Fără discuţie, redactorii de la Adventist Review sunt porniţi să ne descumpănească prin lipsa de profunzime şi seriozitate cu care ne surprind săptămână de săptămână. În numărul trecut al revistei, Roy Adams se trezea vorbind cu voce tare despre lipsa de interes a presei faţă de valorile noastre. În numărul prezent, William Johnsson (redactor şef) propune audienţei internaţionale o nouă rubrică, CrossWalk, un fel de atelier spiritual în care membrii bisericii să descopere secretele uceniciei, dar nu orice fel de ucenicie, ci una radicală.

Editorialul, intitulat „Radical Discipleship,” cheamă biserica – pe care cu greu se abţine să o numească adormită în lenjeria confortabilă a secularismului agravant al lumii noastre – spre o nouă viziune a vieţii creştine, un nou adventism pragmatic. Autorul spune că a venit timpul să încetăm de a ne mai juca de-a religia, că timpul este prea scurt şi noaptea prea neagră, că este vremea să ne luăm în serios declaraţia că suntem urmaşi ai lui Isus din Nazaret.

Splendid! Corect. Chiar este timpul să încetăm joaca de-a religia, şi ne bucură nespus că Adventist Review recunoaşte acest lucru. Prea mult timp Mireasa lui Hristos s-a vânzolit prin sala de ospăţ, furând bomboane de pe tort şi spărgând baloanele decorative, în loc să petreacă timpul preţios cu Mirele ei.

Numai că ceea ce urmează este absolut infantil. Ni se spune că ceea ce lipseşte bisericii este o abordare monahală a vieţii creştine, un stil de viaţă ascet şi o teologie reacţionară – într-un cuvânt, ucenicie radicală.

Ce este ucenicia radicală [Radical Discipleship]?

Deşi William Johnsson ne dă de înţeles că proiectul ar fi rezultatul efortului şi rugăciunii colectivului de redacţie, mai probabilă pare varianta că ideea este împrumutată din creştinismul popular. Folosiţi un motor de căutare pe internet, şi veţi descoperi că soluţia aceasta de a revigora o religie în comă nu este nici nouă, nici limitată la catolicism. Este foarte răspândită în lumea protestantă, unde au fost create comunităţi dedicate unei ucenicii radicale, iar fenomenul este numit în presa de specialitate “The New Monasticism” [Noul ascetism].

Speră Adventist Review să genereze un val de ascetism în adventism, ca soluţie la încropeala laodiceană? Ar produce apariţia unor grupuri de ucenici radicali declanşarea mult-aşteptatei reforme şi redeşteptări? Ar fi un mod de viaţă aspru şi o religie protestatară impulsul care ar declanşa valul de pocăinţă colectivă, fără de care nu ne putem îndeplini misiunea? Ar putea noul adventism radical să pregătească biserica pentru ultima avertizare, pentru ultima solie de har oferită lumii?

Ca să ne convingă, autorul ne ajută să înţelegem că Isus a fost un radical:

“Isus a fost un radical. Luaţi Evangheliile aşa cum sunt, şi concluzia aceasta nu vă poate scăpa. Acest Om nu era 'blândul şi umilul Isus' – El era o ameninţare pentru autorităţile religioase şi politice ale vremii. Ei au ajuns destul de devreme la concluzia că El trebuie eliminat; au complotat şi au tras sfori, şi până la urmă au obţinut ceea ce au dorit.”

Cu tot respectul cuvenit întrebăm şi noi: Ce s-ar întâmpla cu un membru al bisericii noastre în momentul în care ar deveni “o ameninţare” pentru autoritatea religioasă, teologică sau administrativă? Dacă Isus a fost un radical, şi suntem îndemnaţi să-I călcăm pe urme, vom deveni şi noi o ameninţare, şi se vor lua măsuri împotriva noastră. Poate redactorul nostru se gândea să devenim o ameninţare pentru celelalte religii, dar în acest caz exemplul este prost ales, căci Isus nu a reprezentat o ameninţare pentru zeii greci sau romani. Autoritatea religioasă care a fost deranjată şi a luat măsuri radicale împotriva Lui a fost chiar aceea a poporului Său, poporul lui Dumnezeu din acea vreme. Propria Sa biserică L-a hăituit, denigrat şi crucificat.

