Decenii la rând avertizarea din partea unor bărbaţi din mijlocul nostru că solia foarte preţioasă din partea Domnului nu este luată în seamă, a trecut pe lângă urechile surde ale îngerului bisericii. Decenii la rând, Laodicea a fost rugată să primească neprihănirea lui Hristos ca soluţie la goliciunea ei. Tot decenii la rând, îngerul bisericii a negat cu vehemenţă că el ar avea vreo problemă, sau că solia care i se propune ar fi cu adevărat o soluţie.
Recent, reţeaua oficială de ştiri de la Conferinţa Generală, ANN (Adventist News Network) ne informează că, în urma unui studiu realizat în 2002, s-a constatat că, „deşi înţelegerea doctrinală este la nivel înalt, există câteva domenii care produc îngrijorare, printre care studiul zilnic şi rugăciunea, lucrarea misionară în societate şi participarea la viaţa comunităţii.” [1] ANN continuă să ne spună că „aceste îngrijorări pot fi legate de felul în care biserica a reuşit să se preocupe de domeniul formării spirituale.”
Voluminosul material din ANN este intitulat „Biserica, comunităţile, se îndreaptă tot mai mult către formarea spirituală (spiritual formation).” Şi continuă: „Formarea spirituală este un subiect abordat tot mai des de mulţi pastori şi conducători într-un număr tot mai mare de denominaţiuni creştine. Nu mai este suficient să cunoaştem doctrine şi fapte – în societatea tensionată de astăzi, oamenii caută ceva mai profund şi semnificativ, ceva care să aibă pondere în vârtejul vieţii.” La aceste realităţi, Biserica A.Z.Ş. a fost trezită de concluziile generate de un studiu şi un sondaj din 2002, spune ANN.
Ar trebui să fie un moment de bucurie faptul că, la nivelul superior al bisericii, se recunoaşte lipsa unei vieţi spirituale autentice în alergarea disperată după educaţie înaltă şi realizare în mediul academic adventist. Cunoaşterea doctrinelor şi a faptelor biblice nu garantează dezvoltarea spirituală a cuiva. Acest lucru este făcut clar în buletin. În faţa unei asemenea recunoaşteri tranşante, oricine s-ar aştepta la mărturisiri şi pocăinţă din partea celor care au condus destinele bisericii până acum. Cel puţin, am fi aşteptat o întoarcere din toată inima la proiectul divin care a făcut din noi un popor şi ne-a lansat pe scena internaţională. Am fi aşteptat o întoarcere a privirilor spre Cel pe care L-am străpuns. Am fi aşteptat ca preoţii Domnului să plângă „între tindă şi altar” [2] goliciunea spirituală şi sunetul de tinichea al educaţiei adventiste.
Dar acest lucru nu se întâmplă. A fost găsită o soluţie spectaculoasă şi surprinzătoare pentru remedierea situaţiei: Formarea spirituală.
Nu aţi auzit încă despre „formare spirituală,” „călăuzire spirituală,” „mentori de conştiinţe”? De acum încolo veţi auzi tot mai des. Buletinul continuă: „Astăzi acest subiect capătă o atenţie serioasă în instituţiile adventiste, ca şi în comunităţile locale... ‚Formarea spirituală’ nu este un concept nou, ‚mulţi protestanţi sunt în aceeaşi barcă – îl redescoperim împreună,’ spune dr. Jon Dybdahl, preşedinte la Walla Walla College. ‚Şi,’ adaugă el, ‚Biserica Adventistă are o lucrare de făcut.’”
Dacă „formarea spirituală” capătă o atenţie serioasă în mediul academic adventist, ar fi potrivit să aruncăm o privire asupra acestei practici, pe care liderii noştri au găsit-o potrivită pentru ridicarea nivelului spiritual al bisericii. Acest lucru este imperios, mai ales deoarece metoda este „redescoperită” la pas cu lumea protestantă, iar nouă ni se spune că avem de lucru în această direcţie, navigând „în aceeaşi barcă” spre implementarea ei.
Ce este „spiritual formation”?
Formarea spirituală este văzută a fi ansamblul de acţiuni care trebuiesc întreprinse pentru ca spiritul omului să ajungă într-o armonie mai strânsă cu divinitatea. Aici sunt cuprinse meditaţia, rugăciunea, aşteptarea tăcută, descoperirea lucrării Duhului în inimă, aplicarea călăuzirii Duhului în activitatea zilnică a vieţii. Acestea toate, însă, nu dau rezultate dacă sunt făcute de credincios individual, după cum crede acesta că este necesar. El are nevoie de cineva cu pregătire spirituală şi teologică superioară, care să-l conducă, să-l călăuzească, în această explorare interioară. Din această cauză, lucrarea în sine este explicată mai ales prin metoda de realizare a ei, care se numeşte „călăuzire spirituală” („spiritual direction”).
