Campania prezentă pentru implicare socială a bisericii, slăvită şi proslăvită în media adventistă, este fundamentată pe o filozofie complet greşită despre misiunea şi lucrarea publică a lui Hristos. Protagoniştii noului curent propun bisericii un Hristos campion al cauzelor sociale, venit să sprijine omenirea în lupta ei spre bunăstare, prosperitatea materială, fizică şi spirituală. Ei citează nenumăratele ocazii în care Isus a fost surprins vindecând pe bolnavi sau înviind pe morţi ca o dovadă că aceasta a fost lucrarea Lui, iar noi trebuie să-L imităm, dedicându-ne toate resursele pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, materiale sau spirituale, ale acestei lumi.
Pentru observatorul onest al vieţii şi lucrării lui Hristos, acesta nu este decât un aspect secundar, o consecinţă naturală şi nu foarte importantă a prezenţei Lui în mijlocul oamenilor. Mesia, aşa cum S-a descoperit El a fi Isus din Nazaret, fusese descris corect în profeţie a fi un eliberator spiritual de sub puterea păcatului, al doilea Adam, care trebuia să producă o nouă familie omenească, oameni părtaşi de natură divină. Isaia fusese explicit inserând în cartea lui descrierea lui Mesia despre El Însuşi:
Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi „terebinţi ai neprihănirii” „un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui” (Isa 61:1-3).
Aici Mesia vorbeşte exclusiv despre lucrarea lui Dumnezeu de a elibera omenirea, dusă în captivitate prin minciunile Acuzatorului despre caracterul lui Dumnezeu. Robii trebuiau eliberaţi prin prezentarea corectă a acelui caracter “venit în trup.” Mesia a trăit printre noi legea. L-a descoperit pe Tatăl, complet diferit de cum Îl cunoştea poporul ales. A stricat lucrările diavolului, demonstrând că, fiind părtaş de natură divină, omul poate trăi în neprihănire. A chemat lângă El un grup de tineri, pe care i-a trimis să anunţe bisericii vestea extraordinară că “împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat.” A venit să descopere “taina lui Dumnezeu,” locuirea Sa în templul inimii oricărei fiinţe create, heruvimi sau oameni.
Sigur că a ajutat, acolo unde s-a ivit o urgenţă. Trăind printre noi spre a-Şi împlini misiunea slăvită, sigur că nu ne-a întors spatele când am strigat după ajutor. Da, a vindecat pe cei ce aveau încredere în El, a hrănit mulţimea venită să-L asculte vorbind, a înviat pe unii la stăruinţa rudelor îndurerate. Dar toate acestea au fost făcute din compasiune pentru durerile noastre, şi nicidecum ca un mijloc prin care să-Şi realizeze misiunea. Binefacerile Lui nu erau un mijloc de a intra în casele oamenilor cu vestea bună şi nici un truc ieftin de a-Şi face popularitate. El nu umbla după audienţă la ore de vârf vindecând orbi sau hrănind flămânzi. Din contră, El fugea de uralele mulţimii după asemenea minuni, spre disperarea ucenicilor. Să-L folosim pe Hristos ca un exemplu de activism social este cea mai ticăloasă pervertire a Scripturii şi cel mai şubred argument în campania de ridicare a chipului de aur în secolul 21.
Duhul Domnului vorbeşte în două locuri în Scriptură (Isaia 61; Luca 4) despre misiunea lui Mesia, şi nicăieri nu se aminteşte ceva despre implicarea Sa în cauze sociale, politice, sau de altă natură. Omenirea nu putea fi ajutată pe asemenea căi. Poporul ales nu putea fi ajutat cu alimente, medicamente, materiale de construcţie, eliberare de sub puterea romană sau simpatie pentru nenorocirile lui. Sănătate instant, bogăţie instant sau libertate instant nu erau nici metodele, nici misiunea lui Isus, deşi poporul îşi dorea cu înfocare aşa ceva.
