Indiferenţa poporului lui Dumnezeu faţă de evaluările divine este aproape inexplicabilă. Este absolut uimitor să constatăm cum au neglijat ei avertizarea lui Dumnezeu referitoare la viitorul lor ca naţiune favorizată şi chemată la o înaltă misiune.

Mai uimitor este să descoperim că noi, biserica rămăşiţei, mergem pe acelaşi drum cu o nonşalanţă totală, şi nu numai că nu recunoaştem acest lucru, dar nici măcar nu identificăm corect cauzele tragediei care a lovit pe strămoşii noştri spirituali, de la care pretindem că am preluat ştafeta adevărului.

Între ceea ce li s-a întâmplat lor şi ceea ce ni se întâmplă nouă chiar acum există asemănări izbitoare, pe care nu le putem trata superficial, dacă sperăm să ocupăm locul special pe care ni l-a rezervat cerul în acest final zbuciumat al marii controverse.

Încă de când au părăsit Egiptul, şi înainte de a intra în ţara făgăduită, Dumnezeu a avut grijă să le descopere natura deplorabilă a inimii lor fireşti, pe care nu erau capabili să o recunoască, ceea ce urma să ducă la apostazie şi rebeliune deschisă. Iată ce le spune Moise, în nume propriu:

“Din ziua când ai ieşit din ţara Egiptului, până la sosirea voastră în locul acesta, tot răzvrătiţi împotriva Domnului aţi fost!” (Deut 9:7).

“V-aţi tot răzvrătit împotriva Domnului de când vă cunosc” (Deut 9:24).

“Căci eu îţi cunosc duhul tău de răzvrătire şi încăpăţânarea ta cea mare. Dacă vă răzvrătiţi voi împotriva Domnului cât trăiesc eu încă în mijlocul vostru, cu cât mai răzvrătiţi veţi fi după moartea mea!?” (Deut 31:27).

Acestea erau estimările lui Moise. Urmăriţi acum predicţia divină:

„Iată, tu vei adormi împreună cu părinţii tăi. Şi poporul acesta se va scula şi va curvi după dumnezeii străini ai ţării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, şi va călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu el” (Deut 31:16).

Predicţia s-a dovedit corectă. Ei au alergat după dumnezeii străini ai ţărilor în care au intrat, părăsind pe Domnul şi rupând legământul Lui cu ei. Dar nici astăzi nu recunosc o astfel de realitate. Jură cu mâna pe inimă că ei sunt încă “unicul obiect al iubirii şi grijii lui Dumnezeu de pe pământ,” naţiunea prin care Dumnezeu Îşi rezolvă treburile de pe planeta aceasta.

Poporul nostru se află exact în aceeaşi situaţie deplorabilă. La început, când această biserică era doar o mişcare firavă şi timidă, Dumnezeu a înscris prezentul nostru dubios în mărturia profetică, exact ca şi în cazul poporului Israel. Printre miile de sfaturi, avertizări, îndemnuri şi făgăduinţe, se află ascunsă, neglijată şi neînţeleasă, o profeţie tulburătoare despre viitorul acelei mişcări glorioase, pe care Dumnezeu o ridicase spre a încheia lucrarea Sa pe pământ. Ascultaţi:

“Am văzut un tron, iar pe el stăteau Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos… Înaintea tronului se aflau poporul advent, biserica şi lumea. Am văzut o grupare plecată în faţa tronului, profund interesată, în timp ce toţi ceilalţi erau dezinteresaţi şi nepăsători.

“Cei care erau plecaţi înaintea tronului trimiteau rugăciunile şi priveau la Isus, iar El privea la Tatăl şi părea că discută cu El. Atunci o lumină se cobora de la Tatăl la Fiul Său, şi de la Acesta la adunarea plecată în rugăciune. Apoi am văzut o puternică lumină venind de la Tatăl asupra Fiului, iar de la El a fost trimisă asupra tuturor celor aflaţi înaintea tronului. Dar puţini au primit acea lumină. Mulţi s-au retras de sub ea, şi imediat i s-au împotrivit. Alţii erau nepăsători şi nu au preţuit lumina, iar aceasta s-a depărtat de la ei. Unii au apreciat-o, şi s-au alăturat celor care erau plecaţi în rugăciune înaintea tronului…

“Am văzut pe Tatăl ridicându-Se de pe tron şi, într-un car de foc, intrând în Sfânta Sfintelor, dincolo de perdea, şi aşezându-Se. Am văzut acolo scaune de domnie pe care nu le văzusem mai înainte. Apoi L-am văzut pe Isus ridicându-Se de pe tron, iar cei mai mulţi dintre cei plecaţi înaintea tronului s-au ridicat împreună cu El. Nu am văzut nicio rază de lumină trecând de la Isus la mulţimea nepăsătoare după ce S-a ridicat El, iar ei au fost lăsaţi în întuneric deplin.

