Este posibil ca un membru al acestei biserici să fie păcălit atât de uşor?

Este posibil, dacă el ascultă la biserică de ani de zile, şi citeşte în literatura gen QOD, că doctrina sanctuarului nu poate fi susţinută cu Biblia; că nu suntem cu nimic mai speciali decât fraţii din celelalte biserici creştine; că trebuie neapărat să ducem evanghelia „cu o singură voce” şi să participăm la sacramente alături de ceilalţi. Această campanie, începută în anii 50, a expus biserica influenţelor teologiei liberale, în special prin mediul academic adventist. Doctrina sanctuarului a fost cea mai lovită, ştiut fiind că Daniel 8:14 este temelia credinţei advente. După atacuri frontale au urmat fazele secundare, mai subtile: ironii, dispreţ picurat ici şi colo prin publicaţii, reducerea aproape totală a predicării subiectelor legate de sanctuar, o aplecare tot mai vădită spre teologi neadventişti, evidentă în lecţiunile şcolii de sabat, în prezentarea evangheliei.

Acum suntem confruntaţi cu un mesaj direct, şi urgent, prin care chiar Dumnezeu ne cere să renunţăm la tot ceea ce înseamnă adventism, deşi promite să nu ne strice jucăria, lăsându-ne să fim Biserica Creştină Adventistă. Fără îndoială, duhul care a transmis mesajul are un simţ politic foarte dezvoltat. Nu vrea să sperie aparatul administrativ cu pierderea funcţiilor şi a privilegiilor. Doar să renunţăm la adevărul descoperit după 1844, şi vom beneficia astfel de binecuvântări abundente deoarece, ni se spune, „aveţi potenţialul să deveniţi o forţă măreaţă pentru cauza Mea.”

Şi care ar fi acest „potenţial” măreţ, fără mesajul care ne-a făcut un popor cu potenţial? Fără înţelegerea corectă a lui Daniel 8:14 – la care ni se cere să renunţăm – nu avem absolut nici un potenţial. Am avea acelaşi potenţial măreţ ca Samson, după ce a fost tuns de Dalila. Deja s-a demonstrat ce searbădă devine închinarea adventistă atunci când uităm credinţa noastră specifică. Eu personal aş fi fost dispus să cred că mesajul lui Herschel Hughes merită atenţie dacă ni s-ar fi spus că trebuie să renunţăm la doctrinele adventiste deoarece le dispreţuim noi înşine.

Mai mereu, dar în special în istoria bisericii adventiste, Dumnezeu a trimis solii şi avertizări, dar niciodată ele nu au urmărit înlăturarea credinţelor fundamentale. Din contră, fiecare solie din cer chema un popor anchilozat în ceremonii la o înţelegere nouă, superioară, a credinţelor fundamentale. Dumnezeu are lumină crescândă, rază cu rază, spre noi culmi de apreciere a caracterului şi planurilor Sale. Urmăriţi câteva exemple în această direcţie:

1. La venirea Domnului Hristos, Israel stricase atât de mult credinţele fundamentale încât ele deveniseră adevărate caricaturi, iar slujitorii altarului erau nişte actori de teatru (DA 36) care jucau un rol. „Legea şi Proorocii” fuseseră greşit înţelese, greşit interpretate şi greşit aplicate, deşi Dumnezeu trimisese în fiecare generaţie soli pentru a corecta situaţia. Niciodată, dar absolut niciodată, Dumnezeu nu le-a cerut să renunţe la legea lui Moise. Exact pe aceeaşi linie a venit Hristos. Chiar la începutul misiunii Sale a avertizat solemn că nu a venit să strice „legea sau proorocii” (Mat 5:17) ci să le împlinească. Acum ni se spune că Dumnezeu ne cere să renunţăm complet la credinţele fundamentale adventiste.

2. În 1888 Dumnezeu a trimis doi soli cu „acreditare divină,” aşa cum spunea sora White, cu o solie pentru acest popor. Lucrarea lui Dumnezeu intrase în ultima fază, iar biserica Sa avea nevoie de lumină suplimentară pentru a da lumii ultima avertizare în condiţii potrivite. Aveam nevoie să înţelegem neprihănirea lui Hristos, spre a nu face eroarea fundamentală de a spune lumii că dezastrele ultimelor zile sunt „acte ale lui Dumnezeu.” Jones şi Waggoner nu au condamnat sabatul, ziua ispăşirii, credinţa despre starea morţilor, darul Spiritului Profeţiei sau autenticitatea acestei mişcări. Ei chemau biserica să reconsidere neprihănirea lui Hristos, care trebuia aşezată „în legătură cu legea,” ca o ultimă pregătire pentru curăţirea templului sufletului, unde acea lege urma să fie scrisă. Sora White a confirmat aproape obsesiv că solia este din partea Domnului, şi că în solie este mare lumină. Ea deplângea inerţia conducătorilor de atunci în faţa unor „noi raze de lumină,” dar niciodată ea nu a făcut vreo referire la abandonarea credinţelor fundamentale.

