Tensiunile din sânul iudaismului, care au afectat serios starea generală a naţiunii chiar înaintea naşterii lui Isus Hristos, nu sunt decât o pildă pentru starea poporului lui Dumnezeu chiar înaintea celei de-a doua veniri. Ele descoperă un tipar de gândire care nu este deloc doar atributul teologiei sofisticate şi pluraliste a acestui sfârşit de mileniu.

În lunga confruntare dintre adevăr şi eroare, poporul lui Dumnezeu a fost mereu amăgit să intre în controverse false, ridicând baricade inutile care mascau adevăratele puncte fierbinţi ale luptei. Când Dumnezeu a trimis în lume adevărul despre Sine prin Fiul Său, scena teologică în Israel era sfâşiată de curente doctrinare opuse, care aduceau la exasperare pe căutătorul serios după adevăr. Savanţii lui Israel se aflau pe poziţii aşa contradictorii, încât pentru spectatorul avizat, ele păreau ireconciliabile.

Dreapta radicală era reprezentată de partida fariseilor, zeloşi pentru legea lui Moise şi hotărâţi să impună respectarea ei indiferent de mijloace. Stânga liberală, educată şi modernistă, era reprezentată de partida saducheilor, în rândul cărora se găseau preoţii cei mai de seamă. Alegerea marelui preot dintre saduchei devenise un obicei.

Fariseii acuzau pe saduchei că au părăsit “credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” Ei se temeau că filozofia modernă propovăduită de saduchei va transforma poporul lui Dumnezeu într-o simplă instituţie administrativă după chipul şi asemănarea lumii. Credinţa saducheilor că nu există nici îngeri, nici înviere din morţi, li se părea fariseilor o stricare foarte periculoasă a Scripturii.

Saducheii acuzau pe farisei că menţin poporul într-o înţelegere prăfuită despre adevăr. Credinţa şi practica naţiunii li se păreau a fi complet demodate şi incomode, greu de comunicat unei lumi în plină dezvoltare culturală. Ei reproşau fariseilor exclusivismul exagerat şi belicos, inacceptabil într-un climat politic ce invita la părtăşie şi comunicare. Practic, le era ruşine să iasă în lume cu poziţiile lor denominaţionale.

Care era cauza acestor tensiuni?

"Acum o jumătate de secol, un fiu de sânge al lui Avraam, pastor adventist, avertiza pe conducătorii bisericii. Fratele F.C. Gilbert publica în decembrie 1933 un articol în Ministry care s-a dovedit a fi o profeţie. Articolul lui se numea “De ce l-au lepădat iudeii pe Isus ca Mesia.” Studiul şi expunerea lui asupra raţionamentului evreu prezintă o imagine uluitoare despre ce s-a întâmplat cu noi în ultimele şase decenii.

El spune că omenirea se miră de ce naţiunea iudaică L-a lepădat pe Isus, deşi Scriptura era plină de preziceri, tipuri şi profeţii privind venirea Lui. De ce L-a refuzat sămânţa lui Avraam, sinedriul, pe Isus ca Mesia? Gilbert explică în detalii triste: “Pentru unii pare aproape inexplicabilă respingerea lui Isus de către farisei, deşi erau recunoscuţi ca lideri care stau pe scaunul lui Moise.” Desfăşurând istoria acestei respingeri, motivul devine evident.

După ce Alexandru cel Mare s-a închinat în templul de la Ierusalim, între greci şi evrei a început să se dezvolte un spirit de prietenie. “Grecii asigurau pe evrei că vor să le fie prieteni şi binefăcători. Ei doreau să cunoască mai multe despre Dumnezeul evreilor.” Astfel, grecii au sugerat ca tineri iudei talentaţi să meargă la Alexandria pentru educaţie şi instruire în filosofia, ştiinţa şi învăţământul grecesc. În discuţiile din jurul acestui proiect, mulţi dintre bătrânii lui Israel şi-au manifestat îngrijorarea faţă de acest pas. Ei avertizau că s-ar putea să se dovedească ruinător pentru viitorul poporului evreu. Dar sfatul grecilor a fost urmat, iar scena era gata pregătită pentru lepădarea “fiului lui David, fiul lui Avraam.” Descrierea sună ca o predică de înmormântare:

"Grecii asigurau pe bătrânii lui Israel că pot să-şi păstreze standardele religioase... Obţinând recunoaştere din partea celei mai mari naţiuni de pe pământ, absolvenţii şcolilor evreeşti vor avea numai avantaje... Bărbaţii lui Israel erau făcuţi să creadă că avantajele pentru savanţii evrei vor fi nemăsurate... Treptat, şcolile evreeşti au început şi ele să ofere diplome absolvenţilor lor... Pas cu pas a început să se creeze o aristocraţie scolastică, din care s-a format sinedriul de mai târziu. Acest cuvânt este de origine grecească... An după an Cuvântul lui Dumnezeu era studiat mai puţin, iar cultura şi filosofia se înmulţeau. Programul de studii... era influenţat către intelectualism... Evlavia se răcea treptat, în timp ce formele şi ceremoniile se înmulţeau. Pe măsură ce studentul înainta în vârstă şi se dezvolta intelectual, el studia mai puţin Cuvântul lui Dumnezeu şi mai mult scrierile omului. Rabinul licenţiat era recunoscut după haine. Licenţele rabinice erau esenţiale pentru persoana care dorea să se adreseze fiilor lui Avraam. Aceasta era situaţia din Iudea când au apărut în ţara lui Israel Ioan şi Isus...