Pavel recunoaşte că poporul lui cerea minuni ca o dovadă a autorităţii religioase, iar Scriptura înregistrează desele lor cereri pentru o minune care să confirme acreditarea lui Isus din Nazaret. Dar Hristos, deşi a făcut multe minuni, niciuna dintre ele nu a urmărit deschiderea drumului către inima oamenilor. Din contră, El acuza vehement aşteptările lor pentru minuni, pe care le refuza sistematic: “Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; nu i se va da alt semn decât semnul proorocului Iona” (Mat 16:4). “Neamul” se afla în adulter spiritual, numindu-se cu numele Domnului dar slujind lui Baal, situaţie în care minunile nu aveau nici o eficienţă. De multe ori El cerea celor vindecaţi să nu spună nimănui nimic. De multe ori El refuza cererile disperate ale unor oameni, deşi uneori puterea credinţei străpungea orice bariere, iar miracolul divin nu mai putea fi oprit.
Aşa a fost în cazul femeii “din ţinutul Tirului,” care mergea după grupul ucenicilor rugându-L cu ardoare pe Isus să-i elibereze fata stăpânită de un duh rău. Isus nu-i acorda nici o atenţie, iar ucenicii, jenaţi de situaţie, intervin în favoarea femeii: “Dă-i drumul, căci strigă după noi.” În răspunsul lui Isus noi am văzut ani de zile o tehnică de a testa credinţa şi hotărârea acelei femei păgâne. Nu ne-am gândit deloc la faptul că El chiar era sincer în răspunsul Lui, şi că purtarea Lui era în deplin acord cu misiunea pe care o primise de la Tatăl: “Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Era exact aşa. El avea o solie pentru poporul ales. Dacă acesta o primea, ei deveneau imediat purtători de lumină pentru toate popoarele.
Dar femeia nu se lasă convinsă uşor, insistând cu cererea ei. Acum Isus o refuză personal, şi încă folosind o expresie care ar fi descurajat pe oricine: “Nu este bine să iei pâinea copiilor, şi s-o arunci la căţei!” Disperarea femeii nu cunoaşte limite. Oricine ar fi renunţat, dar ea se prinde de un pai, căci era singura ei şansă: “Da, Doamne” a zis ea „dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Dezarmat de o asemenea determinare, Isus nu Se mai poate împotrivi. Barierele întunericului fiind îndepărtate de puterea credinţei, harul vindecător al lui Dumnezeu se pogoară peste copila acea devastată de experimentele demonilor.
Unii ar dori astăzi să vadă biserica înhămată la tot felul de nevoi ale societăţii, de la măturatul străzilor la prezenţe în parlament, doar-doar o remarca lumea existenţa unei biserici aşa de iubitoare în mijlocul ei. Visăm la revoluţia de catifea pe care ar declanşa-o doctrina adventistă în societatea contemporană. Vrem să “schimbăm lumea” cu o învăţătură care nu ne-a schimbat pe noi. Ne îmbătăm cu viziuni de grandoare politică, la fel ca ucenicii pe malurile Galileii, obsedaţi ca şi ei de putere. Frenezia aceasta pentru cauze sociale ar fi stopată repede, dacă am avea printre noi pe cineva cu “gândul lui Hristos.” Când gloatele, în dorinţa de a aduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, erau gata să declanşeze mişcarea populară prin care Fiul lui David să fie aşezat pe tron la Ierusalim, Mesia le-a cerut să se împrăştie, iar El s-a retras în munte. Avea nevoie disperată de ajutorul Tatălui pentru a refuza ispita aceasta copleşitoare la care era împins de la spate de ucenicii Săi. Ştia sigur că nu aceasta era calea, deşi s-ar fi bucurat de un succes imens, iar Israel s-ar fi aşezat imediat la dispoziţia Lui. Dar oamenii au fost trimişi acasă, ucenicii au rămas complet dezorientaţi, iar Iuda a înţeles că planurile lui sunt sortite eşecului. Isus nu putea fi angajat în jocurile societăţii, pe care el le cunoştea foarte bine. Calea crucii este incompatibilă cu etica creştină, diplomaţia sau corectitudinea politică prin care sunt călăuzite masele pe această planetă bolnavă.
Poporul acesta ar căpăta repede sensul misiunii sale dacă plănuitorii noştri de la nivel înalt, în loc să angajeze biserica în proiecte strategice care să ne facă vizibili în societate, ar merge pe munte să primească sprijin divin spre a se împotrivi acestei irezistibile dorinţe pentru putere.
