Noi, adventiştii de ziua a şaptea, am fost binecuvântaţi de Dumnezeu cu adevărul preţios care, dacă ar fi fost primit cu sinceritate, ar fi condus la încheierea marii lupte dintre bine şi rău. Şi nu uităm că am fost binecuvântaţi. Dimpotrivă, de multe ori ne mândrim excesiv cu „superioritatea” noastră teologică. Uităm însă că numai faptul de a fi primit pe adresa noastră poştală adevărul nu ne face cu nimic mai buni decât alţii. Important este ce am făcut cu el după ce ne-a fost înmânat de solii Domnului.

Sunt mulţi cei care afirmă că solia 1888 a fost acceptată de popor. Dacă este aşa, unde este? După ce am primit-o, ce am făcut cu ea? Vreau să o văd astăzi scrisă, comentată, publicată, predicată, dezvoltată, discutată, explicată, învăţată de teologii, predicatorii, instructorii şi laicii vremii. Dacă se recunoaşte faptul că aceasta „este solia îngerului al treilea, care trebuie proclamată cu voce tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său în măsură bogată” (Ellen White, TM 91, 92), de ce simpla rostire a expresiei „solia 1888” declanşează reacţii aşa de ciudate? Cineva ridică din sprâncene, mirat, altcineva face un pas înapoi, mimând graba, unii contracarează, alţii se enervează şi toată lumea sfârşeşte prin a pune punct unor propoziţii neterminate... Cum poate un adevăr care „a fost acceptat,” aşa cum se susţine, să producă atâta disconfort? Cum poate un adevăr menit să pună capăt marii controverse să creeze atâta tulburare în mijlocul celor care „l-au acceptat”?

Istoria se repetă. Când Isus „S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: ‚Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer, şi slavă în locurile prea înalte!’ Unii Farisei, din norod, i-au zis lui Isus: ‚Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!’ Şi El a răspuns: ‚Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga’” (Luca 19:37-40).

Fariseii nu se simţeau confortabil asistând la primirea pe care I-o făceau ucenicii lui Hristos în cetatea Ierusalimului. Nu citiseră ei de atâtea ori Zaharia 9:9: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe”?  Cu siguranţă, ei susţineau că acceptă orice adevăr din Sfintele Scripturi, inclusiv acela care profetiza intrarea Mântuitorului mult aşteptat pe porţile Ierusalimului. Numai că în împrejurările respective acest adevăr le producea un mare disconfort. „Nu acum este momentul! Nu! Nu acesta este împăratul! Nu El! Nu aşa se explică versetul! Nu aşa şi nu acum! Nu se împlineşte acum! Nu acesta este adevărul! Aţi înţeles greşit! Tăceţi! Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.”

Nu spun nici o noutate atunci când afirm că din poporul lui Dumnezeu fac parte şi oameni de alte religii, nu numai adventişti de ziua a şaptea. Ei preţuiesc adevărul pe care l-au cunoscut despre Dumnezeu şi îl lasă să dea rod în viaţa lor. Ei sunt cei care, fără să ştie, aşteaptă ca Laodicea se se trezească din lunga aţipire şi să dea marea strigare a îngerului al treilea. Ei nu se sfiesc să strige adevărul, în măsura în care l-au cunoscut, şi este o încântare să vezi cu cât entuziasm vorbesc despre dragostea Tatălui. Nimic nu îi ţine pe aceşti oameni departe de adevărul prezent şi de nunta Mielului, cu excepţia indiferenţei Miresei de a se pregăti pentru marea sărbătoare.

„Ce puţină răbdare s-a manifestat, câte cuvinte amare s-au rostit şi câtă condamnare a existat din partea celor care se declară a fi copiii lui Dumnezeu, împotriva acelora care nu au aceeaşi credinţă ca noi. Mulţi au privit la aceia care fac parte din alte biserici ca la nişte mari păcătoşi, deşi Domnul nu îi priveşte aşa. Cei care privesc astfel la membrii altor biserici, au nevoie să se umilească sub mâna puternică a lui Dumnezeu. Poate că cei pe care ei îi condamnă au avut puţină lumină, puţine ocazii şi privilegii. Dacă ar fi avut lumina pe care mulţi dintre membrii bisericii noastre au avut-o, poate că ar fi avansat mult mai rapid, şi şi-ar fi prezentat credinţa mult mai bine înaintea lumii. Despre aceia care se laudă cu lumina lor, şi totuşi nu umblă în ea, Hristos spune: ’‹‹De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume [adventiştii de ziua a şaptea, care au avut mare lumină], vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până la Locuinţa morţilor; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile, care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.›› În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: ‹‹Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor››’” (Mat. 11:22-25; Ellen G. White, Review and Herald, 15.08.1893).