Amestecând filosofia umană cu Cuvântul lui Dumnezeu, forţa spirituală şi puterea Scripturii au început să lipsească din viaţa cărturarilor şi poporului. Ei nu mai aveau discernământ spiritual... Influenţa educaţiei lumeşti a împiedicat toate categoriile societăţii de atunci să-L întâmpine pe cel care “a venit la ai Săi. Ai Săi nu L-au primit. Cerinţele Lui erau cereşti; poporul era pământesc. Cerul şi pământul nu se armonizează.”

Fratele Gilbert nu putea şti că articolul lui era o descriere a timpului nostru. El îşi încheia prezentarea istoriei iudaice astfel:

"Conducătorii lui Israel au cedat, în mare măsură, cerinţelor şi învăţământului grecilor, sperând să obţină prestigiu şi influenţă. Ei au fost făcuţi să creadă că pot contribui mai mult la mandatul pe care l-au primit de la Dumnezeu, asimilând standardele de educaţie ale lumii, decât ţinând tare la standardele transmise de strămoşii lor evlavioşi.”

Omenirea cunoaşte rezultatul: L-au lepădat pe adevăratul Mesia!” (Donald K. Short, Made Like His Brethren, p. 42-43).

Analizând astăzi expunerea doctrinală a părinţilor noştri spirituali de atunci, putem constata cu uşurinţă că nici una dintre cele două tabere opuse nu înţelegea adevărul. Nici una nu cunoştea pe Dumnezeul lui Israel. Nici una nu ştia cui se închină de fapt. Deşi studiul Scripturii era meseria declarată a tuturor combatanţilor, nimeni nu înţelegea corect adevărul. Întreaga lor închinare devenise o “învăţătură de datină omenească” bună de batjocura păgânilor. Dumnezeu era degradat şi umilit prin tot ce reprezenta religia iudaică a zilei.

"Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului, deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea dorită de el, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere semnificaţia slujbei pe care o îndeplineau. Ei încetaseră de a mai privi dincolo de simbol la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca actorii la teatru. Actele ceremoniale pe care Însuşi Dumnezeu le instituise erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întreg sistemul trebuia să fie desfiinţat” (DA 36).

Ne este uşor să constatăm astăzi că nici dreapta radicală, nici stânga liberală nu erau o soluţie la problema iudaismului. Şi nu era o soluţie nici unirea lor pe baza doctrinelor comune. Ambele teologii erau fatal subminate de necunoaşterea caracterului lui Dumnezeu. Ei şi-au închipuit că dacă îşi vor da mâna în faţa pericolului comun reprezentat de Isus Hristos, vor rezolva dilema. Dar nu a fost să fie aşa.

Vestea bună a împărăţiei adusă de ucenici nu se potrivea nici cu teologia dreptei conservatoare, nici cu cea a stângii liberale. Una vedea eliberarea în îndeplinirea riguroasă a cerinţelor legii, cealaltă în emanciparea culturală şi academică. Isus a adus o concepţie complet diferită despre credinţa mântuitoare, care s-a dovedit a fi factorul principal al fragmentării iudaismului.

Biserica nu putea rămâne unită decât prin acceptarea acelui fel de credinţă descris de Isus astfel: “Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimes” (Ioan 17,21).

Soluţia la problemele bisericii de atunci nu era mai multă şcoală, mai multe fapte, mai multă evanghelizare. Soluţia era “Hristos în voi,” adică refacerea despărţirii produsă de Adam, astfel ca “planul lui Dumnezeu din veacuri veşnice” (DA 161) să se împlinească pentru familia omenească. Natura umană şi natura divină trebuiau să fie una. Această nouă frontieră a stârnit cea mai puternică opoziţie. În faţa acestui pericol iminent, dreapta radicală şi stânga conservatoare şi-au dat mâna, pentru “salvarea naţiunii.”

Aşa au ajuns ucenicii inamicul public numărul unu. Fariseii îi acuzau că noile interpretări ale Scripturii anulează legea lui Moise. Saducheii îi acuzau că slăbesc încrederea poporului în nobilul lor ţel de a ajunge “capul şi nu coada” printre naţiunile lumii, prin insistenţa lor că “acest Isus” este singura soluţie la orbirea naţională.

Astăzi, scena teologică a bisericii este împărţită exact după aceleaşi criterii. Avem şi noi o dreaptă teologică radicală, convinsă că este apărătoarea de drept a credinţei pionierilor. Ei o citează cu dârzenie pe Ellen G. White (Moise modern). Ei sunt partizanii terorismului spiritual pentru atingerea perfecţiunii, prin înmulţirea formelor şi ceremoniilor. Motivaţia apelului lor este teama sau interesul. Ei sunt fariseii moderni.

