Compromisul făcut în anii ’50, de dragul ofertei de a fi primiţi în rândul bisericilor creştine fără eticheta de sectă, a afectat grav întreaga noastră credinţă despre sanctuar şi curăţirea lui. Deşi doctrina judecăţii de cercetare este încă păstrată printre cele 28 de credinţe fundamentale, ceea ce dă unora sentimentul că nu am abandonat “temelia credinţei noastre,” rolul ei monumental în marea controversă a fost estompat în mare măsură.

Negocierile cu evanghelicii au pus biserica într-o poziţie imposibilă, fiind obligată să facă o echilibristică periculoasă între adevărul încredinţat ei şi standardele de puritate doctrinală impuse de bisericile protestante. În timp ce corpul pastoral predica, în interior, judecata de cercetare, departamentele de relaţii publice o negau, sau în cel mai fericit caz o reduceau la rolul de cârjă pentru o viaţă de ascultare, fără importanţă în mântuirea cuiva. Diplomaţia practicată la acest subiect a oferit bisericii liniştea că nu ne-am abandonat misiunea, iar juriului evanghelic ce ne supraveghea dovada că merităm un loc printre bisericile creştine.

Dar cum “cinstea şi politica nu pot locui în aceeaşi minte,” una fiind “slujitorul Domnului şi cealaltă slujitorul lui Baal,” rezultatul acestui joc a devenit, de-a lungul timpului, problematic pentru ambele tabere. Biserica a pierdut valoarea şi sensul adevărului încredinţat ei, iar lumea protestantă reproşează tot mai vehement conducerii bisericii că nu reuşeşte să se ţină de cuvânt şi să impună bisericii noul adventism evanghelic, aşa cum s-a convenit în timpul negocierilor. [vezi detalii aici]

Alertaţi de poziţia bisericii în conflictul cu Desmond Ford, ei au invitat conducerea bisericii la o confruntare televizată cu Walter Martin, omul care a întins bisericii mâna dreaptă a părtăşiei în frăţietatea bisericilor evanghelice. Dar liderii noştri de la Conferinţa Generală au refuzat oferta. Cine se încumeta să ţină piept, în public, argumentelor devastatoare ale lui Martin, sau dezvăluirilor incomode pe care acesta, luat de val, le-ar putea face despre dedesubturile negocierilor din anii ’50?

Dar presiunile şi ameninţările voalate că biserica ar putea fi retrogradată la poziţia de cult necreştin au produs o reacţie la Conferinţa Generală. S-a convenit ca fratele William Johnsson, redactorul de la Adventist Review, să participe la această confruntare în emisiunea lui John Ankerberg, The John Ankerberg Show, transmisă pe parcursul a cinci episoade în primăvara anului 1985.

Reproşurile lor au fost multiple: Biserica încă susţine rolul Spiritului Profeţiei ca autoritate doctrinală; doctrina judecăţii de cercetare este încă încurajată tacit de conducere; oameni care şi-au declarat deschis poziţia de susţinere faţă de doctrinele publicate în QOD, precum Ford şi Rea, au fost eliminaţi din biserică; volumul QOD nu mai este în circulaţie şi nu există intenţia de a fi retipărit; biserica a profitat de mâna întinsă în anii ’50, crescând numeric vertiginos, dar nu s-a ţinut de promisiunea de a sta la poziţiile doctrinare din QOD.

Menţionez această confruntare între Johnsson şi Martin deoarece ea descoperă unde poate duce ambiguitatea şi diplomaţia, când politica şi cinstea încearcă să locuiască în aceeaşi minte, dar fără succes. Acest lucru este demonstrat în dezbaterea din jurul curăţirii sanctuarului, al ştergerii păcatelor, în timpul acelei emisiuni televizate.