În privinţa autorităţii politice, am putea spune că aceasta nu s-a simţit deloc ameninţată de un Isus radical. Mulţi ofiţeri romani apelau la El pentru ajutor, iar Pilat a declarat că nu găseşte nici o vină în El. Deşi în final a cedat presiunilor Sinedriului, a făcut aceasta doar după ce i s-a sucit mâna la spate în cel mai ticălos mod cu putinţă, fiind ameninţat că ei vor duce cazul în faţa cezarului.

Acestea fiind faptele, de ce ar asculta membrii noştri sfatul lui William Johnsson de a trece la o ucenicie radicală, dacă ea ne va duce în conflict direct cu conducerea bisericii? Doreşte Adventist Review să producă răzmeriţă în biserică? Nu avem deja destui zeloţi gata să pună mâna pe sabie şi să decapiteze administraţia bisericii? Ştie Adventist Review că a venit timpul să devenim o ameninţare pentru Conferinţa Generală şi nu vrea să ne spună deschis?

Categoric nu. Redactorul şef doar s-a inspirat din teologia populară, care răvăşeşte lada de gunoi a misticismului medieval în speranţa că va descoperi acolo vreun gadget miraculos aducător de spiritualitate autentică. Ei vor să vadă biserica întoarsă la credinţa autentică a primului secol, dar nu ştiu calea. Au încercat cu formula reformatorilor, prin har, doar prin credinţă, sola scriptura, născut din nou, doar îndeptăţire. Nu a ieşit nimic. Apoi au recurs la exerciţiile spirituale ale fratelui Ignaţiu, cu labirintul rugăciunii, lectură divină, vizionare divină, călăuzire spirituală, şi toate celelalte. Acum descoperă şanse de revigorare în noul ascetism, o întoarcere la ucenicia radicală [vezi “The New Monasticism” în Christianity Today, aici].

Editorialul continuă:

“Isus era radical în învăţăturile Lui. El declara că se apropie o nouă împărăţie, care prinde contur în propria Sa persoană. Acesta era un mesaj care capta fără discuţie atenţia regelui Irod şi a lui Pilat, guvernatorul roman.”

Irod şi Pilat nu s-au simţit deloc, dar absolut deloc deranjaţi de învăţătura lui Isus despre noua împărăţie. Ei au înţeles perfect că noua împărăţie nu primejduieşte poziţia lor şi nu ţinteşte domeniul lor de responsabilitate. Din fraza lui Isus “daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului,” ei au înţeles principiul separării autorităţii, motiv pentru care nu au dorit să condamne un om nevinovat. Pilat o spune foarte clar: “Nici Irod nu i-a găsit nici o vină, căci ni l-a trimis înapoi; şi iată că omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte” (Luca 23:15).

Cea care s-a simţit ofensată a fost autoritatea eclesiastică, deoarece învăţătura lui Hristos invita pe credincioşi “dincolo de perdea,” în prezenţa directă a Tatălui, fără oameni intermediari. Hristos inaugura o preoţie personală, ceea ce s-a dovedit a fi o ameninţare mortală pentru preoţia levitică, aşa cum doreau cărturarii să o promoveze. Sinedriul şi-a dat seama că dacă pierde controlul asupra sufletelor oamenilor, supravieţuirea religioasă şi naţională va deveni imposibilă. Au mers oricât de departe le-a stat în putere, chiar până la crimă, spre a păstra nealterată credinţa lui Israel. Au reuşit. Până în ziua de azi ei ţin în viaţă un monument de inutilitate publică, o colecţie fenomenală de reguli şi regulamente fără sens, pe care le respectă cu rigurozitate şi le practică cu o pioasă minuţiozitate. Este uimitor cum pot fi asemenea nesăbuinţe socotite religia unui Dumnezeu inteligent.

Editorialul ne spune că, la fel ca celelalte biserici, am fost şi noi afectaţi de trecerea timpului şi de dezvoltarea instituţională marcantă. Confortul adus de o biserică aşa măreaţă a atenuat interesul pentru o angajare serioasă pentru Hristos, iar natura radicală sugerată de numele nostru a fost estompată de interesul pentru respectabilitate şi dorinţa de a fi acceptaţi.

