Ce s-a întâmplat zilele trecute la Constanţa [aici] nu este o mică dramatizare a suferinţelor lui Hristos, cum încearcă să ne convingă situl Conferinţei Muntenia, ci unul dintre cele mai practicate şi apreciate exerciţii spirituale din evul mediu – labirintul. Dacă doriţi detalii despre semnificaţia lui, internetul abundă de informaţii şi explicaţii, iar cei care l-au inventat spun clar ce este el: O “recuperare” a actului pelerinajului.
Se pare că teologii noştri s-au săturat şi ei de seceta spirituală din biserică, şi se îndreaptă tot mai mult spre “formare spirituală,” cum spunea odată înaltul comitet însărcinat cu studierea acestui fenomen. Dacă membrii altor biserici se simt întăriţi şi binecuvântaţi de practicarea labirintului şi practicilor de vizualizare, de ce să nu beneficieze şi membrii noştri de asemenea avantaje spirituale?
Situl Conferinţei Muntenia apreciază iniţiativa labirintului de la Constanţa, şi redă fără nicio jenă lăudăroşenia tâmpă a pastorului local care spunea: “Veţi avea o experienţă de neuitat, vă veţi simţi acolo… unde s-au întâmplat cele mai remarcabile evenimente din istorie. Toate simţurile dvs. vor primi mesajul puternic despre ce a făcut Isus Hristos pentru noi şi nu puteţi pleca fără să luaţi o decizie personală. Este uimitor să vezi oameni grăbiţi şi neîncrezători, care intră pe uşă, dar după ce pornesc, parcă timpul stă în loc, se roagă, plâng, scriu mesaje personale. Şi ies afară cu un alt chip.”
Nu am auzit în viaţa mea o asemenea aberaţie venind de pe buzele unui pastor adventist. Deci asta era, oamenii nu iau decizii pentru Hristos deoarece simţurile lor nu sunt „toate” lovite puternic de mesajul jertfei lui Hristos prin manipulări emoţionale rupte exact din practica călugărilor iezuiţi. El adaugă: „Participanţii pot bate cu mâna lor piroanele în crucea de mărime naturală de pe scenă. Ieşind din sală, în agitaţia vieţii obişnuite, fiecare se va simţi alt om. Mai bun, mai curat, mai aproape de Dumnezeu.”
Fără cuvinte.
Spre a ne ajuta să înţelegem ce se întâmplă acolo, situl Conferinţei postează câteva fotografii, însoţite de comentariul următor: “Pentru a intra puţin în atmosfera ,,Drumului crucii " de la Constanţa, veţi putea vedea câteva fotografii mai jos, care păstrează lumina şi atmosfera reală de mister şi spiritualitate.”
Descrierea este corectă, căci exact aşa ceva este labirintul rugăciunii: mister şi spiritualitate. Întunericul spart ici şi colo de lămpile de la staţii, muzica lugubră care subliniază atmosfera mistică, indicaţiile subtile de la staţii, care îţi cer să te implici emoţional în evenimentul trecutului, să devii parte a scenei, insistenţa obsedantă de a folosi imaginaţia spre a te integra în realitatea regizată, toate acestea sunt practici New Age nedisimulate.
În această lume confuză, nimic nu poate fi mai trist decât să vezi pastori adventişti cum apelează la misticismul trecutului negru al omenirii spre a produce spiritualitate în generaţia prezentă a bisericii lui Hristos, iar poporul merge orbeşte după ei, fără nicio reacţie, fără întrebări sau reţineri.
Ne-am fi aşteptat ca preşedintele Conferinţei să aibă o reacţie de condamnare, sau cel puţin o declaraţie de moderaţie şi reţinere faţă de asemenea practici incompatibile cu credinţa şi doctrina noastră. Dar nici el nu vede nimic greşit în aceste exerciţii spirituale spre care este invitat poporul nostru. Poate vor face acest gest liderii noştri de la Uniune?
Cum este posibil să se întâmple asemenea aberaţii într-un popor care se declară continuatorul reformaţiunii, deţinătorul soliei de adevăr prezent pentru ultima generaţie? Speră străjerii de pe ziduri să suplinească lipsa ploii târzii, cauzată de lepădarea soliei 1888, cu torentele de spiritualitate pe care le oferă Baal prin aceste tehnici scârboase? Se va schimba cu ceva starea unei biserici încropite dacă membrii ei încep să practice labirintul şi „se roagă, plâng şi scriu mesaje personale” pe care le ţintuiesc în lemnul crucii? Vor veni redeşteptarea şi reforma, despre care declarăm că reprezintă cea mai urgentă nevoie a bisericii, dacă organizăm atmosfere „de mister şi spiritualitate,” de unde oamenii sunt făcuţi să creadă că ies „mai buni, mai curaţi, mai aproape de Dumnezeu”?
Asemenea păgânisme s-au practicat mereu. Chiar Isaia constată că ele au pătruns şi în poporul lui Dumnezeu: „Cei ce se sfinţesc şi se curăţesc în grădini, mergând unul câte unul, în mijlocul celor ce mănâncă şi carne de porc, şi şoareci şi alte lucruri urâcioase, toţi aceia vor pieri, zice Domnul” (Isa 66:17).
Noi recunoaştem că astfel de practici păgâne „au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti” (Col 2:23). Ele nu vor putea niciodată să înlocuiască lucrarea din ziua ispăşirii pentru cei vii, când cele două naturi, umană şi divină, vor fi aduse din nou împreună. Dar ele vor putea, cu adevărat şi fără excepţii, să ne împiedice să ajungem vreodată în situaţia de a aprecia corect ziua ispăşirii pentru cei vii.
Firea pământească este capabilă de ticăloşii nebănuite. Ea se poate deghiza în pioşenie autentică, se poate boteza dând impresia că s-a convertit, este în stare chiar să se auto-flageleze, pozează în smerenie şi umilinţă autentică, toate acestea spre a evita un singur lucru: răstignirea împreună cu Hristos.
Omenirea a încercat, acum câteva sute de ani, să ajungă “mai bună, mai curată şi mai aproape de Dumnezeu” prin “mister şi spiritualitate,” dar s-a scufundat în crunta idolatrie din care doar marele Martin Luther a reuşit să o mai scoată.
Ce cred pastorii bisericii rămăşiţei că vor realiza dacă se întorc la asemenea urâciuni, mergând “unul câte unul” prin labirintul rugăciunii şi ieşind de acolo “mai buni, mai curaţi, mai aproape de Dumnezeu”? Se vor umple bisericile noastre de convertiţi? Creşte devoţiunea membrilor? Va fi astfel caracterul lui Hristos “desăvârşit reprodus în pooprul Său,” spre a grăbi revenirea lui Hristos?
Câtă dreptate a avut Ieremia: „Căci poporul Meu este nebun, nu Mă cunoaşte; sunt nişte copii fără minte şi lipsiţi de pricepere; sunt meşteri să facă răul, dar nu ştiu să facă binele” (Ier 4:22). Dar a vorbit şi el de pomană, căci nu a ascultat nimeni. Nici atunci, nici acum.