În ultimii ani, tot mai mulţi administratori adventişti au luat hotărârea istorică de a da mâna cu celelalte biserici ale lumii creştine spre idealul glorios de a duce evanghelia în toată lumea „cu o singură voce.” Mirajul acestui gen de unitate a prins pe cei mai mulţi dintre profesorii de la seminariile noastre, locul de formare al conducătorilor de mâine ai bisericii. Ei au decis că nu este important ce fel de credinţe mărturisesc ceilalţi, atâta timp cât scopul lor declarat este evanghelizarea lumii şi predicarea lui Hristos.
Pentru realizarea acestui ţel măreţ, mai marii noştri aleargă fără nici o mustrare de conştiinţă în „Asiria şi în Egipt” după ajutor, astfel ca neînţelegerile şi contradicţiile teologice, o barieră neplăcută în calea câştigării lumii la Hristos, să fie clarificate şi înlăturate cât mai repede. Dacă datorită acestor alianţe bisericile noastre se vor umple de convertiţi, cum spune secretarul Uniunii franceze, cu atât mai bine.
Noi credem că toate aceste mişcări moderne au fost posibile datorită confuziei totale cu privire la originea şi misiunea acestei biserici, despre care noi spuneam – cel puţin până nu de mult – că este Rămăşiţa lui Dumnezeu.
O solie şi naşterea unei biserici
În istoria zbuciumată dintre adevăr şi eroare de pe această planetă, polarizările s-au produs mereu după acelaşi tipar. Ori de câte ori o biserică a apostaziat, a părăsit standardele şi credinţele declarate, din mijlocul ei s-a ridicat o mişcare de protest, oameni care au condamnat abuzurile şi depărtările de la adevăr. Ei nu s-au gândit nicidecum să formeze o altă biserică. Ei voiau doar să aducă reînviorare şi reformă în poporul lui Dumnezeu. Exemplul reformaţiunii protestante este cel mai cunoscut. Luther nu a avut nici o intenţie să dea naştere unei alte biserici. El spera ca lumina adevărului pe care a găsit-o în Scripturi să producă o avalanşă de schimbări la nivelul învăţăturii şi practicii bisericii lui Hristos, Mireasa. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa. Condamnat şi somat să repudieze conceptele noi şi eretice pe care le susţinea, Luther a fost forţat de propria conştiinţă să rămână de partea adevărului, decât să primească binecuvântarea bisericii prin compromis. Prigoana care s-a abătut asupra lui a dus la apariţia protestantismului.
Cu biserica noastră lucrurile stau complet diferit. Pionierii noştri nu au apărut ca o mişcare de protest faţă de nelegiuirea şi abuzul bisericilor din care făceau parte. Mişcarea milerită a fost declanşată de o pătrundere epocală în misterul profeţiei din Daniel 8.14. Evenimente cereşti importante aveau loc, biserica trebuia informată, iar omenirea trebuia avertizată că a intrat în perioada evenimentelor finale ale istoriei ei. Pe scurt, o solie de maximă importanţă venită din cer a produs o mişcare mondială cu o misiune unică: Dumnezeu este gata să cureţe şi să pregătească un popor pentru nunta Mielului, eveniment care va demasca erorile şi complotul planetar pus la cale de stăpânitorul acestei lumi.
Astfel a apărut această mişcare de avertizare, un popor născut în sanctuarul din Daniel 8,14 şi chemat să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu. Pentru o asemenea solie, ei trebuiau să rămână deasupra scopurilor, metodelor şi practicilor lumii. Pentru înfrângerea „duhurilor răutăţii” din locurile cereşti, stăpânitorii care fac politica acestei planete, ei nu trebuiau să alerge după ajutor nici în Asiria, nici în Egipt, ca o „turturică proastă” (Osea 7,11). Dumnezeu era singurul lor aliat, singurul lor apărător şi sprijin.
