Cei puţini care observă noile tendinţe spre uniformizarea practicilor şi credinţelor adventiste cu religia populară se întreabă dacă nu cumva conducerea bisericii a fost infiltrată de activişti a căror sarcină este dezactivarea soliei îngerului al treilea în acest popor. Ei citesc despre instituţii şi organizaţii secrete al căror scop este subminarea protestantismului, şi succesul lor în pervertirea reformaţiunii. Unii sunt ferm convinşi că „stelele” pe care acum le admirăm pentru strălucirea lor, şi care în ultima lucrare „vor dispărea în întuneric,” nu sunt decât soldaţii credincioşi ai fratelui Loyola porniţi să aducă „secta urâcioasă” înapoi la biserica mamă.
Este posibil orice. Totuşi, cred că aici avem de-a face mai degrabă cu ceea ce eu aş numi „Sindromul Zedechia,” o tranziţie imperceptibilă - corect dozată şi perseverent urmărită - de la Hristos la Baal. Este o operaţie de morphing controlată de forţe ascunse în spatele cortinei, specializate în pervertirea adevărului lui Dumnezeu şi de care pastorii adventişti nu par conştienţi.
Zedechia a fost unul dintre cei patru sute de prooroci ai lui Israel, prin care împăratul căuta sfat şi călăuzire de la Dumnezeu. Vă aduceţi aminte, Ahab şi Iosafat îşi uniseră forţele să ia Ramotul de la sirieni şi doreau să cunoască voia Domnului pentru acţiunea lor. Au fost convocaţi fraţii teologi, care se presupune că trebuiau să cunoască voia Domnului. Aceştia au declarat în unanimitate că Domnul binecuvântează planul şi că sfânta coaliţie va avea succes. Dar Iosafat avea o reţinere ciudată faţă de acest elan de confirmări triumfaliste. Era ceva la aceşti prooroci care îl tulbura pe împărat. Parcă nu semănau cu proorocii Domnului, aşa cum şi-i imagina el. Şi îndrăzneşte să întrebe, cu riscul de a-l supăra pe Ahab, dacă nu a mai rămas nici unul dintre profeţii Domnului, care să poată fi întrebat.
Ce ştia Iosafat despre evenimentele cumplite prin care trecuse regatul lui Israel? Credem că destul de multe, dacă a fost capabil să formuleze o asemenea întrebare.
Poporul ales a fost marcat pe parcursul întregii lui existenţe de o dorinţă secretă de a „sluji lemnului şi pietrei” (Eze 20:32). Mulţi împăraţi ai lui Israel au căutat să îmbunătăţească închinarea şi spiritualitatea împrumutând credinţe şi practici de la popoarele din jur, iar Solomon a dus această artă pe cele mai înalte culmi. Preoţii lui Israel au fost mereu ispitiţi să introducă în serviciul de închinare elemente din cultul popoarelor vecine. În timp ce practicau legea mozaică, aducând la sanctuar mielul de jertfă, în acelaşi timp ofereau turte de stafide zeiţei cerului. În timp ce serviciul de la templu era trist, obositor şi plictisitor, slujba de pe înălţimi era plină de bucurie, iar senzaţiile produse de parul Astartei depăşeau în spiritualitate orice experienţă religioasă cunoscută atunci. Valul acesta de înnoire ritualistă a ajuns să afecteze până şi pe bătrânii casei lui Israel, oamenii însărcinaţi cu slujba supremă la templu (Eze 8:5-18).
Aşa se face că în timpul domniei lui Ahab religia lui Israel era sufocată de credinţe străine, iar teologii din Sidon, Ecron, Moab sau Amon se simţeau la ei acasă în Israel, unde Izabela organiza cu mare graţie festivităţi gen Ziua uşilor deschise, în încercarea de a scoate pe Israel din izolarea teologică şi culturală în care se complăcea închipuindu-şi că el este un popor sfânt şi consacrat Domnului. Izabela respingea cu scârbă declaraţia lui Moise că „tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului.” Ea socotea că religia fiecărui popor are aspectele ei valoroase, care trebuiesc încorporate în religia lui Israel. O revoltau cuvintele lui Moise, citate de unii care se împotriveau înnoirii spirituale a naţiunii: „Chipurile cioplite ale dumnezeilor lor să le ardeţi în foc. Să nu pofteşti şi să nu iei pentru tine argintul şi aurul de pe ele, ca nu cumva aceste lucruri să ajungă pentru tine o cursă; căci ele sunt o urâciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău” (Deut 7:25). O asemenea poziţie extremistă şi violentă nu se potrivea cu aerul proaspăt de deschidere şi dragoste faţă de toţi oamenii promovat la curtea lui Ahab.