Este adevărat că biserica a pierdut sensul misiunii, fiind atrasă de o dorinţă infantilă după aprecierea lumii. Am preferat să dozăm tonul şi să diluăm mesajul în speranţa că vom evita eticheta de cult şi vom obţine respectabilitate teologică. Acum Adventist Review vine şi spune bisericii, mai pe ocolite, că metoda nu a dat rezultatele scontate, şi că ar fi timpul să apelăm la ucenicia radicală, dacă vrem cu adevărat să fim urmaşii unui Hristos radical.

Noi nu credem că radicalismul teologic sau comportamental vor salva biserica de la dezastru. Deja avem cam mulţi membri radicali, care cred că problemele bisericii pot fi rezolvate prin acţiuni à la taica Tuck, o campanie robinhoodiană care să transforme biserica într-o uniformă şi sfântă dreaptă radicală. La fel ca stânga liberală, dreapta radicală produce şi ea cota ei de rebeli, chiar dacă mai pioşi.

De unde venea ceea ce redactorul de la Review numeşte radicalismul lui Isus? Care era forţa interioară ce-L motiva să fie atât de diferit de biserica şi societatea timpului Său încât să fie condamnat la moarte?

Motivul adevărat, pe care Adventist Review nu ni l-a spus până acum, este că El era părtaş de natură divină, că era un templu al Duhului Sfânt şi că El nu făcea nimic de la Sine. În El, caracterul lui Dumnezeu şi neprihănirea legii erau desăvârşit reproduse, şi se aflau în conflict natural cu principiile acestei lumi. Hristos nu făcea eforturi de a fi original şi deosebit, nu căuta să şocheze şi nu a urmat nici un curs de ucenicie radicală. În El, Duhul Sfânt prezenta lumii caracterul Tatălui şi principiile guvernării divine. El spunea lumii uimite că împărăţia s-a apropiat, în sensul că piedicile ca omenirea să accepte “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” vor fi curând spulberate, că minciunile diavolului vor fi demascate, iar oamenii păcătoşi vor deveni din nou locuinţe sfinte ale lui Dumnezeu. Hristos era exemplul ideal pentru scopurile înalte, puse în faţa fiecărui suflet.

O asemenea descoperire punea în pericol de moarte împărăţia lui Satana. Sub influenţa acestuia, Sinedriul a decis întreruperea violentă a misiunii Lui.

Doreşte Adventist Review cu adevărat să provoace o revoluţie spirituală de o asemenea magnitudine în biserică încât acest popor să-şi onoreze chemarea înaltă de a fi Vocea care strigă în pustie? Soluţia este pe cât de simplă pe atât de eficientă: Oferiţi poporului solia foarte preţioasă pe care Dumnezeu a trimis-o prin mesagerii Săi aleşi; lăsaţi solia neprihănirii lui Hristos să “străbată pământul de la un capăt la altul” prin intermediul presei adventiste; prezentaţi sanctuarul ca o pildă pentru scopurile lui Dumnezeu de a locui în fiinţa umană; înmânaţi Miresei lui Hristos invitaţia lui Dumnezeu de a se pregăti pentru nuntă; publicaţi pasajele din Spiritul Profeţiei care vorbesc despre un Dumnezeu non-violent; strigaţi în urechile astupate ale poporului că evenimentul major din faţa bisericii nu este a doua venire, ci ziua ispăşirii pentru cei vii, ştergerea păcatelor. Acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le cunoască generaţia prezentă a bisericii spre a-L putea urma pe Hristos.

Ucenicia radicală, noul ascetism sau exerciţiile spirituale nu vor reuşi niciodată să aducă redeşteptarea şi reforma, aşa cum s-a dovedit de-a lungul timpului. Ele doar oferă o senzaţie pasageră de spiritualitate înaltă, un surogat de evlavie autentică, o pioşenie a trupului, căci ele au, în adevăr, o “înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti” (Col 2:23). Din păcate, creştinismul contemporan aleargă după o “înfăţişare de înţelepciune,” deşi pune foarte mare preţ pe gâdilarea firii pământeşti.

Când poporul acesta va prinde sensurile profunde ale tainei evlaviei, şi se va hotărî să devină “o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul,” nu va mai avea nevoie să urmeze cursuri de ucenicie radicală şi alte asemenea bazaconii importate dintr-o religie care excelează în zel fără pricepere şi evlavie fără putere. Atunci singurele lucruri importante vor fi “poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

24 ianuarie 2006

Turnu Măgurele