Martorul Credincios şi Adevărat este cel mai categoric şi realist observator al stării îngerului Bisericii Laodicea. El spune apăsat că implicarea socială sau politică a bisericii în vârtejul treburilor planetare nu este soluţia salvatoare la blocajul nostru laodicean. Nu vom ieşi din starea deplorabilă de încropeală şi lipsă de motivaţie în care ne complacem de un secol, alăturându-ne agitaţiei globale din jurul schiţelor secolului 21, chiar cu motivaţia mascată de a le oferi vestea bună în variantă azş.
Multele şi variatele noastre proiecte strategice, cu denumiri pretenţioase şi bugete fabuloase, nu au reuşit să impresioneze pe Martorul Credincios. Misiunea Globală în toate variantele ei - de la clasica lucrare misionară a bunicilor până la zbenguielile postmoderniste ale băieţilor din re-church, de la broşuri împărţite prin metrou la Net-urile geostaţionare - nu a reuşit să aducă mult aşteptata revărsare a Duhului Sfânt, în ciuda asigurărilor solemne ale organizatorilor că “aceasta” este ultima campanie înaintea revenirii lui Isus.
Privind la toată această agitaţie, Martorul Credincios se mulţumeşte să spună doar “Ştiu faptele tale,” pe care nu se grăbeşte să le laude, aşa cum ne-am fi aşteptat noi. Din contră, El spune că faptele despre care este vorba nu fac decât să prelungească joaca de-a religia a unui popor care, sub pretextul câştigării de suflete, lucrează de fapt la aşezarea cât mai confortabilă a bisericii în lumea aceasta.
Trecând pe lângă măreţele noastre proiecte strategice, Observatorul Ceresc trece direct la subiect. El identifică suferinţa noastră esenţială şi existenţială în deteriorarea majoră a spiritualităţii îngerului bisericii. Acesta este avertizat că a importat o credinţă pervertită, că haina acoperitoare pe care contează aşa de mult este o manta caldeană ce nu ţine de cald, iar orbirea spirituală de care este lovit nu poate fi vindecată prin titluri academice. Martorul Credincios defineşte succint soluţia salvatoare: “Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te!”
Problema s-a dovedit a fi mai complicată decât am crezut noi, căci îngerul bisericii nu crede într-un asemenea sortiment de pocăinţă. Demnitarii noştri contestă că instituţia are nevoie de pocăinţă. În opinia lor, doar indivizii se pot pocăi, nu şi colectivităţile. De aici credinţa că biserica nu poate greşi; doar indivizii care o alcătuiesc pot greşi, având nevoie de pocăinţă. Aşa credeau şi membrii Sinedriului acum 2000 de ani. Nu erau dispuşi să recunoască faptul că ei, în calitate de reprezentanţi ai poporului, pot lua decizii care antrenează tot poporul, decizii ale căror consecinţe s-au dovedit a fi devastatoare.
Mai există un element doveditor că nevoia bisericii rămăşiţei nu este “mai multe fapte bune” prin implicări sociale, ci o doză serioasă de râvnă pentru o pocăinţă colectivă, denominaţională. Dumnezeu ne ajută să înţelegem că reproşul şi sfatul Martorului Credincios sunt de o importanţă covârşitoare. El ne-a transmis o secvenţă a evenimentelor finale, când biserica lui Hristos va fi lovită de o fragmentare uluitoare, numită cernerea. Mesagerul a văzut evenimentul şi a întrebat pe Îngerul însoţitor care este cauza acelui fenomen tulburător, care a făcut ca cea mai mare parte a membrilor bisericii să fie pierduţi. Îngerul a răspuns că cernerea a fost produsă de reacţia bisericii la sfatul Martorului Credincios. În limbaj actual, aceasta înseamnă că îngerul bisericii nu a luat în serios acuzaţiile lui Hristos, nu a crezut că descrierea stării lui este veridică, iar cea mai mare parte a membrilor bisericii l-a urmat pe acest drum.
Acestea sunt zile şi ore când mai putem schimba destinul sumbru pe care îl proiectăm de zeci de ani, astupându-ne urechile să nu auzim mustrările grave care ni se aduc, ridiculizând apelul la pocăinţă colectivă pe care Hristos îl indică a fi principalul motiv pentru fragmentarea adventismului.