Avem astăzi şi o stângă liberală, sătulă de formulele prăfuite ale adventismului, de limba de lemn şi de activismul desuet al demersului bisericii. La rândul lor, o citează şi ei vehement pe Ellen G. White. Ei sunt nemulţumiţi de izolarea provincială a adventismului, într-o epocă a părtăşiei şi libertăţii de gândire, când solia adventă poate fi comunicată aşa de uşor unei “lumi care piere.” Ei deţin poziţiile cheie în administraţia bisericii de astăzi. Ei sunt saducheii moderni.

În urmă cu peste 25 de ani, comitetul şi preşedintele Conferinţei Generale, Robert H. Pierson, avertizau biserica:

"Este recunoscut faptul că, într-o vreme a dezvoltării conştiinţei sociale şi schimbării, instituţiile adventiste pot fi prinse în proiecte lumeşti alături de lume, neglijând lucrarea pe care doar biserica rămăşiţei o poate face. Una dintre cele mai mari ameninţări la adresa instituţiilor noastre de învăţământ superior o reprezintă filosofiile şi teologia falsă, absorbite inconştient în universităţile lumii de către viitorii noştri profesori, şi apoi aduse în şcolile adventiste ca “vin” al Babilonului” (The Appeal of the 1973 Annual Council of the Seventh’s Day Adventist Church).

Nimeni nu mai poate ascunde astăzi faptul că teologia adventistă se află într-o confuzie şi fragmentare fără precedent în istoria denominaţională. Au fost publicate numeroase lucrări al căror impact nu mai poate fi evitat sau neglijat. Amintim doar câteva dintre ele: Adventism in Conflict, de A. Leroy Moore; The Remnant, de Clifford Goldstein; Omega II, de Lewis Walton; The Fragmenting of Adventism, de William G.Johnson. Toate lasă să se înţeleagă, destul de transparent, că avertizarea Consiliului Anual din 1973 este mai mult decât serioasă.

Dreapta radicală strigă apăsat că biserica a fost confiscată de Noua Teologie a stângii liberale. Aceasta, la rândul ei, acuză dreapta conservatoare că ţine biserica pe loc cu formalismul şi legalismul ei complet nepotrivit în această epocă de eliberare spirituală.

Cine are dreptate? De partea cui trebuie să se alinieze poporul? Vor reuşi aceste două curente teologice opuse să se unească? Va fi această unire soluţia la impasul bisericii? Care va fi catalizatorul acestei dihonii academice?

Ellen G. White aruncă o lumină în această mare agitată: “Printre strigătele confuze ‘Iată, aici este Hristos,’ ‘Iată, acolo este Hristos,’ va fi dată o mărturie specială, o solie specială de adevăr, potrivită pentru acest timp” (EGW Comments, Vol. 7, p. 984).

Noi considerăm că nu există o solie mai “potrivită pentru acest timp” decât acea “foarte preţioasă solie” pe care a trimis-o Domnul “în marea Sa îndurare” poporului Său “prin fraţii Waggoner şi Jones” (TM 96). Scopul ei era prezentarea “mai proeminent” a neprihănirii lui Hristos, iar neprihănirea lui Hristos nu urmărea decât să descopere caracterul Tatălui în cadrul larg al marii controverse.

Prezentarea acestei mărturii speciale produce astăzi aceeaşi împotrivire furibundă ca acum două mii de ani. La fel ca atunci, ea este o pricină de poticnire şi pentru dreapta radicală, şi pentru stânga liberală.

Stânga liberală acuză solia 1888 că nu era nimic altceva decât o chemare înapoi la “creştinismul de bază,” deoarece adventismul aluneca şi ameninţa să se scufunde în legalism şi formalism (“Inima soliei 1888 nu a fost vreo contribuţie specială a adventiştilor la teologie, ci a fost o chemare de întoarcere la creştinismul de bază” - George Knight, Angry Saints).

Dreapta radicală acuză solia 1888 că nu este nimic altceva decât o mască “mai diabolică” a Noii Teologii, deci un duşman şi mai de temut, care trebuie combătut cu orice mijloace (“Satana a adus această înşelătorie mortală în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Mulţi au fost prinşi în capcana ei, inclusiv mulţi adventişti conservatori” – pentru acest citat şi altele asemănătoare, vezi Is Beyond Belief Beyond Belief? A Critique of Jack Sequeira’s Book, p.7-8).

Va reuşi această “foarte preţioasă solie” a neprihănirii lui Hristos să polarizeze biserica adventistă şi să o aducă la piciorul crucii, acea cruce din istoria noastră recentă unde Duhul lui Dumnezeu, insultat şi respins, a rămas răstignit? Acest lucru rămâne încă să fie văzut. Cert este că această solie de adevăr potrivit pentru timpul prezent este gata să polarizeze dreapta radicală şi stânga liberală într-o încercare disperată de a înăbuşi din nou sub molozul erorilor dragostea agape a lui Hristos.