Recent, am avut plăcerea să descopăr pe internet o carte care demonstrează încă o dată că adevărul despre caracterul lui Dumnezeu este cercetat de mulţi copii sinceri ai lui Dumnezeu de alte religii. Cartea se intitulează The River of Fire (Râul de foc), şi a fost scrisă în 1980 (iniţial, sub formă de predică pentru o conferinţă în SUA) de un ortodox grec, medic de profesie – dr. Alexandre Kalomiros.

„Este Dumnezeu cu adevărat bun? A creat Dumnezeu iadul?” Acestea sunt întrebările la care a încercat să răspundă autorul, stimulat de dorinţa de a înţelege cum poate un Dumnezeu iubitor să Se răzbune şi să îi pedepsească pe cei care nu răspund invitaţiei Sale mântuitoare. Înainte de a reda câteva citate din această carte, doresc să menţionez că ea cuprinde şi concepţii pe care noi nu le împărtăşim şi care vin în contradicţie cu adevărul descoperit Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Aşadar, nu susţin că studiul lui A. Kalomiros constituie un etalon teologic, ci doar mă bucur să constat că oameni care habar nu au despre solia îngerului al treilea încearcă să înţeleagă, cu adevărul pe care îl au la dispoziţie, concepte pe care Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea ar fi trebuit de mult să le primească cu bucurie şi să le vestească lumii. Dar „lumina care urmează să lumineze tot pământul cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea propriilor noştri fraţi, a fost ţinută în mare măsură departe de lume” (EGW 1888 Materials, Vol. 4, 1575).

Alexandre Kalomiros scrie:

„Care este cauza stingerii dragostei de Dumnezeu? Răspunsul clar este păcatul. Păcatul este norul întunecat care nu lasă lumina lui Dumnezeu să ajungă până la ochii noştri. Dar păcatul a existat dintotdeauna. Cum am ajuns deci în această stare, în care nu numai Îl ignorăm pe Dumnezeu, ci chiar Îl urâm? Atitudinea contemporană a oamenilor faţă de Dumnezeu nu este una de ignoranţă sau simplă indiferenţă. Dacă îi cercetăm cu atenţie pe oameni, constatăm că ignoranţa sau indiferenţa lor este atinsă de o ură adâncă. Dar nimeni nu urăşte ce nu există.

Cred că astăzi oamenii cred în Dumnezeu mai mult decât în orice altă epocă în istorie. Oamenii ştiu despre Evanghelie, învăţătura Bisericii şi despre creaţia lui Dumnezeu mai mult decât oricând. Ei au o conştiinţă profundă a existenţei Lui. Ateismul lor nu este cu adevărat necredinţă, ci o aversiune faţă de Cineva pe care-L cunoaştem bine, dar pe care-L urâm din toata inima, ca şi demonii.

Îl urâm pe Dumnezeu, de aceea Îl ignorăm, trecându-L cu vederea şi pretinzând că suntem atei. De fapt Îl considerăm duşmanul nostru. Negaţia este răzbunarea noastră, ateismul este înverşunarea noastră.

De ce Îl urăsc oamenii pe Dumnezeu? Îl urăsc nu numai pentru că faptele lor sunt întunecate în timp ce Dumnezeu este lumina, ci şi pentru că Îl consideră un iritant, un pericol iminent si veşnic, un adversar în tribunal, un oponent în faţa legii, un procuror public şi veşnic. Pentru ei, El nu mai este Doctorul Atotputernic care a venit să-i scape de boală şi moarte, ci un judecător crud şi un procuror răzbunător.

Vedeţi cum diavolul a reuşit să-i facă pe oameni să creadă că Dumnezeu nu ne iubeşte cu adevărat, că El se iubeşte doar pe Sine, şi că ne primeşte doar dacă ne comportăm cum vrea El; că dacă nu ne comportăm cum ne-a poruncit, atunci ne urăşte şi că este atât de jignit de insubordonarea noastră încât ne face să plătim prin chinuri veşnice, create de El pentru acest scop.

Cine poate iubi un torţionar? Chiar şi aceia care încearcă din greu să scape de mânia lui Dumnezeu nu Îl pot iubi cu adevărat. Ei se iubesc doar pe ei înşişi, încercând să scape de răzbunarea lui Dumnezeu şi să prindă fericirea veşnică prin încercarea de a se face plăcuţi acestui Creator înfricoşător şi foarte periculos.

Înţelegeţi oare acest atac al diavolului împotriva Dumnezeului atot-iubitor şi bun? De aceea în greaca i s-a dat diavolului numele diavbolo – ‚calomniatorul.’”

„Probabil începutul interpretării greşite a dreptăţii lui Dumnezeu a fost traducerea cuvântului grecesc dikaiosune. Nu că ar fi o traducere greşită, ci pentru că fiind un cuvânt preluat din civilizaţia greacă păgână şi umanistă, era încărcat cu semnificaţii care puteau duce uşor la greşeli.

