoarei armate sovietice şi fără ajutorul de nădejde al atotprezentului KGB. Se poate spune că adevăratul autor al prăbuşirii comunismului a fost Dl. Glasnost, care avea interese superioare în această operaţiune. Astăzi Mihail Gorbaciov şi forumul său se află pe lista celor mai vehemenţi globalişti, desigur, tot pentru binele omenirii. Sigur că Vaticanul, Comitetul Central de la Moscova şi serviciile lor secrete au lucrat împreună, dar operaţiunea a fost una pur politică şi nu a fost nicidecum rezultatul unei deşteptări spirituale sau religioase a popoarelor din ţările comuniste.

De remarcat este faptul că în ţările unde existau trupe sovietice, revoluţia a fost “de catifea,” adică nu au fost necesare operaţiuni în forţă şi vărsare de sânge. Pur şi simplu regimul a abandonat puterea, deşi oricine înţelege că nu au abandonat-o de drag sau impresionaţi de spiritualitatea nouă a naţiunii lor. Spre deosebire de România, unde lipsa acestor trupe a necesitat operaţiuni mai complicate, cu vărsări de sânge şi “terorişti” care să motiveze mânia naţională adormită. Chiar în acest caz, operaţiunea nu s-a desfăşurat fără ajutor “frăţesc,” bunul globalist de la răsărit făcându-ne cadou câteva sute de “turişti” foarte speciali, care au dat o mână de ajutor nepreţuită revoluţiei române.

Implicarea scaunului pontifical în căderea comunismului a fost exclusiv în domeniul politic şi militar. Spre deosebire de lucrarea lui Hristos şi a ucenicilor Săi, care au cucerit inimile oamenilor cu principiile neprihănirii, prin jertfă, toţi fiind declaraţi eretici în timpul lor şi măcelăriţi. Iar ei au mers la moarte “ca un miel pe care-l duci la tăiere.”

Discrepanţele sunt majore.

Succesul religios

Un alt motiv pentru popularitatea de care se bucură fostul suveran pontif este succesul său remarcabil în stimularea şi realizarea unui cadru propice dialogului inter-confesional. Aici eforturile au fost imense. Deşi Biserica Romano-Catolică nu este membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, prezenţa cardinalilor şi episcopilor catolici în comisiile acestui for mondial este cea mai activă, de cele mai multe ori determinantă.

De ce nu acceptă BRC să devină membră în Consiliul Ecumenic, dacă scopurile ei sunt ecumenice şi nu se sfieşte să declare public acest lucru? Simplu, pentru că BRC doreşte un altfel de ecumenism. Calitatea de membru în CEB presupune egalitate cu celelalte biserici membre, lucru inacceptabil pentru Vatican şi planurile lui de supremaţie politică şi religioasă. Biserica ridicată pe Piatra apostolică nu este o biserică oarecare, ea este BISERICA, una, sfântă şi apostolică, universală şi de neînlocuit. Ea nu îşi poate pierde identitatea alăturându-se unor entităţi pe care le declară a fi „fraţi separaţi” şi pe care speră să le convingă, mai curând sau mai târziu, să se întoarcă „acasă.”

Noul ecumenism al Vaticanului sună frumos la urechile gloatei, ameţită de idealul înalt al unităţii trupului lui Hristos. Conciliul Vatican II este o foarte reuşită operaţiune de imagine pentru atragerea protestanţilor la biserica-mamă. Gata cu vrăjmăşia şi conflictul teologic din creştinism. Erorile trecutului sunt recunoscute şi regretate. Sfântul scaun este deschis dialogului frăţesc cu toate religiile lumii, pentru pacea şi bunăstarea socială a omenirii. Numai că sfântul scaun şi Vatican II nu au repudiat deciziile Conciliului din Trent. Ecumenismul marca Vatican urmăreşte aducerea ereticilor-actualmente-fraţi-separaţi înapoi în BRC. Sutele de întâlniri cu teologii altor biserici nu urmăresc decât obţinerea unei declaraţii comune pe o bază minimă de acord, fără ca dogmele fundamentale ale bisericii să fie afectate în vreun fel. Aşa s-a întâmplat cu înţelegerea dintre catolici şi luterani cu privire la doctrina îndreptăţirii prin credinţă. S-a semnat un acord că cele două bisericii văd la fel şi predică împreună doctrina, deşi produsul final este cât se poate de departe de poziţia lui Martin Luther şi a reformatorilor, şi fără să afecteze în vreun fel credinţa catolică. Actul semnat nu afectează statutul BRC, dar obligă pe luterani să recunoască faptul că BRC predică evanghelia curată şi slujeşte lui Hristos după Scriptură. Ceea ce este, într-un sens, întinderea mâinii frăţeşti peste prăpastie fără ca prăpastia să fie eliminată.

