Citeam de curând un comentariu al unui cărturar adventist din ţara noastră, preţuit de poporul nostru mai ales pentru faptul că este printre puţinii care mai ştiu ceva despre Minneapolis şi chiar declară că el apreciază solia 1888. Poziţia lui m-a făcut să înţeleg mai bine logica înalţilor demnitari ai lui Israel atunci când au fost confruntaţi cu “neprihănirea veşnică” (Dan 9:24) descoperită în fiul unui tâmplar anonim din Nazaret.

Îmi imaginez comentariile lor caustice în pauzele şedinţelor din Sinedriu, pe marginea discursurilor publice ale Domnului Hristos. Cred că au fost teribil de revoltaţi la auzul concepţiei Lui despre caracterul Tatălui, oglindit în Scriptură. Cum era posibil ca un membru al poporului ales, educat în respect şi teamă faţă de scrierile lui Moise şi ale proorocilor, să răstălmăcească cu asemenea candoare afirmaţiile clare ale Scripturii? El susţinea că ceea ce s-a spus în vechime înseamnă altceva decât au înţeles ei. De exemplu, “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.” Noul profet din Nazaret spunea că legea aceasta trebuie înlocuită cu întoarcerea celuilalt obraz. Exista aşa ceva în Scriptură? Categoric nu. El nu oferea nici un suport biblic. Totul era bazat doar pe autoritatea personală, pe un “aşa vă spun Eu” (Mat 5:21-48).

Savanţii lui Israel aveau exemple multiple şi clare că Dumnezeu nu a procedat niciodată astfel, şi nici nu a recomandat poporului Său să procedeze aşa. Existau versete suficiente care dovedeau fără tăgadă că Dumnezeu a răspuns cu violenţă maximă, uneori chiar excesivă, la obrăznicia sau nesupunerea omenească. Nu a fost violenţă excesivă atunci când a omorât patruzeci de copii pentru că l-au jignit pe omul Lui? Nu era suficient, în acest caz, insultă pentru insultă, aşa cum cerea legea? 

Sigur, aveau şi ei cunoştinţa faptului că Dumnezeu este dragoste, că este bun, milos şi îndelung răbdător. Dar toate acestea până la un punct. Atunci când oamenii depăşesc limitele răbdării divine, dragostea încetează şi intră în funcţiune violenţa – ameninţare, constrângere şi apoi pedeapsă capitală.

Cum s-a transmis această imagine deformată despre Tatăl până în secolul 21, deşi noi avem Golgota sub ochi în toată splendoarea ei? Ascultaţi ce spune cărturarul nostru despre care vorbeam mai sus:

“Dumnezeu nu foloseşte forţa violentă în locul forţei iubirii. Dar când toate mijloacele harului s-au epuizat, El recurge la violenţă, deşi nu-I face plăcere. În Apocalipsa 20 citim: 'Un foc s-a pogorât din cer şi i-a mistuit!'. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Sodoma, cu Nadab şi Abihu, cu vrăjmaşii lui Ilie (Gen. 19:24; 2 Rg. 1:10, 12, 14; 1 Cr. 21:26; 2 Cr. 7:1; Lc. 9:54; 17:29; Ap 10:1; 13:13; 20:9). Pe alţii, Dumnezeu i-a distrus în alte moduri (i-a înghiţit pământul, au fost ucişi de fiare, muşcaţi de şerpi, ucişi cu pietre de concetăţenii lor LA PORUNCA LUI DUMNEZEU, sau spânzuraţi, decapitaţi ori arşi, la aceeaşi poruncă divină. Biblia este suficient de clară în această privinţă şi nu admite răstălmăciri, aşa cum încearcă unii să interpreteze. Mesajul este clar. Cine nu se supune Creatorului, mai devreme sau mai târziu va primi pedeapsa meritată, fiind deconectat de la sursa vieţii. Folosirea forţei este, însă, ultima soluţie.”

Această poziţie este o respingere categorică a misiunii şi învăţăturii lui Isus Hristos, o variantă modernă a vechiului “Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel!” (Isa 30:11). Hristos nu a predicat niciodată aşa ceva, iar viaţa Lui nu a fost nimic altceva decât o oglindire fidelă a felului în care trăieşte Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Tatăl locuia în El, şi nu a recurs niciodată la violenţă atunci când El sau ucenicii Lui au fost maltrataţi. Pentru El, ultima soluţie nu este “folosirea forţei,” aşa cum susţine teologul nostru, ci facerea de bine dusă până la sacrificiu de sine.

Deşi poziţia lui este oficială şi larg răspândită în poporul nostru, ea nu este cu nimic mai bună decât aceea a cărturarilor din Sinedriu acum două mii de ani. A susţine că Dumnezeu este dragoste, ca apoi să amendezi afirmaţia cu “dar când toate mijloacele harului s-au epuizat, El recurge la violenţă, deşi nu-I face plăcere” este mai dăunător decât a spune franc în faţă că Dumnezeu este ură, egoism şi răzbunare, dar mimează cartea dragostei din motive politice.

Ce valoare are susţinerea unui criminal adus în faţa tribunalului, şi care spune curţii: “Ştiţi, eu sunt un cetăţean corect, respect legea, îmi iubesc semenii, dar uneori, când nu mai am nici o soluţie, devin violent şi omor oameni. Vă spun, domnule judecător, nu-mi face nici o plăcere, dar nu văd cum aş putea proceda altfel.” Ar putea fi el declarat nevinovat pe baza acestei mărturii? Ar putea, în două cazuri: Dacă este declarat nebun, sau dacă judecătorul este corupt.

