Se poate constata astăzi că o mare parte dintre membrii acestei biserici privesc evenimentele religioase care au loc în lume cu speranţa nedisimulată că ele pavează drumul spre un secol 21 religios şi civilizat, cu o populaţie luminată şi întoarsă la Hristos.
Ei văd dezvoltările vertiginoase ale mişcării ecumenice, şi le interpretează ca pe o metodă bună de a aduce pacea inter-confesională.
Ei observă schimbarea la faţă a bisericii catolice şi apropierea ei de celelalte mişcări religioase, şi văd în aceste demersuri o nouă oportunitate de întoarcere la biserica apostolică a primului secol.
Ei privesc cum mass-media internaţională se întoarce tot mai mult spre subiecte religioase, şi cred că producţiile ei pot fi unelte adecvate pentru răspândirea evangheliei. Păgubosul de Hollywood, până mai ieri degradat, imoral şi violent, este văzut acum un adevărat lider în aducerea gloatelor planetare la piciorul crucii.
Mulţi privesc întoarcerea lumii creştine la practicile mistice ale evului mediu ca fiind noul val al spiritualităţii de mâine.
Noi am fi de acord să privim toate aceste lucruri cu bucurie şi anticipaţie, dacă Duhul lui Dumnezeu, prin Scriptură sau prin Spiritul Profeţiei, ne-ar fi lăsat o licărire de speranţă că lumea aceasta ar avea măcar o şansă de a fi transformată, sau că am putea avea un secol 21 religios. Noi am fi extrem de precauţi în exprimare, dacă am avea o confirmare a Scripturii că lumea aceasta este pe drumul întoarcerii la Hristos. Ne-am pune un lacăt la gură, dacă Mărturia ne-ar fi dat de înţeles că stăpânitorul acestei lumi s-a convertit şi conduce triumfal campania de evanghelizare a lumii, folosind toate uneltele, pe care le-a creat spre a amăgi, ca să întoarcă omenirea la Hristos. Ne-am alătura şi noi elanului acesta propagandistic de la Hollywood, ba chiar am vinde bilete în piaţa publică, dacă am avea cel puţin un argument că evenimentele curente ar duce omenirea la proslăvirea lui Hristos.
Din păcate, ceea ce se întâmplă în zilele noastre este cu totul altceva. Este o dezvoltare a ceea ce ni s-a oferit, comprimat, în câteva din capitolele cărţii lui Daniel. Este o împlinire a ceea ce a văzut foarte clar Ioan pe insula Patmos.
Prieteni, noi ne aflăm astăzi în inima marii controverse dintre Hristos şi Satana. Această controversă a fost exprimată cât se poate de clar în epopeea visului lui Nebucadneţar. Împăratul Babilonului a vrut să cunoască viitorul lumii. Dumnezeu l-a ascultat şi i-a oferit o scurtă, dar foarte elocventă descriere a realităţii globale. Modelul acesta trebuie să fie harta noastră fundamentală, dacă tot pretindem a fi soluţia la problema globală, dacă vrem să ajutăm pe mulţi să „umble în neprihănire.”
Dumnezeu i-a arătat lui Nebucadneţar că proiectele care se dospesc la cartierul general al stăpânilor planetari, în clară opoziţie cu intenţiile Creatorului, vor duce omenirea la dezastru. Schiţele pentru construirea unei lumi de aur şi arhitectura strălucită prin care sunt controlate hoardele de naivi sunt desenate greşit, iar pierderile se vor număra în miliarde de vieţi omeneşti. I s-a arătat împăratului curios că marele arhitect al acestei lumi are o viziune complet fantezistă asupra realităţii.
Răspunsul marelui arhitect a fost pe măsură, iar demonstraţia pe care a făcut-o a lămurit, pentru totdeauna, sfidarea nedisimulată faţă de Dumnezeu şi ambiţia de a obţine ceea ce şi-a propus. Episodul „câmpia Dura” este grăitor. Satana răspunde lui Dumnezeu, punând la picioarele lumii, spre acceptare, proiectul semnat de el pentru viitorul omenirii. El ridică o statuie cu totul de aur, prin care strigă universului spectator: „Accept provocarea unui referendum. Vreţi să vedeţi câţi dintre locuitorii acestei lumi votează cu mine? Vreţi să vedeţi ce sprijin popular are proiectul meu? Vă rog să priviţi!”
Daniel spune că erau adunaţi acolo liderii tuturor segmentelor societăţii, o largă şi elaborată sesiune ecumenică, pusă în faţa unui eveniment cu serioase implicaţii pentru viitorul omenirii. Erau chemaţi acolo spre a decide drumul către viaţă, prosperitate şi fericire al Planetei Pământ. Iar, pe vremea aceea, votul se exprima pe sunetul muzicii. Triumful lui a fost copleşitor. Gloatele s-au plecat în adorare. Este adevărat, stimulate potrivit cu vremea, printr-un cuptor încins destul de convingător. Dar de plecat, s-au plecat. Totuşi, referendumul nu s-a desfăşurat fără incidente. Trei tineri curajoşi, dar sectari, au „strigat” cum se putea mai vizibil, că proiectul are defecte serioase. Ei au atras atenţia că nu se poate construi un colos din aur, dacă zidarii au o inimă de piatră. Nu se poate obţine o societate perfectă, cu fiinţe bolnave „din tălpi până-n creştet,” în al căror suflet „nimic nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate, şi nealinate cu untdelemn” (Isaia 1:6). Dar gura lor a fost închisă pe calea cea mai scurtă şi eficientă pe care o cunoaşte această lume. Se va vedea, însă, în cursul vremii, că sacrificiul lor a fost raza de lumină care a păstrat în viaţă speranţa omenirii.