Să vedem în continuare cât de veche este această practică spirituală care „nu este un concept nou,” aşa cum spun savanţii noştri adventişti, dar care este redescoperit şi promovat ca soluţie la goliciunea spirituală a bisericii.
Mai întâi, câteva cuvinte despre definiţii. Un articol din Christianity Today spune: „Călăuzirea spirituală este legătura de bună voie dintre o persoană care caută să se dezvolte în experienţa creştină şi un călăuzitor. Acesta din urmă nu este consilier, sau terapeut. Călăuzitorul este un creştin matur, care îl ajută pe cel călăuzit să discernă ceea ce spune şi face Duhul Sfânt, şi să acţioneze conform acestei înţelegeri, apropiindu-se tot mai mult de Dumnezeu în Hristos.” [3] Articolul continuă cu informaţii despre origini:
„John Cassian este primul care a specificat reguli pentru călăuzirea spirituală. Influenţat de asceţii egipteni din deşert, Cassian a introdus în mănăstiri un sistem de călăuzire prin mentori. El a pus pe fiecare novice sub supravegherea unui călugăr mai bătrân, şi a avertizat că trebuie avută mare grijă în alegerea călăuzitorilor spirituali... Aşa cum este practicată astăzi, mai ales în Biserica Romano-catolică, călăuzirea spirituală îi datorează toată onoarea lui Ignatius de Loyola (1491-1556), fondatorul Societăţii lui Isus (Iezuiţii). Loyola a încurajat practicarea izolării individuale sau de grup. Participanţii practicau aşa numitele ‚exerciţii spirituale’ într-un program de patru săptămâni (care au fost mai apoi lungite sau scurtate pentru a se potrivi diferitelor situaţii) ...Loyola preconiza ca acestea să se facă sub călăuzirea unui mentor care este ‚prudent, discret, rezervat şi amabil.’”
La subiectul „călăuzire spirituală,” iată ce spune Enciclopedia Catolică:
„În sensul tehnic al cuvântului, călăuzirea spirituală este funcţia preoţiei sacre prin care Biserica îndrumă pe credincioşi spre atingerea fericirii veşnice... Ea exercită această funcţie şi prin predicarea publică, prin cuvântul scris sau vorbit, prin călăuzire individuală a sufletelor, după nevoile lor personale; dar prin termenul „călăuzire spirituală” se înţelege mai ales călăuzirea personală. Biserica cere tuturor membrilor ei adulţi să se supună unei asemenea călăuziri private, prin sacramentul spovedaniei. Biserica a împuternicit pe preoţii ei cu taina confesionalului, nu doar ca ei să administreze judecata, absolvind sau reţinând păcatele mărturisite, ci şi pentru ca ei să acţioneze ca directori de conştiinţe. În această ultimă capacitate, ei trebuie să înveţe pe cel călăuzit despre datoriile lui, să arate greşeala sau pericolul din comportamentul lui şi să sugereze măsuri potrivite pentru corectare sau ameliorare. Călăuzitul, de partea lui, trebuie să se supună acestei călăuziri...” [4]
Un alt autor, aplaudat şi citat ca autoritate în materie, este Hovard A. Addison. Rabin şi lider spiritual al unei mari comunităţi, el a primit regulat călăuzire spirituală de la surorile unui ordin romano-catolic în ultimii şase ani. Cartea lui, „Show Me Your Way” („Arată-mi calea Ta”) prezintă cititorilor valorile călăuzirii spirituale şi, mai ales, dinamica interconfesională a călăuzirii spirituale, arătând că putem obţine inspiraţie din alte credinţe, fără să o părăsim pe a noastră. Addison consideră călăuzirea spirituală interconfesională ca fiind viitorul religiei şi al spiritualităţii. Cartea lui este recomandată ca fiind o „introducere fascinantă într-o practică spirituală străveche pentru noi, care căutăm impulsuri spirituale proaspete. Popoare de toate credinţele, chiar şi cei care nu sunt implicaţi în vreo activitate religioasă, descoperă călăuzirea spirituală... Călăuzirea spirituală este un mod distinct de relaţie pentru stimularea creşterii spirituale. Iar popularitatea ei subită a dus la un fenomen unic, modern şi accesibil: călăuzire spirituală inter-denominaţională.” Addison prezintă exemple personale din viaţa oamenilor dintr-un spectru larg de tradiţii religioase şi spirituale spre a arăta cum putem găsi călăuzire şi inspiraţie la oameni de alte credinţe „fără să o părăsim pe a noastră.” Această carte este considerată a fi lectură obligatorie pentru cei care au descoperit această nouă frontieră. Călăuzirea spirituală interconfesională este considerată a fi noul val al viitorului.