Când spune “El recurge la violenţă,” rabinul nostru explică în detaliu ce înseamnă aceasta. Nu este vorba de violenţă de limbaj, sau cel puţin psihică. Este vorba de omor în masă, uneori de genocid, aşa cum rezultă din versetele pe care le citează.

Dar cea mai problematică este ultima parte a acestui citat. Autorul spune: “Mesajul este clar. Cine nu se supune Creatorului, mai devreme sau mai târziu va primi pedeapsa meritată, fiind deconectat de la sursa vieţii. Folosirea forţei este, însă, ultima soluţie.”

Aceasta este cea mai surprinzătoare deformare a adevărului, rezultată din pana vreunui cărturar modern. El susţine că măcelul din vechime, indicat prin versete, este opera lui Dumnezeu şi transmite mesajul că nesupunerea va fi rezolvată cu deconectare “de la sursa vieţii.” Prin urmare, homosexualii din Sodoma erau conectaţi la sursa vieţii, iar Dumnezeu i-a deconectat prin foc. Straniu. Noi ştiam că omenirea a fost deconectată de la sursa vieţii odată cu păcatul lui Adam, atunci când natura divină a fost despărţită de natura umană, iar actul a fost unul voit, conştient şi împotriva dorinţei lui Dumnezeu. Toţi urmaşii lui Adam s-au născut deconectaţi de la sursa vieţii, iar scopul lui Dumnezeu este să ne reconecteze la această sursă. Mărturia ne spune că acest scop al lui Dumnezeu a fost realizat, pentru prima oară de la căderea lui Adam, în persoana lui Isus Hristos, care a fost făcut un templu al lui Dumnezeu prin Duhul (DA 161), iar cele două naturi despărţite prin păcat au fost unite din nou.

Ce sens are să pedepseşti cu deconectarea de la sursa vieţii un om care este deja deconectat? O persoană deconectată nu mai trebuie omorâtă, deoarece pedeapsa capitală stă tocmai în acea deconectare, care este un act deliberat al individului, şi nicidecum, dar NICIDECUM o decizie a justiţiei divine. Ar trebui să ştim că fiinţele create, “de la serafimul luminos şi sfânt până la om” se despart de izvorul vieţii atunci când aleg să părăsească drumul neprihănirii, din diverse motive. Deconectarea se produce când cineva alege fărădelegea (DA 764), din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni. A spune că Dumnezeu deconectează pe cineva este sinonim cu a spune că Dumnezeu forţează pe cineva să păcătuiască, ceea ce este aberant.

Planul de mântuire este exact invers. Dumnezeu urmăreşte să-i convingă pe păcătoşi să se lase conectaţi la izvorul vieţii, iar efortul lui Dumnezeu în această direcţie a mers până la sacrificiu de Sine. Toţi cei ce se vor lăsa convinşi, privind la Hristos, vor fi reconectaţi. Ceilalţi vor fi lăsaţi să se bucure de alegerea pe care au făcut-o, refuzând să se lase făcuţi părtaşi de natură divină. Ei se vor prăbuşi în moartea a doua, iar Dumnezeu va trebui să Se consoleze cu gândul că neprihănirea cere respectarea libertăţii de alegere. Iar noi vom fi acolo, în acel ceas greu pentru Dumnezeu, spre a confirma că nu se mai putea face nimic pentru aceşti copii ai Săi. Chiar ei vor recunoaşte că Dumnezeu a procedat corect cu ei, şi că locul lor este în iazul de foc. Cu toate acestea, pentru inima lui Dumnezeu va fi o tortură imensă, egală doar cu dragostea pe care a investit-o în ei de-a lungul timpului. Atunci se va vedea clar adevărul spuselor lui Dumnezeu, când a avertizat că în clipa în care o fiinţă neprihănită face alegerea liberă de a trece de partea fărădelegii, ea va “muri negreşit.” Se va putea constata şi minciuna diavolului, când a contracarat declaraţia lui Dumnezeu, afirmând: “Hotărât că nu veţi muri.” Până atunci, orbirea noastră colectivă ne va mângâia orgoliul că am înţeles corect adevărul şi stăm tare la vechile hotare.

Ultima propoziţie din citatul în discuţie este şi mai elocventă: “Folosirea forţei este, însă, ultima soluţie,” spune cărturarul nostru.

Vreau şi eu să ştiu care dictator nu a folosit forţa ca ultimă soluţie. Nimeni nu recurge la forţă până nu a epuizat toate mijloacele de persuasiune spre a obţine supunere. Nici chiar Hitler nu a apelat la “ultima soluţie” fără ca mai înainte să epuizeze toate metodele amăgirii şi constrângerii. Nici chiar Satana nu apelează la violenţă decât după ce şi-a exersat toate şmecheriile de a câştiga pe urmaşii lui Hristos de partea lui. “Cei aleşi” sunt mai preţioşi dacă trec alături de el decât dacă sunt omorâţi. Cu cei mai mulţi dintre ei nu a reuşit manevra, şi a apelat la ultima soluţie: “Au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului” (Evr 11:36-38).

Cât mai trebuie să treacă până când profesorii noştri vor descoperi “farmecul inegalabil” al Tatălui în viaţa şi cuvintele lui Hristos?

“Pământul era întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu se putea face prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare ale lui Dumnezeu; El nu doreşte decât servire din dragoste, iar dragostea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin dragoste se trezeşte dragostea. A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie arătat în contrast cu caracterul lui Satana” (DA 22).

Turnu Mãgurele