Recent, am primit un e-mail de la adventist.ro, cu recomandarea de a citi articolul lui Jody Dean, intitulat „Perspectivă asupra filmului ‚Patimile lui Christos.’” În căsuţa Subject scria: „Mel Gibson şi cel mai bun film religios al tuturor timpurilor.” Am urmat link-ul oferit şi am citit articolul (publicat doar parţial pe situl adventist).
Autorul (care ne informează că are o pregătire serioasă în domeniul celei de-a şaptea arte) ne împărtăşeşte impresiile sale despre ultima super-producţie a lui Mel Gibson, producţie care face mare vâlvă în prezent în lumea cinematografică. El ne spune că acesta nu este un film obişnuit, ci „este o experienţă – la nivelul unei emoţii primare care este abia înţeleasă. Orice fărâmă de prejudecată sau predispoziţie este spulberată. Nimeni nu va mânca popcorn în timpul vizionării. Unii poate nu vor mânca zile întregi după ce au văzut filmul [...] Filmul loveşte atât de puternic.” „Filmul te captivează în primele 5 secunde şi nu te mai eliberează niciodată. Brutalitatea, umilirea şi cruzimea sunt aproape de neconceput. Biciuirea pare să nu se mai termine, şi te cârceşti la sunetul fiecărei lovituri – indiferent de duritatea nervilor tăi. Chiar şi aceia care au avut parte de luptă şi închisoare vor fi profund tulburaţi în ciuda experienţei lor – deoarece acest Om nu a fost constrâns.” „Ce a făcut Mel Gibson a fost să folosească considerabila sa iscusinţă pentru a portretiza momentul cel mai dramatic al celui mai dramatic eveniment al tuturor timpurilor. Nu există scăpare. Eşti confruntat simplu cu oroarea a ce s-a făcut - a ce trebuie făcut. Pe parcursul întregului film m-am descoperit ca unul care îşi cerea mereu iertare.” „Ceea ce aţi auzit despre modul în care audienţa a reacţionat este adevărat. Nu s-a auzit nici un sunet după concluziile filmului. Absolut nici un zgomot. Nimeni nu s-a ridicat. Nimeni nu s-a mişcat. Doar plânsul reţinut al auditoriului. În toţi anii vieţii mele publice, n-am auzit aşa ceva.”
De ce ar trebui să urmăresc acest film?
1) Din curiozitate?
În cazul în care curiozitatea ar constitui un argument sănătos, articolul lui Jody Dean şi încercările fraţilor mei responsabili de administrarea sitului oficial al Uniunii AZŞ din România de a promova filmul, aproape şi-au atins target-ul în ceea ce mă priveşte, pentru că, recunosc, au reuşit să-mi stârnească curiozitatea cu privire la filmul lui Mel Gibson.
Reclama făcută acestui film cu atâta pricepere se adresează unui spectru larg de iubitori ai imaginii pe sticlă. Iată numai trei din pleiada de motivaţii care ne-ar putea determina să încercăm să nu pierdem un loc în primele rânduri atunci când filmul va apărea şi în cinematografele din România: simpatia faţă de un actor celebru, acum şi producător („Hai să vedem cum gândeşte despre Hristos frumosul acela cu ochii albaştri pe care l-am mai văzut în atâtea filme!”), dorinţa de a o vedea pe actriţa româncă Maia Morgensten într-un film de mare anvergură sau, cel mai probabil, dorinţa de a nu rata un eveniment atât de mediatizat, mai ales atunci când recomandarea este făcută şi de fraţii noştri („Trebuie să ştie ei ceva dacă ne trimit să-l vedem, nu?”).
Dar într-o eră a reclamelor, până şi pisica a învăţat că argumentul simplei curiozităţi suferă de slăbiciuni congenitale – nu tot ce este recomandat are şi aprobarea medicului. Doar dacă nu trăim conform principiului „tot ce nu te omoară te face mai puternic...” (Oricum, pentru oameni acest principiu este puţin cam riscant, pentru că s-a demonstrat că ei nu au nouă vieţi.)
2) Pentru a avea o experienţă religioasă mai profundă?