Marele arhitect a obţinut ceea ce şi-a dorit. Planurile lui au fost puse în aplicare, iar ele au continuat să fie norma politică şi religioasă a mileniilor. Astăzi proiectul este aplicat mai viguros ca niciodată, iar zidarii globalişti urmează planul cu rigoare sfântă. Omenirea merită un mileniu de aur, iar ei sunt dedicaţi până la moarte realizării lui. Dar, exact ca pe vremea lui Nebucadneţar, ei speră încă să construiască o societate viabilă pentru oameni cu inimi bolnave. Ei speră să creeze un cadru politic optim, în care ura şi egoismul să nu producă stingerea vieţii pe pământ. Metoda este aceeaşi: constrângerea. După proiectele marelui arhitect, supunerea poate fi poruncită, iar ameninţarea este văzută a fi singura opţiune la lipsa dragostei, care nu poate fi poruncită.
Ani de zile acest proiect a avansat, în ciuda protestelor unei minorităţi pe care cerul a numit-o „rămăşiţa seminţei femeii,” iar noi o putem vedea ca fiind urmaşii celor trei tineri din câmpie. Aceştia au fost batjocoriţi, izolaţi, repudiaţi de societate, ameninţaţi, arşi pe rug sau decapitaţi. Dar sângele lor s-a dovedit a fi o sămânţă foarte rezistentă la intemperii.
În ultimul secol însă, marele arhitect a introdus o nouă şi spectaculoasă tuşă la proiectul lui global. Ce-ar fi să implice, cumva, pe aceşti protestatari vocali în reţeaua lui de designeri? Ba, mai interesant, ce-ar fi dacă i-ar propune el şefi de proiect şi responsabili în elaborarea procesorului central al întregului sistem? Ar obţine astfel două puncte dintr-o lovitură: Ar termina definitiv cu opoziţia şi ar grăbi realizarea proiectului fără alte vărsări de sânge inutile şi, desigur, neplăcute pentru o societate civilizată.
Proiectul a fost pus în aplicare, iar noi constatăm astăzi, cu tristeţe, că rezultatele au fost spectaculoase. Vocea care trebuia să strige că omenirea se îndreaptă spre dezastru face astăzi cea mai eficientă propagandă proiectului desfăşurat la picioarele lumii pe câmpia Dura. Voci savante din poporul nostru – popor care trebuia să fie Vocea – strigă apăsat că poporul acesta trebuie să se implice în schemele sociale ale proiectului în vigoare. Ei ne mustră pentru sectarismul vicios care ne împiedică să „servim semenilor.” Ei stimulează tinerii acestei biserici să se angajeze în politică şi economie, management şi diplomaţie, ca unelte de a prezenta lumii pe Hristos.
Aşa ceva s-a mai întâmplat o dată în istorie, dar noi nu vrem să credem că ni se poate întâmpla chiar nouă. Nici ei nu au crezut că li se poate întâmpla chiar lor:
„Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoaşterea lui Dumnezeu, să le abată atenţia de la templul lui Dumnezeu şi astfel să-şi statornicească propria împărăţie. Lupta lui pentru supremaţie păruse a fi aproape încununată de succes [...] Prin păgânism, Satana reuşise timp de veacuri să îndepărteze pe oameni de Dumnezeu, dar biruinţa cea mare a câştigat-o prin pervertirea credinţei lui Israel [...] Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pe care el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat” (DA 34-36).
Oamenii care Îi strigau în faţă lui Hristos că ei au tată pe Dumnezeu, erau, în realitate, reprezentanţii lui Satana. Acesta a înţeles foarte bine că va putea obţine „cea mai mare biruinţă a lui” prin pervertirea credinţei lui Israel. Iar formatorii de opinie din poporul nostru de azi vor să ne spună că marele arhitect a abandonat ideea lui strălucită de a „perverti credinţa lui Israel” şi de a angaja pe savanţii noştri cu jumătate de normă la promovarea agendei lui. Vedem astăzi un efort concertat de a „orbi mintea şi de a împietri mintea.” Prin tehnici de manipulare emoţională, confuzie teologică şi manevre spiritualiste, creierele acestei lumi pregătesc apariţia unui hristos fals, o „clonă digitală” aproape perfectă, în faţa căreia gloatele se vor pleca în adorare. El le va oferi „puterea” pe care şi-au dorit-o de când au venit în biserică. Trăirile sentimentale vor fi nemaipomenite, iar corul planetar va striga uluit că aceasta este „puterea cea mare a lui Dumnezeu.”
Martorul Credincios cere acestui popor să se întoarcă spre a-L găsi acolo unde L-au jignit acum un secol. Mai înainte de a avea dispoziţia să ne pocăim de această ofensă colectivă, vom avea nevoie de o cantitate destul de mare de alifie pentru ochi, iar cantitatea va fi tot mai mare pe măsură ce obsesia noastră după „putere prin număr” va continua.
Da, suntem şi noi dispuşi să ne unim în acest cor laudativ al construirii unei societăţi fericite pe planeta noastră, dacă ne convinge cineva că omenirea nu mai are nevoie de marea strigare a soliei îngerului al treilea.
Până atunci, vă rugăm să ne permiteţi să spunem, cât de clar suntem în stare, că poporul acesta are nevoie urgentă de alifie pentru ochi, ca să poată face metanoia spre locul unde Hristos cel răstignit a rămas crucificat şi singur. Şi chiar dacă noi nu vom fi în stare să spunem acest lucru suficient de clar, sperăm cel puţin ca urmaşii celor trei tineri din câmpie să vadă această alunecare în toată grozăvia ei.