În spatele cortinei

Aplauzele prelungite din Piaţa Sf. Petru, un omagiu adus acestui papă modern, şi emoţia globală transmisă prin mijloace moderne, plus delegaţiile oficiale la cel mai înalt nivel, au făcut din funeraliile pontifului roman un eveniment major al secolului 21. Mulţimea de tineri veniţi de pe tot globul este atrasă de modernismul, neobişnuit pentru un lider religios, al defunctului papă. Comentatorii de televiziune au remarcat cu vădită satisfacţie libertatea cu care papa s-a mişcat în lumea noastră modernă, interesul lui pentru folosirea tehnicilor moderne de comunicare, de transport, interesul lui pentru lumea sportului, artei, respectul pentru cultura oricărei minorităţi şi chiar accesul lui la tehnologia informaţiei. Cineva chiar sublinia că papa ştie să folosească şi foloseşte poşta electronică. Da, a fost un papă modern şi prezent în realitatea unei lumi moderne.

Numai că milioanele de pelerini care omagiau pe decedat în Piaţa Sf. Petru nu s-au întrebat deloc din ce cauză generaţia noastră se poate bucura de avantajele civilizaţiei în care se desfată. Unii dintre cei prezenţi acolo se făceau că uită, dar cei mai mulţi chiar nu ştiau că eroul care ar trebui ovaţionat pentru ceea ce este astăzi lumea nu este suveranul pontif, ci un german care a murit hăituit, blamat de Biserica Romano-Catolică şi declarat eretic: Martin Luther.

Fără el, lumea ar fi trăit şi astăzi în feudalism, aşa cum a trăit sute de ani sub domnia tiranică a bisericii din evul mediu. Renaşterea şi transformarea rapidă a civilizaţiei au fost posibile doar datorită Reformaţiunii Protestante al cărei campion a fost Luther. Faimoasele lui teze au declanşat o revoluţie spirituală în Europa fără precedent în istorie. Popoarele, descătuşate de tirania preoţească, având Scriptura în mână şi o cale fără intermediari către lumina adevărului, au înflorit spontan, punând bazele civilizaţiei moderne pe care o cunoaştem. La fel s-a întâmplat cu civilizaţia americană. Fugind de tirania regatului controlat de biserică din ţările lor, coloniştii noului continent au dorit să pună bazele unei societăţi fără rege şi unei biserici fără papă, aşa cum înţeleseseră ei protestantismul. Au ridicat cea mai prosperă civilizaţie, în cel mai scurt timp posibil.

Dacă milioanele de pelerini  ar fi cunoscut, nu adevărul divin despre marea controversă, ci doar adevărul istoric, probabil ar fi scandat fără întrerupere numele lui Martin Luther şi ar fi cerut pentru el santo subito. Din punctul de vedere al civilizaţiei moderne, Luther este cel mai proeminent personaj al lumii după Hristos, marele binefăcător şi părintele societăţii europene moderne. Datorită revoluţiei spirituale pe care a declanşat-o el, ţările Europei au scăpat de tirania bisericii, spiritul uman creativ a fost eliberat de bigotism şi superstiţie, iar lumea a cunoscut o dezvoltare liberă şi neîngrădită pe care nici nu o visase posibilă mai bine de o mie de ani.