Walter Martin şi John Ankerberg citau din Ellen White, încercând să-l convingă pe fratele William Johnsson că poziţia ei despre ştergerea păcatelor este nebiblică şi nu a fost încă eliminată din crezul adventist. Ei foloseau o declaraţie din Enciclopedia AZŞ, unde autorii făceau referire la un pasaj din GC 483:

“În cărţile din cer a fost notat ‘iertat’ în dreptul numelui tuturor acelora care s-au pocăit cu adevărat de păcat, şi au acceptat prin credinţă sângele lui Hristos ca jertfă ispăşitoare; deoarece ei devin părtaşi ai neprihănirii lui Hristos, şi caracterele lor sunt găsite în armonie cu legea lui Dumnezeu, păcatele lor vor fi şterse, şi vor fi socotiţi vrednici de viaţă veşnică” (GC 483).

 Ei susţineau, corect [ce ironie că ei observă cum EGW susţine ştergerea păcatelor la sfârşitul planului de mântuire, iar teologii noştri nu], că scrierile doamnei White vorbesc de o ştergere viitoare a păcatelor, în contrast cu Biblia, care vorbeşte despre o ştergere prezentă a păcatelor. Ascultaţi conversaţia lor:

Martin: Aceasta înseamnă că, în acest moment, păcatele tale nu au fost şterse, deşi Biblia spune că “sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). 1 Ioan. Foarte clar. Prin urmare, dacă păcatele tale nu au fost încă şterse, cum explici 1 Ioan capitolul unu?

Ankerberg: Romani 8:1, “Acum dar nu mai este nicio osândire, nicio condamnare…

Martin: …pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” Ce facem atunci cu toate aceste afirmaţii ale doamnei White… [întrerupt de Johnsson]

Johnsson: “Pentru cei ce sunt în Hristos Isus.” Acesta este punctul critic. Nu uitaţi pilda pe care chiar Hristos a spus-o… [întrerupt de Martin]

Martin: Tu eşti “în Hristos”?

Johnsson: Eu sunt “în Hristos.”

Martin: Sunt păcatele tale şterse?

Johnsson: [încremeneşte, apoi după câteva clipe de tăcere] Isus are grijă de păcatele mele.

Martin: Sunt ele şterse?

Johnsson: [stă o clipă să se gândească, apoi zâmbeşte fără să spună nimic; toată lumea izbucneşte în râs.]

Martin: [râzând] Haide…

Johnsson: Păcatele mele sunt iertate…

Martin: [râzând şi mai tare] Haide, fii cinstit… sunt ele şterse?

[Puteţi urmări aici acest dialog, de la minutul 18]

Hohotele de râs declanşate de politica de doi bani a fratelui Johnsson mi-au adus aminte de avertizarea Domnului făcută diplomaţilor lui Israel: “În ziua împăratului nostru, căpeteniile se îmbolnăvesc de prea mult vin, împăratul dă mâna cu batjocoritorii… Efraim se amestecă printre popoare… a ajuns ca o turturică proastă, fără pricepere; ei cheamă Egiptul, şi aleargă în Asiria… Se întorc, dar nu la Cel Prea Înalt; sunt ca un arc înşelător. Mai marii lor vor cădea ucişi de sabie, din pricina vorbirii lor îndrăzneţe, care-i va face de râs în ţara Egiptului” (Osea 7:5-16).

Fratele Johnsson a căzut aşa uşor în această capcană ieftină tocmai datorită dispoziţiei de a face compromis de dragul păcii cu Babilonul. Nu putea spune lumii că Martin înţelege Biblia greşit, deoarece şi dânsul împărtăşeşte aceeaşi teologie. Şi nu îndrăznea să spună bisericii adventiste că Ellen White înţelege Biblia greşit, declarând-o astfel profet mincinos, aşa cum insistau gazdele că ar fi cazul.

Aşa se întâmplă când deguşti vinul Babilonului pe la toate banchetele oficiale, încercând să fii pe placul tuturor de dragul “creşterii bisericii” şi al armoniei în comunitatea de credinţă.