Universităţile creştine au toate cursuri de formare spirituală şi au luat fiinţă unele instituţii doar pentru educarea călăuzitorilor spirituali, cum este „Shalem Institute for Spiritual Formation.” Acest nou concept vechi a devenit cea mai la modă disciplină din învăţământul universitar. ANN ţine să ne liniştească, spunând că: „...Biserica nu are un program educaţional acreditat pentru formare spirituală la nici una dintre şcolile ei de teologie.” Acesta este un adevăr înşelător. Se poate ca programul educaţional de formare spirituală să nu fie acreditat, dar el funcţionează bine-sănătos cel puţin la una dintre şcolile noastre. [5] Pacific Union College oferă cursuri de formare spirituală şi de călăuzire spirituală, iar pe situl lor subiectul este la loc de cinste. Ei încearcă şi o definiţie, destul de aproape de realitate: „Călăuzirea spirituală este procesul delicat de a avea pe cineva care să te ajute să descoperi ce face Dumnezeu în viaţa ta, şi care este voia lui Dumnezeu pentru tine. Capelanul Dunn este un Călăuzitor Spiritual profesionist. De asemenea, mulţi profesori şi administratori sunt dispuşi să asculte întrebările şi temerile tale spirituale. Vorbeşte cu cineva despre experienţa ta cu Dumnezeu.” Facultatea mai anunţă studenţii că le sunt oferite „oportunităţi oficiale şi neoficiale pentru călăuzire spirituală şi mentoring” de către profesori şi administratori.
Dar cel mai edificator caz este cel al lui Derek J. Morris, profesor de omiletică şi teologie pastorală la Southern College, Collegedale, Tennessee. El a scris o lucrare, „Spiritual Formation in Ministry” (Formarea spirituală în pastoraţie), în care prezintă cu entuziasm efectele benefice ale călăuzirii spirituale pentru maturizare religioasă. Vom cita câteva paragrafe din această lucrare de-a dreptul tulburătoare, pentru a clarifica implicarea teologilor adventişti în această „nouă frontieră” a spiritualităţii universale.
Morris încearcă şi el o definiţie, deplin conştient că subiectul este foarte puţin cunoscut în mediul adventist:
„Definiţia mea preferată pentru ‚călăuzire spirituală’ este astfel: Ajutorul pe care un creştin îl oferă altuia, care încurajează persoana respectivă să acorde atenţie comunicării venite din partea lui Dumnezeu, să răspundă personal acestui Dumnezeu comunicativ, să crească în intimitate cu Dumnezeu şi să practice implicaţiile acestei relaţii. Călăuzirea spirituală se poate desfăşura de o manieră întrupată (expresia este „incarnational setting” – [6]), trăită în viaţa prietenului spiritual, sau într-un cadru interpersonal, în care călăuzirea şi conştientizarea sunt împărţite între două sau mai multe persoane.”
Autorul identifică originea acestei practici:
„Cea mai mare parte a erei creştine, această practică spirituală a fost apanajul exclusiv al catolicismului, mai ales în mediul monahal şi în Societatea lui Isus. Recent, o redeşteptare a interesului pentru călăuzirea spirituală ca resursă pentru dezvoltare personală s-a produs în catolicism, ca şi în protestantism. Un susţinător protestant înfocat al călăuzirii spirituale este Tilden Edwards, director la Shalem Institute for Spiritual Formation, în Washington, D.C. Atunci când mi-am început, cu rugăciune, căutarea după un prieten spiritual, am dat peste o lucrare semnificativă a lui Edwards, numită Spiritual Friend: Reclaiming the Gift of Spiritual Direction. Recomand cu tărie această carte ca o resursă valoroasă. Aici, pentru prima oară, am prins o scânteie a valorii deosebite pe care o are călăuzirea spirituală ca mijloc de hrănire a vieţii spirituale” (pag. 6-7).