Tot Jody Dean ne spune: „Adevărul este acesta: Este doar un ‚film’? Într-un fel, da. Dar merge dincolo de aceasta într-un fel pe care niciodată nu l-am simţit. Putem gândi că noi ‚ştim.’ NU ŞTIM NIMIC. Am mers 2000 de ani obişnuiţi cu ideea unei poveşti plăcute şi a unui Christos cosmetizat. Presupunem sfârşitul deoarece l-am auzit de atâtea ori. Dumnezeu ne IARTĂ. Filmul construieşte acest adevăr cu fiecare parte din el. Luca a scris că Iisus s-a descoperit pe Sine în frângerea pâinii. Exact. ‚Patimile lui Christos’ arată cum Pâinea este frântă.”
Acum cred că înţeleg. Fraţii mei nu mă trimit să văd doar cum gândeşte despre Hristos celebrul actor; ei mă trimit la film ca să am o experienţă religioasă. Au ghicit ei bine – am nevoie de o experienţă mult mai profundă în relaţia mea cu Hristos. Dar până acum chiar nu mi-am imaginat că aş putea avea o astfel de experienţă urmărind o super-producţie a lui Mel Gibson – oricât de albaştri ar fi ochii lui.
Să fi omis scriitorii Bibliei să ne transmită o informaţie atât de importantă din partea lui Dumnezeu, şi anume că pentru înţelegerea Cuvântului scris va trebui să apelăm la tehnici de manipulare familiare mass-mediei contemporane? Să fi uitat sora White să ne spună că la un moment dat va trebui să cumpărăm bilet pentru a înţelege mai profund principiul esenţial că Dumnezeu ne iartă? Să fi fost Dumnezeu prea preocupat cu alte lucruri încât să fi uitat să ne spună că „demachierea” unui hristos „cosmetizat,” ce-i drept, de atâtea erezii teologice, se va face la Hollywood?
Mi-e teamă că după ce cosmeticienii americani vor fi terminat cu ştergerea fardului de pe obrazul unui hristos pe care l-au angajat printr-o selecţie riguroasă în rândul tinerilor aspiranţi la rolul de succes, vom descoperi doar chipul lui James Caviezel – un om care nu ne poate nici măcar lămuri, cu atât mai puţin mântui.
Să se fi pocăit unele dintre marile figuri ale industriei filmului de ideile păguboase pe care le-au promovat atâţia ani în filmele lor şi cu care au intoxicat generaţii întregi, încercând acum să ne ofere antidotul? Greu de crezut că te(hn)ologiile companiei Icon Productions, oricât de performante ar fi, pot produce experienţe spirituale autentice.
Pot produce cel mult experienţe sentimentale senzaţionale. Nimeni nu contestă capacitatea noilor efecte speciale, puse la punct de minţile strălucite ale secolului 21, de a stoarce lacrimi şi chiar de a te convinge că ar fi cazul să nu mai mănânci „zile întregi.”
Dar iată câteva informaţii utile pe care fraţii mei au omis să mi le comunice cu privire la The Passion of the Christ:
Acesta este un film pe care tinerii sub 17 ani au voie să îl urmărească numai însoţiţi de un adult, „din cauza secvenţelor violente.” Evident, părinţii care au standarde mai înalte pentru educaţia copiilor lor, îşi vor da seama de la început că nu este deloc bine ca aceştia să îl vadă. Producătorii lui nu au reuşit să îl croiască după tiparul: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi...” (Mat. 19:14).
Dar nici pentru adulţi nu este floare la ureche să îl urmărească. Scenele lui extrem de violente au atras criticile specialiştilor. David Willis, de la BBC, ne avertizează că filmul nu este pentru cei cu inima slabă.
La fel şi „criticul John Hiscock a scris că există doar puţine întreruperi ale scenelor de violenţă din film, întrebându-se dacă adulţii vor putea rezista la secvenţele sângeroase.” „Oricât de profesionist şi serios ar fi lucrat Gibson, descrierea sângeroasă a ultimelor ore din viaţa lui Isus este dură şi brutală, insistând aproape în întregime asupra durerii, suferinţei şi torturii.” El a spus că „biciuirea şi bătăile sunt arătate în prim-plan, în timp ce trupul lui Isus este sfâşiat şi zdrobit.” „Timp de 10 minute Isus este supus bătăii de către iudei şi soldaţii romani, în timp ce a doua jumătate a filmului este dedicată răstignirii.” „Deşi există flashback-uri, întreruperile scenelor de violenţă sunt prea scurte,” scrie John Hiscock. El a adăugat că „este greu de ştiut cine ar vrea să urmărească un film atât de violent” [1].