Că fratele Johnsson personal s-a făcut, la propriu, “de râs în ţara Egiptului” nu ar fi o tragedie. Tragedia constă în faptul că el era reprezentantul Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, şi că în numele nostru, al tuturor, a declarat indirect că Ellen White este un prooroc mincinos. Iar lumea a recepţionat corect mesajul: Liderii adventişti nu cred în Ellen White, dar nici nu au curajul să spună deschis poporului acest lucru.

Aceasta este politică, şi ea este slujitorul lui Baal.

Dar politica are avantajele ei. După terminarea mandatului de redactor la Adventist Review, fratele William Johnsson nu s-a retras la pensie, să povestească nepoţilor bătăliile lui cu Walter Martin, marele goliat al lumii creştine. El a fost promovat consilier al preşedintelui Conferinţei Generale pe probleme de relaţii cu alte confesiuni. Experienţa politică trebuie preţuită.

Capcana lui Martin putea fi demontată cât se poate de simplu, dacă fratele Johnsson cunoştea contextul lui 1 Ioan 1, şi ar fi fost dispus să onoreze lumina care a făcut din biserica pe care o reprezintă un popor al vremii sfârşitului.

Ioan nu spune, aşa cum speculează Walter Martin, că păcatele sunt şterse în momentul mărturisirii lor, automat, datorită sângelui lui Hristos. Ioan face o declaraţie generală, concisă, a întregului plan de mântuire, descris în două faze: mărturisirea păcatelor şi ştergerea lor. El nu spune că cele două faze sunt simultane.

Martin a citat doar partea a doua a versetului 7, dar fratele Johnsson nu a prins şmecheria. Prima parte a versetului punea discuţia în contextul sanctuarului, unde închinătorii ajung la ştergerea păcatelor doar atunci când umblă în lumină “după cum El Însuşi este în lumină.” Isus era în lumină deoarece Tatăl locuia în El, în toată plinătatea Sa, lucru la care şi noi suntem chemaţi (Ef 3:19).

“Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.”

Un verset mai sus, Ioan spune: “Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul” (1:6). Apoi, în versetul imediat următor spune: “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1:8).

Dacă fratele Johnsson şi-ar fi cunoscut Biblia, dialogul ar fi trebuit să se desfăşoare astfel:

Johnsson: Frate Martin [aşa cum îi plăcea să-l numească], păcatele tale sunt şterse acum?

Martin: Da, cu certitudine sunt şterse.

Johnsson: Ioan spune în versetul 8 că te înşeli singur, şi că adevărul nu este în tine. Ai întrebat dacă eu sunt “în Hristos.” Întreb şi eu, tu eşti în Hristos?

Martin: Eu sunt “în Hristos.”

Johnsson: Ioan spune: “Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6). Ne poţi spune că tu trăieşti acum aşa cum a trăit Hristos?

Martin: …

Johnsson: Sigur că nu poţi trăi acum aşa cum a trăit Hristos, deoarece păcatele tale, deşi mărturisite şi iertate, nu au fost şterse, şi de aceea nu ai primit încă haina “de in subţire, strălucitor şi curat,” despre care acelaşi Ioan vorbeşte. Aceasta este vestea bună a eliberării din păcat, pe care biserica mea doreşte să o comunice lumii.

Dacă dialogul s-ar fi desfăşurat aşa, în locul hohotelor de râs peste sală s-ar fi aşezat liniştea mormântală a adevărului care spulberă eroarea. Johnsson ar fi făcut un serviciu imens omenirii prin poziţia curajoasă de a susţine un adevăr nepopular, dar al cărui timp a sosit.

Dar pentru că a apelat la diplomaţie spre a nu deranja pe nimeni, nu este greu să ne imaginăm raportul înregistrat în cărţile cereşti: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

Politica este slujitorul lui Baal, şi ea ne va face de râs în “Egipt,” de câte ori vom încerca să câştigăm favoarea lumii de dragul creşterii bisericii.