Sigur, pentru BRC reformaţiunea declanşată de Luther a fost un dezastru pe toate planurile. Doctrinele ei au fost puse în discuţie şi găsite cu mari probleme; sistemul preoţesc a fost văzut în adevărata lui lumină; sfântul scaun a fost demascat ca fiind un intermediar nedorit între om şi Dumnezeu. Dar cea mai serioasă lovitură a constituit-o pierderea suveranităţii politice asupra regilor din ţările Europei. Acest lucru nu a putut fi iertat. Luther şi urmaşii lui au fost declaraţi eretici, învăţătura lor a fost condamnată, iar scaunul pontifical a dat binecuvântarea înfiinţării Societăţii lui Isus (cunoscută mai mult sub numele de Iezuiţi), sub comanda lui Ignatius de Loyola, cu scopul precis de a recâştiga pentru Roma ţările pierdute pentru cauza protestantă.

Societatea lui Isus, considerată serviciul secret al Vaticanului, a avut un succes răsunător, dacă astăzi omenirea îl adoră pe papa, dar uită complet pe Luther. Prin mijloace specifice unor asemenea servicii, Europa protestantă este gata să se întoarcă înapoi de unde a plecat, iar Ioan vorbeşte despre acest fenomen uluitor spunând că „rana de moarte fusese vindecată,” şi că lumea întreagă a ajuns să urmeze „fiara.” Contra-reformaţiunea este aproape realizată, altfel nu exista nici o şansă să vedem trei preşedinţi americani protestanţi îngenuncheaţi în faţa papei, chiar şi mort, în curtea bisericii Sf. Petru. Ca să nu mai vorbim de ţările Europei unite, care nu mai pun absolut nici o problemă sfântului scaun.

Oficiind slujba de înmormântare, cardinalul Ratzinger, un bun german, a omagiat eforturile papei de a aduna rămăşiţele „trupului lui Hristos” şi de a oferi astfel lumii şansa de a construi o civilizaţie a păcii, credinţei şi libertăţii. Cardinalul Ratzinger, intitulat şi Mare Inchizitor pentru Mama-Roma, [1] nu doreşte să spună lumii a cui mână se află în spatele războaielor care sfâşie astăzi omenirea, omenire care este îmbiată spre o pace produsă la Vatican. Chiar dacă el şi colegii lui tac la acest subiect, lumea va începe curând să afle cu stupoare că toate conflictele militare ale ultimelor secole au fost produse şi susţinute de Societatea care a jurat să aducă ţările protestante înapoi la picioarele sfântului scaun.

Descoperirea acestor manevre va avea un efect devastator asupra bisericii, iar Ioan vorbeşte destul de clar despre acest eveniment: „Apele pe care le-ai văzut pe care stă desfrânata sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe desfrânată, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu” (Apoc 17:15-17).

Generaţia noastră electronică, tot mai străină de textul scris, care vede Biblia doar la depunerea jurământului unor demnitari şi care aude de Dumnezeu doar din gura unor preoţi în talk-show-urile la modă, este pregătită pentru revenirea la tirania în numele lui Dumnezeu şi pentru o societate feudală. O societate feudală high-tech, este adevărat.

Mai mult ca niciodată lumea are nevoie de un nou Luther, care să pună din nou în mâinile oamenilor Scriptura, acea Scriptură care descoperă neprihănirea lui Hristos, care descoperă credinţa lui Isus, aflată în contrast marcant cu spiritualitatea lumii noastre. Tragedia însă este că poporul care ar fi trebuit să facă lucrarea lui Luther are el însuşi nevoie de un al treilea Ilie care să-l trezească la sensul datoriei lui.

“Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus Hristos.”

[1] vezi www.ratzingerfanclub.com   Cardinalul Joseph Ratzinger, numit şi Panzerkardinal pentru îndârjirea cu care apără sfânta credinţă, este socotit un potenţial candidat la scaunul pontifical.