Ei, cum cine? Chiar şi noi, biserica rămăşiţei. La auzul bătăilor cuminţi ale Domnului Hristos la uşa noastră, deschidem, dar nu pentru a-L invita înăuntru, aşa cum aşteaptă de atâta timp, ci pentru a trece indiferenţi pe lângă El, în drum spre cinema. Se spune că acolo vom înţelege mai bine ce a făcut El pentru noi. Şi ce dacă este „puţin” cam violent filmul? Dacă este pentru binele nostru să îl urmărim, de ce să nu cerem chiar ajutorul Duhului Sfânt ca să rezistăm la scenele dure? Câteva penitenţe pe drumul spre cer nu strică niciodată, nu?
Citind şi varianta completă a articolului lui Jody Dean [2], am aflat că i-a venit să vomite după ce a văzut filmul – reacţie normală la scenele care descriu, probabil în imagini foarte „vii,” graţie „iscusinţei considerabile” a producătorului, „momentul cel mai dramatic al celui mai dramatic eveniment al tuturor timpurilor.” Nu ştiu însă de ce fraţii noştri de la adventist.ro au ţinut să ne scutească de acest detaliu. Oare se temeau că unii dintre noi, cu stomacuri mai sensibile, vor prefera să stea acasă şi să citească raportul biblic despre acel moment dramatic, în loc să umple sălile cinematografelor?
Tot David Willis ne informează că „înainte de a-l arăta jurnaliştilor, el [Mel Gibson] l-a prezentat înaintea multor conducători ai bisericilor şi înaintea grupurilor creştine, inclusiv a evangheliştilor TV, pentru a încuraja reclama filmului ‚din gură în gură.’”
Mel Gibson a prezentat filmul şi la o conferinţă a Global Pastors Network (GPN) la care au participat 4.500 de membri ai acestei organizaţii – pastori din 80 de denominaţiuni şi 43 de ţări [3].
Şi Papa a urmărit filmul în luna decembrie. „El a fost însoţit de arhiepiscopul Dziwisz şi de secretarul său, după cum ne informează Catholic News Service. Se spune că ulterior Papa şi-a exprimat aprobarea pentru film, deşi purtătorul lui de cuvânt a refuzat să confirme acest lucru.” „În ciuda negărilor de la Vatican, Gibson a spus că Papa a văzut filmul şi că şi-a dat aprobarea: ‚Da, Papa Ioan Paul al II-lea l-a văzut. Asistentul lui a povestit un comentariu pe care l-a făcut în ultima parte a filmului. Papa a spus: ‚A fost aşa cum a fost.’ Sună destul de Zen, nu-i aşa?”
Prietenii noştri, evanghelicii, contribuie şi ei la vinderea biletelor prin internet. „De asemenea, pastorii pregătesc predici care să aibă legătură cu tema filmului şi care să coincidă cu lansarea lui...” „Aceasta este o ocazie pentru noi,” a spus pastorul evanghelic Cory Engel. „Bisericile obişnuiau să comunice printr-o scurtă predică duminica dimineaţă. Dar oamenii nu mai participă la aşa ceva. ‚Aceasta este o şansă pentru noi de a folosi tehnica modernă pentru a comunica adevărul Bibliei’ ...Kyle Fisk, purtătorul de cuvânt al Asociaţiei Naţionale a Evanghelicilor a adăugat că bisericile intenţionează să folosească filmul pentru a le vorbi despre credinţa lor ‚acelor oameni din comunitatea lor care nu ar merge niciodată într-o biserică’” [4].
Observ că nici fraţii mei nu au întârziat să răspundă chemării de a promova acest film. (Am putea remarca acelaşi zel şi în privinţa chemării la pocăinţă adresată îngerului bisericii de către Martorul Credincios şi Adevărat?). Pot să înţeleg de ce lumea catolică, lumea protestantă, Vaticanul şi Casa Albă îşi dau mâna, aprobând, deschis sau tacit, lansarea acestui film. În fond, concepţiile lor religioase nu diferă prea mult. Ceea ce nu înţeleg este ce căutăm noi, adventiştii, în această afacere. Reflectă filmul lui Mel Gibson învăţătura pe care am primit-o de la Dumnezeu şi care ne face un popor unic? Dacă nu, ce înseamnă pentru noi încercarea Babilonului de a-şi prezenta hristosul şi de ce am susţine această încercare?
David Willis adaugă că “unele grupuri creştine îl consideră ‘cel mai grozav instrument de câştigare a oamenilor’ la credinţă, un evanghelist spunând că acesta va răspândi Cuvântul.”