Episodul 1888 stabileşte clar maniera în care operează Dumnezeu cu poporul Său.

Mesajul care se oferă astăzi bisericii nu conţine această semnătură. El nu este o chemare la creştere în lumină, nu este o condamnare a imobilismului în gândire, nu cheamă la redeşteptare şi reformă în aprecierea corectă a credinţelor preţioase încredinţate acestui popor. El este o chemare clară de a ne întoarce în Egipt. Este, dacă vreţi, după acelaşi tipar iudaizant al măreţilor „apostoli” cu care se lupta Pavel, o chemare de întoarcere la legea lui Moise în varianta cărturarilor şi fariseilor din Sinedriu.

Desigur, cea mai mare parte a bisericii nu va acorda nici o atenţie acestui mesaj, aşa cum se şi cuvine. Dar situaţia nu este rezolvată, căci tendinţele în această direcţie sunt profunde, întreţinute de mulţi savanţi adventişti, a căror teologie este vast predicată în biserică, exprimată cât se poate de clar în formula lui George Knight: Dumnezeu ne cheamă înapoi la creştinismul de bază.

Cu adevărat, Satana este pornit să îmbarce în trenul lui „chiar pe cei aleşi.” Cei înţelepţi, care „vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire,” vor refuza îmbarcarea pe baza unui singur criteriu: Solia îngerului al treilea, aşa cum este ea descrisă de solia 1888.

Remarcaţi, vă rog, glasul lui Dumnezeu în apelul către biserica Sa:

„Cu dragoste şi teamă spun celor în faţa cărora stau astăzi [delegaţii la sesiunea Conferinţei Generale din 1890] că există multă lumină pentru noi, şi că odată cu primirea acestei lumini vor veni mari binecuvântări” (Ms 36, 1890).

Observaţi de unde vin binecuvântările Domnului? Din înaintarea în adevăr, nu din întoarcerea la superstiţiile evului mediu. În plus, cei care nu vor dori să înainteze în „slava crescândă” a soliei nu sunt ameninţaţi cu furia lui Dumnezeu „în timpul tribulaţiei.” Despre ei Dumnezeu va spune: „Efraim s-a lipit de idoli; lăsaţi-l în pace.”

Refuzând „lumina multă” care descoperă neprihănirea lui Hristos în toată splendoarea ei, avem toate şansele să devenim „Biserica Creştină Adventistă” şi să fim potopiţi de toate binecuvântările posibile. Numai că omenirea nu mai are nevoie de încă o denominaţiune care să-i spună că duminica este sabatul Domnului, că oamenii pleacă direct în cer la moarte sau că îi aşteaptă focul iadului dacă nu se pleacă înaintea lui Dumnezeu. Omenirea deja este intoxicată, ameţită şi dezorientată de vinul Babilonului. Ea are nevoie disperată de cineva care să-i ofere „ultima solie de har” despre frumuseţea insondabilă a caracterului guvernării divine, iar aceasta este o înaltă cinste care i s-a făcut Bisericii Rămăşiţei.

Ne vom dovedi noi demni de încredere acum, când sunt în joc interese majore?

Averizarea stă în faţa noastră mai actuală ca niciodată:

„Poporul nostru este testat acum dacă este dispus să primească înţelepciune de la cel mai mare Învăţător pe care l-a avut omenirea, sau va merge să întrebe pe dumnezeul Ecronului. Este vremea să ne hotărâm dacă vrem să fim dependenţi de politicile educaţionale ale celor care nu discern vocea lui Dumnezeu şi nu vor să asculte de poruncile Sale” (CT 255).

Dumnezeul Ecronului are o controversă cu Rămăşiţa, pe care o doreşte cu ardoare alături de fiicele luminate ale Babilonului spiritual. Ne vom lăsa noi amăgiţi de „politicile educaţionale” ale doamnei din cârca fiarei?

Turnu Măgurele