“Cei care s-au ridicat împreună cu Hristos îşi ţineau privirile aţintite asupra Lui pe când părăsea tronul, iar El i-a condus puţin; apoi El a ridicat braţul, şi s-a auzit vocea Lui spunând: ‘Aşteptaţi aici, Eu intru la Tatăl să primesc împărăţia. Păstraţi hainele neîntinate, iar Eu Mă voi întoarce de la nuntă, şi vă voi lua cu Mine’…

“Am văzut pe cei care s-au ridicat împreună cu Isus trimiţându-şi credinţa în Sfânta Sfintelor la Isus şi rugându-se: ‘Tată, dă-ne duhul Tău!’ Atunci Isus a suflat peste ei Duhul Sfânt. În acea suflare se găsea lumină, putere, şi multă dragoste, bucurie şi pace.

“M-am întors să privesc la gruparea care rămăsese plecată înaintea tronului. Ei nu ştiau că Isus a plecat. Satana s-a prezentat aşezat pe tron, încercând să ducă mai departe lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut privind spre tron şi rugându-se: ‘Tată, dă-ne duhul Tău!’ Atunci Satana a suflat asupra lor influenţa lui nesfântă. În ea era lumină şi multă putere, dar nu dragoste scumpă, bucurie şi pace. Scopul lui Satana era să-i ţină în amăgire, şi să-i atragă înapoi prin amăgire pe copiii lui Dumnezeu. Am văzut cum unul după altul părăseau gruparea celor care se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor, şi mergeau să se alăture celor dinaintea tronului; şi imediat primeau influenţa nesfântă a lui Satana” (Day Star – 14 martie 1846).

Când Dumnezeu a trimis “o puternică lumină” despre lucrarea de curăţire din Ziua Ispăşirii, puţini au fost cei care s-au bucurat de ea şi au apreciat-o. Ei au înţeles că începea o nouă fază a planului de mântuire, şi L-au urmat pe Isus acolo unde se desfăşoară ea, în Sfânta Sfintelor. Până atunci, mântuirea era realizată prin iertarea păcatelor, sub protecţia neprihănirii lui Hristos. Acum urma o nouă fază, aceea a curăţirii, a ştergerii păcatelor, astfel ca nunta – unirea dintre divin şi uman – să poată avea loc.

Dar lumea creştină nu a dorit să urmeze pe Isus în această nouă fază a planului de mântuire. Ea a considerat că Scriptura nu este suficient de clară la acest subiect, şi este mai sigur să rămână la faza îndreptăţirii, pe care o predicaseră ani de zile, şi prin care avuseseră asigurarea cerului că sunt acceptaţi prin sângele înlocuitor.

Dar această lucrare se încheiase. Isus nu Se mai afla “pe tron,” iar ei nu au ştiut că El a părăsit lucrarea ce se desfăşurase de secole în Sfânta. Ei au fost lăsaţi în întuneric deplin. Nicio rază de lumină de la Isus nu a mai ajuns asupra lor. Rezultatul? Văzând tronul liber, şi înţelegând repede oportunitatea fenomenală care i se oferă, Satana s-a aşezat pe el şi a preluat lucrarea lui Dumnezeu după aşteptările închinătorilor. El a preluat lucrarea din Sfânta, oferind iertare fără biruinţă asupra păcatului.

De atunci, creştinismul are un alt Hristos şi nu ştie. Bisericile, rămase în întuneric deplin, primesc lumină şi putere, dar nu ştiu că ele vin de la un alt hristos; ele se roagă cu sinceritate să primească Duhul Sfânt, dar cel aşezat pe tron, nefiind Hristos, nu le poate oferi decât duhul lui, o “influenţă nesfântă” care le dă convingerea că se află pe calea cea dreaptă.

Sub această influenţă nesfântă creştinismul s-a dezvoltat rapid, devenind o unealtă puternică în amăgirea neamurilor. Iar “influenţa,” din nefericire, a avut efecte cumplite chiar asupra celor care L-au urmat pe Hristos în lucrarea de ştergere a păcatelor din Sfânta Sfintelor.