Acum înţeleg, oarecum, ce stă în spatele eforturilor fraţilor mei de a promova filmul. Ei vor să ducă evanghelia până la marginile pământului... cu orice preţ, chiar cu preţul evangheliei... Dar cine are timp de astfel de discuţii? Noi ne grăbim să înconjurăm marea şi pământul ca să facem un tovarăş de credinţă (Mat. 23:15).
Este păcat că, în încercarea noastră de a aduce oamenii la Hristos, uităm să Îl întrebăm şi pe Hristos ce ar trebui să facem ca să îi aducem la El.
Şi cel mai important lucru care NU se spune pe situl adventist.ro (deşi erata strigă să fie adăugată) este că noul film al lui Mel Gibson nu are capacitatea de a produce în noi un „duh nou şi statornic”! Pur şi simplu pentru că nu este creat de Casa de Producţie Cerească. Noul film nu ne va îmbogăţi spiritual.
Şi atunci, rămân la întrebarea: De ce ar trebui să urmăresc filmul Patimile lui Hristos?
Consider că următoarele avertismente inspirate referitoare la cărţile autorilor necredincioşi se potrivesc şi în cazul de faţă: „Vorbitorul [un înger] a continuat cu o voce solemnă: ‚Consideri că aceşti autori [necredincioşi] pot fi recomandaţi ca fiind esenţiali pentru obţinerea unei educaţii cu adevărat înalte? Îndrăzneşti să recomanzi lucrările lor unor studenţi care nu sunt conştienţi de adevăratul lor caracter? O dată acceptate, practicile intelectuale greşite devin o putere despotică, ce încătuşează mintea asemenea unei menghine de oţel. Mulţi dintre cei care au acceptat şi citit aceste cărţi, dacă nu ar fi auzit niciodată de ele, ci ar fi primit în schimb cuvintele Divinului Învăţător, ar fi fost cu mult mai avansaţi faţă de stadiul actual al cunoaşterii adevărurilor divine ale Cuvântului lui Dumnezeu, care îi face pe oameni înţelepţi pentru mântuire. Aceste cărţi au condus mii de oameni acolo unde Satana i-a condus pe Adam şi Eva – la o cunoaştere pe care Dumnezeu le-a interzis-o. Datorită învăţăturilor primite, studenţii au renunţat la Cuvântul Domnului în favoarea unor poveşti” [5].
„Datorită cultivării gustului pentru poveşti sentimentale, apetitul intelectual este pervertit, iar mintea ajunge să nu mai fie satisfăcută decât dacă primeşte în exclusivitate acest gen de hrană cu totul inconsistentă. Cred că pentru aceia care se complac în citirea acestui gen de lectură nu există o denumire mai potrivită decât cea de drogaţi intelectual” [6].
Jody Dean are dreptate într-o anumită privinţă – NU ŞTIM NIMIC. Dar chiar nu era cazul să aşteptăm lumea cinematografică să vină să ne spună acest lucru. Martorul Credincios şi Adevărat ne-a informat de acum 2000 de ani că avem o problemă gravă care poartă diagnosticul „nu ştii.”
Nu este nevoie să văd filmul pentru a-mi da seama că, după ce te-a captivat „încă din primele 5 secunde,” umflându-te ca pe un balon şi creându-ţi impresia că acum ai aflat, acum „ŞTII,” te „eliberează...” în aer. Dar fii fără grijă, nu vei pluti prea mult în atmosfera creată de film; decât până la „prima staţie,” căci te dezumfli de urgenţă când realităţile mici ale vieţii te „înţeapă,” demonstrându-ţi indubitabil că atunci când ai cumpărat biletul la cinema nu ţi-ai achiziţionat şi „o inimă de carne,” ci doar un loc în rândul celor dependenţi de stimulente emoţionale... Aurul curăţit prin foc, hainele albe şi doctoria pentru ochi se vindeau gratuit la un alt ghişeu... Dar cum în ultimul timp noi avem tendinţa să ne aşezăm acolo unde este coada mai mare, nu e de mirare că ajungem să cumpărăm, cu preţ de veşnicie, experienţe „spirituale” second-hand.
„Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apoc. 3:20).
Dacă vrem să nu mai prelungim Patimile lui Hristos, ar fi bine să ne grăbim să deschidem uşa... inimii (nu a cinematografului) şi să Îl invităm pe Hristos înăuntru.