Şi continuă:
„Am sunat la institutul Shalem, şi i-am spus dr. Gerald May că sunt pastor, interesat de practica călăuzirii spirituale. Răspunsul lui a fost foarte favorabil. S-a oferit să-mi trimită o listă cu numele unor persoane din zona mea care au absolvit sau sunt în curs de a termina un program de călăuzire spirituală. El a sugerat să aleg un prieten spiritual cu care mă potrivesc, şi să caut călăuzirea Duhului Sfânt pentru acest plan.” [7]
De pe lista primită, fratele nostru profesor şi-a ales mentorul potrivit, pe Barry Young, absolvent în călăuzire spirituală al unei facultăţi iezuite, Dusquesne Institute of Formative Spirituality, Pittsburgh, PA. Acesta, după spusele lui Morris, este călăuzitorul spiritual a peste şaptezeci de persoane, implicate, într-un fel sau altul, în lucrarea de pastoraţie. Iar literatura de specialitate folosită în domeniu este cu preponderenţă din autori catolici.
Buletinul ANN citează o mulţime de autorităţi adventiste care se întrec să laude noua soluţie pentru salvarea spirituală a bisericii: Dr. Jon Dybdahl, preşedinte la Walla Walla College, pastor Martin Feldbush, director asociat al Adventist Chaplaincy Ministries, Dr. Jane Thayer, profesor asistent, Religious Education şi coordonator al Religious Education Program de la Andrews University, Nikolaus Satelmajer, de la Asociaţia Pastorală, responsabil cu educaţia continuă pentru corpul pastoral, Dr. Roger Dudley, profesor emerit, Christian Ministry, şi director la Institute of Church Ministry de la Andrews University Theological Seminary (coordonator al scrutinului din 2002).
Deşi limbajul din Buletin este destul de periat spre a nu deranja audienţa atât de diversă a bisericii globale, totuşi expresiile folosite nu pot masca direcţia clară pe care Conferinţa Generală o indică spre formare spirituală. Cuvinte precum rugăciune, meditaţie, slujire, pot linişti pe mulţi dintre membri, care nu au auzit despre noul curent, dar dacă la aşa ceva se gândeşte Buletinul, atunci efortul este un exerciţiu de inutilitate, căci toate acestea biserica le-a făcut până acum de când a apărut pe scenă. Ce se preconizează astăzi nu este altceva decât o întoarcere la ceea ce pe vremuri s-au numit “exerciţii spirituale,” o tehnică de subordonare intelectuală şi spirituală în faţa unei ierarhii clericale. Călăuzirea spirituală este cea mai eficientă metodă de a păstra unitatea în biserică, un şir nesfârşit de supuşi care controlează alţi supuşi.
Călăuzirea spirituală este deschisă pentru oricine, dar ea vizează mai ales corpul pastoral şi îndeosebi comunitatea academică denominaţională. Un program special oferit de Vancouver School of Theology este prezentat astfel: “Trăim o vreme de schimbări foarte rapide. La nivel local, naţional şi global, suntem chemaţi către o reînnoire în spirit şi adevăr. În asemenea momente, este esenţial să ne îndreptăm către călăuzirea spirituală, calea prin care suntem hrăniţi în Duhul, şi prin care ne angajăm în practica spirituală. Încă din 1988, programul Pacific Jubilee a oferit laicilor şi clericilor oportunitatea de a-şi dezvolta capacităţile pastorale. Sădit în tradiţia creştină, acest program contemplativ şi ecumenic a servit sute de participanţi din 12 denominaţiuni creştine, pe lângă mulţi alţi membri ai tradiţiilor iudaice, nativ-americane şi unitariene.” [8]
Programe asemănătoare vor servi pe tot mai mulţi dintre teologii, pastorii şi administratorii noştri, acum, când CG a dat undă verde proiectului. Pe acest drum, nu este departe ziua când corpul nostru pastoral va socoti ca o virtute supremă ascultarea, în intimitatea cămăruţei de taină, a melodioasei şi suavei expresii ego te absolvo, ieşind de pe buzele înţelepte ale călăuzitorului spiritual.
Ba poate mai mult, nu este departe ziua când aceşti călăuzitori spirituali vor introduce clasa conducătoare a rămăşiţei în compania duhurilor superioare responsabile de salvarea Planetei Pământ. Iar noi ne întrebam cu stupoare cum a fost posibil ca mai marii lui Israel din vremea lui Ezechiel să ajungă la asemenea depărtări uluitoare de la adevăr. Poate ar fi înţelept din partea noastră să nu lăsăm lucrurile să ajungă atât de departe, încât să fie nevoie ca pietrele să strige “I-Cabod, I-Cabod.”
9 februarie 2004