Descrierea este paralizantă în simplitatea ei:

“Am văzut cum, unul după altul, părăseau gruparea celor care se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor, şi mergeau să se alăture celor dinaintea tronului; şi imediat primeau influenţa nesfântă a lui Satana.”

Din motive cât se poate de evidente, această frază nu a mai fost inclusă în ultimele ediţii ale cărţii Experienţe şi Viziuni.

Cine sunt cei care “se rugau lui Isus în Sfânta Sfintelor”? Noua biserică adventistă, desigur. Unicul popor care ştia unde este, ce face şi cine este adevăratul Hristos. Poporul căruia, prin Spiritul Profeţiei, Dumnezeu i-a trimis o mare lumină, iar el a acceptat-o cu bucurie, în ciuda criticilor, umilinţelor şi urii din partea celor care nu fuseseră dispuşi să-L urmeze pe Isus în noua Sa lucrare.

Acum, „unul după altul,” ei au întors spatele soluţiei lui Dumnezeu pentru eradicarea păcatului, o lucrare realizabilă doar în Sfânta Sfintelor din sanctuarul ceresc, şi au ales soluţia diavolului, o falsă îndreptăţire prin credinţă, care îţi permite să trăieşti în păcat la umbra mijlocirii lui Hristos.

În loc să devină mireasa lui Hristos, biserica a fost adoptată de Babilonul cel mare, iar bisericile “surori” s-au grăbit să-i ofere cadou garderoba lor învechită, de care se săturaseră şi care deja se demodase. În loc să fie îmbrăcată cu “in subţire, strălucitor şi curat,” biserica se fuduleşte cu zdrenţele academice ale unui creştinism peste care Satana suflă cu mare efect influenţa lui malefică. Fără diplome de la marile universităţi ale lumii, niciun profesor adventist nu poate preda în şcolile noastre. Goana după diplome universitare a rămas singura mişcare din marea mişcare adventă.

Moştenim ereditar năzuinţa ascunsă şi neînţeleasă din inima lui Israel: „Vrem să fim ca neamurile, ca familiile celorlalte ţări, vrem să slujim lemnului şi pietrei!” (Eze 20:32), deşi destinul nostru ne chema să fim un popor ales, pus deoparte, prin care Dumnezeu să-Şi facă cunoscut Numele cel mare înaintea neamurilor. Şi nu aveam nevoie de acreditare de la neamuri spre a ne duce misiunea la bun sfârşit. Acreditarea divină era suficientă.

Această paralelă cutremurătoare ar trebui să producă un seism devastator în sufletele străjerilor de pe zidurile Sionului.

Şi ce vedem? Niciun amvon adventist nu aminteşte, măcar în treacăt, de această viziune primordială, în care drumul nostru a fost descris cu atâta precizie. Presa bisericii nu doreşte să tulbure cititorii – şi să piardă abonamente – cu astfel de istorii negativiste. Există un efort concertat de a tencui cu ipsos zidul netrebnic pe care acest popor îl ridică între el şi Dumnezeu (Isa 59:1.2), prin decizia cumplită de a prefera o viaţă de păcat sub scutul îndreptăţirii, în locul vindecării şi unirii cu natura divină prin ispăşirea finală realizată în Sfânta Sfintelor.

Israel nu a vrut să creadă că va ajunge să părăsească pe Domnul şi să rupă legământul. Iar atunci când această tragedie s-a întâmplat, nu a vrut să recunoască, în ciuda mesagerilor trimişi “în fiecare dimineaţă.”

La fel se întâmplă cu noi. Nu am dat atenţie avertizării că “unul după altul” urma să părăsim doctrina noastră fundamentală, lucrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor, iar când s-a întâmplat, o astfel de situaţie părea atât de devastatoare, încât am preferat să ne facem că nu există. În ciuda tuturor mesagerilor trimişi de Domnul “în marea Sa îndurare.”

Din acest impas nu se va ieşi, se pare, decât prin zguduirea şi cernerea pe care le tot evităm de ani de zile, şi ne rugăm să nu se întâmple. Dintr-un asemenea seism nu vor scăpa decât cei care au păşit dincolo de perdea şi s-au bucurat de efectele mijlocirii lui Hristos, primul dintre noi făcut o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Şi vor păşi acolo, pe deplin conştienţi şi convinşi de vrăjmăşia adânc ascunsă în inima firească, doar datorită seriozităţii cu care au tratat pe mesagerii lui Dumnezeu, trimişi la noi în fiecare dimineaţă.