Astăzi împlinirea acestei misiuni este sfidată, batjocorită şi chiar combătută. Ni s-a oferit o cale mai plăcută şi lipsită de pericole, iar noi am acceptat această variantă ieftină. Ne aliem chiar cu cei pe care trebuia să-i avertizăm despre uneltirile Babilonului. Ni se pare eficientă calea acestei lumi de a obţine rezultate prin consultări, negocieri, politică, diplomaţie şi compromis, ameninţare şi violenţă.
Există în Scriptură o pagină de istorie care lămureşte destul de clar maniera prin care o mişcare ridicată de Dumnezeu trebuie să-şi ducă misiunea la îndeplinire. Să aruncăm o scurtă privire.
Altarul şi „parul”
Poporul lui Dumnezeu se află în zile de criză. Vecinii madianiţi au devenit stăpâni peste ţară şi mâna lor „a fost puternică împotriva lui Israel.”[1] Ca să scape, poporul care trebuia să fie “capul” ajunsese acum să se ascundă “în văgăunile munţilor, în peşteri şi pe stânci întărite.” La strigătul lor, Domnul le reaminteşte că situaţia prezentă este cauzată de închinarea lor în faţa dumnezeului amoriţilor. În dragostea Sa iertătoare, Dumnezeu cheamă pe Ghedeon la realitate. Prima lucrare urgentă şi obligatorie a fost recunoaşterea faptului că altarul lui Baal devenise locul de închinare al lui Israel. Fără demolarea acestuia nici nu putea fi vorba de eliberare.
Cu riscul de a-şi pune în cap toată casa tatălui său, el primeşte provocarea: “Dărâmă altarul lui Baal, care este al tatălui tău, şi taie parul închinat Astartei, care este deasupra.” Deşi operaţiunea a fost făcută noaptea, de frică, reacţiile au fost cât se poate de violente. Membrii comunităţii au venit furioşi la sediul conferinţei să ceară excluderea imediată a fiului “lunatic.” Tatăl lui Ghedeon, da, era şi el un închinător la Baal, dar în momente de criză s-a dovedit a fi un adventist demn şi informat: “Oare datoria voastră este să apăraţi pe Baal? Voi trebuie să-i veniţi în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal, să moară până dimineaţă. Dacă Baal este un Dumnezeu, să-şi apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul.” De aici vă rog să-mi permiteţi să continui povestirea în varianta ei modernă.
Comitetul a luat în dezbatere chestiunea şi, după multe ore de discuţii aprinse, au decis că băiatul a fost mult prea obraznic, a sfidat conducerea, a afectat serios locul de închinare şi a dispreţuit poziţia clară a doctrinei. Ghedeon a fost izgonit din cetate. Altarul a fost refăcut, iar stâlpul cu pricina a fost aşezat la locul lui pe altar. [2]
Fraţii au ales o comisie de dialog şi înţelegere care să poarte tratative cu Madian în vederea unei colaborări fructuoase şi benefice ambelor părţi în conflict. Motivaţiile acestei hotărâri au fost următoarele: Nu ne închinăm toţi aceluiaş Dumnezeu? Nu urmărim toţi binele societăţii şi prosperitatea naţiunilor? Decât să fim în război, nu ar fi mai bine pentru toţi să fim aliaţi? Haide, frate Madian, dă mâna încoace. Haide să semnăm carta şi să oferim pacea popoarelor noastre. Zis şi făcut. Negocierile au început, compromisurile au fost acceptate, iar Israel a trăit de atunci în pace trainică, “viaţă abundentă” şi prosperă ani mulţi şi fericiţi.
Slavă Domnului că atunci lucrurile nu s-au petrecut aşa. Iar ele au fost scrise pentru învăţătura noastră.
Trâmbiţe, făclii, ulcioare
Baal nu era totuşi aşa de surd precum şi-a închipuit tatăl lui Ghedeon. Furios că i s-a dărâmat altarul, el ridică o armată “ca lăcustele,” ca nisipul mării, împotriva rebelilor din Israel, o federaţie ecumenică cum nu mai văzuse lumea. Aberaţia din Israel trebuia stârpită imediat.