În primul rând, dikaiosune pare a se referi la o distribuţie echitabilă. Din această cauză, este reprezentată printr-o balanţă. Cei buni sunt răsplătiţi şi cei răi sunt pedepsiţi de societatea umană într-un mod echitabil. Aceasta este justiţia omenească, cea care se împlineşte în tribunal.

Aceasta este oare şi dreptatea lui Dumnezeu?

Cuvântul dikaiosune este traducerea cuvântului evreiesc tsedakav, care înseamnă ‚energia divină care împlineşte mântuirea omului.’ Este paralel şi aproape sinonim cu un alt cuvânt evreiesc, hesed, care înseamnă “milă,” “îndurare,” “dragoste” sau cu un alt cuvânt, emeth, care înseamnă “fidelitate” sau “adevăr.” După cum vedeţi, aceste cuvinte dau o cu totul altă dimensiune noţiunii biblice de dreptate. Acesta este înţelesul dat de Biserica dreptăţii lui Dumnezeu. În felul acesta au înţeles-o Părinţii Bisericii. ‚Cum Îl poţi numi pe Dumnezeu drept,’ scrie Isac Sirul, ‚când citeşti pasajul cu lucrătorii din vie? <Prietene, nu ţi-am făcut nici o nedreptate; I-am dat acestuia din urmă la fel ca şi ţie, care ai lucrat de la primul ceas. Este ochiul tău rău, pentru ca eu sunt bun?>’ ‚Cum poate un om să-L numească pe Dumnezeu drept,’ continuă Sf. Isac, ‚când citeşte pasajul despre fiul risipitor, care şi-a risipit averea într-o viaţă destrăbălată, dar pentru pocăinţa arătată, tatăl a alergat la el şi i-a căzut la piept şi i-a dat putere peste toată averea lui? Chiar Fiul Său ne-a spus aceste pilde ca să credem şi ca ele să mărturisească despre El. Unde este dreptatea lui Dumnezeu, dacă pe când noi eram încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi?’

Vedem deci că Dumnezeu nu este drept în înţelesul omenesc al cuvântului, ci dreptatea Lui înseamnă bunătatea şi dragostea Lui, care sunt date într-un fel nedrept, adică Dumnezeu dă întotdeauna fără a lua nimic înapoi, şi dă unora ca noi, care nu merităm să primim. De acea Sf. Isac ne învaţă să nu numim pe Dumnezeu drept, căci dreptatea Lui nu se manifesta în ceea ce te priveşte. Dacă David îl numeşte drept, Fiul Lui ne-a arătat că El este bun şi îndurător. <El este bun cu cei răi şi vicleni.>’”

„A spune deci că Dumnezeu îi părăseşte pe cei răi este ca şi cum am spune că soarele îi părăseşte pe cei orbi.”

„Cei mai mulţi creştini, chiar şi cei ortodocşi, au căzut în această capcană. Ei Îl consideră pe Dumnezeu responsabil de iertarea sau pedepsirea noastră. Aceasta, fraţii mei, este o teribilă minciună, care-i face pe mulţi să piardă viaţa veşnică, cel mai adesea pentru că gândind la dragostea lui Dumnezeu, se conving pe ei înşişi că Dumnezeu în dragostea Lui îi va ierta. Dumnezeu iubeşte întotdeauna, iartă întotdeauna, este întotdeauna prietenul omului. Dar cel care nu iartă niciodată, care nu este niciodată prietenul omului este păcatul, pe care nu-l vedem cum ar trebui. Păcatul ne distruge sufletul independent de dragostea lui Dumnezeu, pentru că păcatul este exact calea care se îndepărtează de Dumnezeu, zidul care ne desparte de El, căci păcatul ne distruge ochii spirituali ca să nu vedem lumina Lui. Demonii vor să ne facă să gândim despre mântuirea noastră sau despre moartea veşnică în termeni juridici. Ei vor să ne facă să credem că mântuirea sau moartea veşnică ţin de decizia lui Dumnezeu. Nu, fraţii mei, trebuie să ne trezim, pentru a nu fi pierduţi. Mântuirea sau moartea veşnică nu ţin de hotărârea lui Dumnezeu, ci ţin de hotărârea noastră, de voinţa noastră liberă pe care Dumnezeu o respectă în mod absolut. Să nu ne amăgim singuri cu această încredere în dragostea lui Dumnezeu. Pericolul nu vine de la Dumnezeu, ci de la noi înşine.”

Varianta în limba română a cărţii poate fi citită la adresa: 

http://www.ortho-logia.com/Romanian/riul_de_foc.htm

Varianta în limba engleză se găseşte la adresa: http://www.orthodoxpress.org/parish/river_of_fire.htm

Turnu Măgurele

12 noiembrie 2004