Ca şi acum, au fost şi atunci teologi care s-au împotrivit curentului ecumenic, dar ei au fost eliminaţi, fiind în minoritate şi neavând sprijinul conducerii. Cei mai mulţi au acceptat introducerea în religia lui Israel a unor credinţe şi practici străine, bucuroşi că sunt şi ei recunoscuţi în comunitatea de credinţă ca o parte valoroasă a culturii universale. Ei socoteau că astfel vor putea promova credinţa lui Israel printre păgâni fără să producă opoziţie din partea celorlalte biserici. Nu aveau nici cea mai mică suspiciune că domnul căruia îi slujeau nu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, ci Baal travestit în Iehova. Domnul era Dumnezeul întregului pământ, indiferent cum Îl numeşte fiecare naţiune, iar ei nu doreau să tulbure lumea cu mentalitatea sectară pe care naţiunea o moştenise de la Moise.
Aceasta era scena teologică atunci când Iosafat a cerut să afle voia Domnului pentru incursiunea asupra Ramotului. Patru sute de oameni, toţi prooroci, vorbeau în numele Domnului şi totuşi Iosafat nu este convins că ei vorbesc în numele Domnului.
„Nu mai este aici niciun prooroc al Domnului, prin care să-L putem întreba?” Teribilă situaţie. Patru sute de oameni spuneau minciuni în numele Domnului, iar Ahab nu reuşea să priceapă ce se întâmplă. Mai era un prooroc, dar acesta era un nesuferit, căci vorbea de rău împotriva casei regale şi a anturajului academic al lui Israel.
Profeţii poporului ales fuseseră crescuţi în teologia aceasta ecumenică promovată la curte de Izabela. Ei erau elevii şi urmaşii celor opt sute cincizeci de prooroci demascaţi de Ilie pe muntele Carmel ca fiind închinătorii lui Baal şi nu ai lui Iehova. Ei studiaseră credinţele popoarelor din jur şi nu observaseră diferenţe majore care să justifice izolarea drastică în care se afla naţiunea. Dacă este un singur Dumnezeu şi toţi ne închinăm Lui, de ce atunci separare, suspiciune, închinare diferită şi teologii conflictuale?
Noi spunem astăzi că ei nu aveau nici o idee despre marea controversă şi despre eforturile diavolului de a se prezenta omenirii ca fiind Dumnezeu. Nu înţelegeau că omenirea este plecată la picioarele lui şi urmează instrucţiunile lui pentru administrarea planetei. Dumnezeul lui Ahab şi al profeţilor de la curtea lui nu era Dumnezeul lui Ilie sau al lui Mica. Zedechia, unul dintre cei patru sute, îşi făcuse nişte coarne de fier, un simbol al succesului războinic al lui Ahab dacă va asculta de Dumnezeu prin vocea profeţilor Săi. El era ferm convins că inspiraţia lui vine de la Dumnezeu, că planul are binecuvântarea divină şi că el se află în acea poziţie la chemarea lui Dumnezeu. Sugestia lui Mica – profetul care vorbea de rău – că înţelepţii lui Israel sunt călăuziţi de un duh de minciună era absolut inacceptabilă pentru el. Puteau fi amăgiţi zece, douăzeci sau treizeci dintre ei, dar nu puteau greşi toţi cei patru sute. Pentru ei, adevărul trebuia să se afle de partea majorităţii, iar Ahab nu a putut să ignore această regulă de bun simţ.
Această mentalitate afectează şi biserica rămăşiţei la acest sfârşit de istorie. Credinţa noastră că suntem o mişcare specială ridicată de Dumnezeu spre a avertiza lumea despre iminenta revenire a lui Hristos a devenit desuetă în climatul actual de părtăşie, toleranţă şi unitate. Începem să recunoaştem tot mai deschis că nu suntem decât o parte modestă din marea familie a comunităţii creştine şi că ne închinăm cu toţi aceluiaşi Dumnezeu. Şi atunci, de ce nu închinare comună, botez comun, cină comună şi misiune comună? Nu urmărim toţi convertirea lumii şi aducerea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ?
Dacă noi înşine începem să susţinem că nu suntem nimic altceva decât un segment al comunităţii protestante, atunci profeţia următoare capătă cu totul noi dimensiuni: „Papistaşi, protestanţi şi oameni lumeşti vor accepta o formă de evlavie fără putere, şi vor vedea în această uniune o mare mişcare pentru convertirea lumii şi inaugurarea multaşteptatului mileniu” (GC 588).
Nu prea ne vedeam în această profeţie, nu? Cele mai multe Uniuni de Conferinţe ale bisericii noastre din Europa sunt deja o parte cu acte în regulă din această „mare mişcare.” După cum se desfăşoară evenimentele, biserica din ţara noastră urmează acelaşi drum, şi nu ar fi de mirare dacă ea va deveni oficial parte a acestei mişcări până la Reuniunea Ecumenică Europeană de la Sibiu, din septembrie 2007.