Înainte de a avea curajul să se confrunte cu lumea unită, Ghedeon avea nevoie disperată de o cunoaştere sigură a Celui care îl chemase la luptă, iar episodul cu lâna este exact aceasta, o cunoaştere personală a caracterului şi metodelor lui Dumnezeu. Era necesitatea clarificării acuzaţiei de veacuri că “Israel nu Mă cunoaşte.” Şi prietenul nostru mai avea o problemă serioasă, care a fost corectată din mers. El credea că numărul mare aduce biruinţa. Era şi el obsedat de alianţe, număr, putere şi influenţă. A dat alarma de război în toate triburile. Dar a învăţat repede ceea ce era de învăţat. Pe acest gen de front, lupta nu se duce “nici prin putere, nici prin tărie.” Treizeci de mii erau prea mulţi. Au plecat fricoşii, douăzeci de mii, dar tot erau prea mulţi. La următoarea selecţie, au mai plecat acasă nouă mii şapte sute, care erau cu gândul la mall şi la cupa Davis.
Sunt sigur că cei trei sute de oameni se întrebau ce fel de război poate fi acesta. Echipamentul de luptă era straniu: O trâmbiţă, o oală de lut şi o făclie. Doar atât împotriva profesioniştilor războiului? Doar atât. Au înconjurat tabăra duşmană la miezul nopţii, au spart ulcioarele de lut în care păstraseră făcliile aprinse, apoi au sunat din trâmbiţă. Restul este cunoscut.
Această pagină de istorie este încă un model pentru Biserica Rămăşiţei în lupta ei seculară împotriva “duhurilor răutăţii” din locurile cereşti. Este modelul divin de bătălie pe care biserica ar fi trebuit să-l cunoască. Numai că astăzi noi nu mai avem încredere în acest fel de proiect strategic. Noi căutăm alianţe, facem compromisuri şi publicăm volume stufoase spre a demonstra că suntem compatibili cu creştinismul de bază. Adică nu mai suntem “lunatici,” cum ne cataloga un supraveghetor evanghelic din secolul trecut.
Deşi suntem singurii care avem şi făclia, şi trâmbiţa, şi ulcioarele, ceea ce vedem că se întâmplă astăzi este o clară abandonare a acestei metode. Acest popor a fost făcut depozitarul adevărului prezent cu privire la marea controversă şi la iminenta revenire a lui Hristos. Apoi, avem misiunea prin naştere să ne ridicăm glasul ca o trâmbiţă, spre a vesti monstruoasa conspiraţie pentru alungarea lui Hristos de pe pământ şi substituirea Lui cu prinţul întunericului.
Acesta este planul strategic pentru misiunea poporului nostru. Dar el nu este acceptat. Şi nu este nici măcar ignorat. Este combătut pe faţă şi considerat absurd şi nepotrivit pentru secolul nostru luminat. Ni se spune că o asemenea atitudine sectară faţă de lume nu este potrivită cu dragostea descrisă în Ioan 3,16. Suntem făcuţi să credem că o asemenea mentalitate despre misiunea noastră ar fi elitistă, exclusivistă, că ar duce inevitabil la obscurantism, secretomanie şi mândrie spirituală. Iar lucrul şi mai grav este că împăratul nostru se sprijină pe braţul unor asemenea teologi.
Biruinţa pe care va trebui să o câştigăm nu va veni însă “nici prin putere (numerică), nici prin tărie (teologică),” ci doar din convingerea că atunci când “vasele” de lut nu vor mai fi o piedică, făclia adevărului prezent încredinţat acestui popor va lumina pământul cu slava caracterului lui Dumnezeu. Atunci trâmbiţele vor da un sunet lămurit, iar oamenii cinstiţi din Babilon vor percepe repede geniul adevărului adventist ascuns în doctrina sanctuarului.
Dumnezeu să-i binecuvinteze şi să-i păstreze în alertă maximă pe cei 300 de bravi ai generaţiei noastre, iar lui Ghedeon să-i dea tăria să taie parul Astartei şi să dărâme altarul lui Baal din curtea familiei sale internaţionale.
14 februarie 2004