Exerciţii spirituale

Cei care au urmărit fenomenul religios din ultimii ani au fost surprinşi să constate interesul exploziv din creştinismul evanghelic pentru noile tehnici de spiritualizare. Se constată un interes crescând pentru experimentarea lui Dumnezeu. Nu este vorba de cunoaşterea lui Dumnezeu, nu, ci de o serie de practici prin care omul să intre în contact cu divinitatea. Cunoaşterea caracterului şi neprihănirii lui Hristos a devenit irelevantă, este considerată „intelectualism neproductiv,” fiind complet nefolositoare omului emancipat de astăzi. Acesta are nevoie de o experienţă spirituală personală, experienţă care nu se poate obţine decât practicând o serie de exerciţii spirituale.

Sub titlul generic de „formare spirituală” sunt adunate o serie de practici ale bisericii creştine din evul mediu, cu recomandarea că ele vor aduce practicantului zelos experienţa spirituală pe care nu i-a adus-o religia lui. Printre multe alte forme şi practici, formarea spirituală include Studiul divin (lectio divina), Vizionarea divină (visio divina), Rugăciunea Taize, Călăuzirea spirituală, Meditaţia, Izolarea sacră, Labirintul rugăciunii, etc.

Nu vrem să facem aici prezentarea acestor exerciţii; cititorii pot găsi detalii altundeva. Ne vom opri totuşi asupra unui asemenea exerciţiu, care este relevant pentru discuţia noastră prezentă. Este vorba de Labirintul rugăciunii.

Originile lui sunt vechi, unii spun chiar peste o mie de ani înainte de Hristos. Labirintul se regăseşte în toate culturile şi civilizaţiile, în diverse forme şi cu diverse intenţii. Mitul grecesc despre Labirint şi Minotaur spune că Tezeu, fiul regelui Atenei, este trimis în Creta ca parte a tributului de şapte bărbaţi şi şapte femei care urmau să fie jertfiţi spre a satisface setea de sânge a Minotaurului. Acest monstru oribil, jumătate taur, jumătate om, trăia în mijlocul unui labirint impenetrabil. Tezeu putea scăpa cu viaţă şi se putea întoarce la Atena doar dacă reuşea să străbată labirintul şi să omoare Minotaurul. Toţi cei care au încercat acest lucru înainte, au eşuat. Dar Ariadna, fiica regelui Cretei, s-a îndrăgostit de Tezeu. Călăuzit de firul pe care i l-a dat Ariadna, Tezeu a reuşit să străbată labirintul, a omorât Minotaurul şi a reuşit să iasă din labirint victorios.

Labirintul, ca şi spirala, apar în ceremonii peste tot. Firul Ariadnei, ca şi „coarda de argint” din tradiţia hindu, conduce către divinitate. În Polinezia, dansatorii se învârtesc într-o spirală pe o frânghie, iar acel labirint este considerat a fi intrarea în vaginul Mamei Terra.

Catedrala episcopală Grace, din San Francisco, oferă o descriere detaliată a Labirintului rugăciunii:

„Labirintul este un arhetip, un imprint divin, care a servit ca simbol central al pelerinajelor din evul mediu... Creştinii se legaseră prin legământ să facă un pelerinaj în Ţara Sfântă măcar odată în viaţă. Dar când au început cruciadele, iar călătoriile deveneau periculoase sau prea scumpe, anumite catedrale au fost desemnate ca destinaţie de pelerinaj pentru pelerini. Catedrala Chartres a devenit destinaţia favorită, şi acolo se găseşte cel mai mare şi mai măreţ labirint din istoria lumii creştine.   

„Pentru pelerin, parcurgerea labirintului era un ritual despre drumul vieţii şi intrarea în viaţa spirituală. Ţelul pelerinului era unul singur: Ajungerea la Noul Ierusalim, locul clarităţii şi unirii din centrul labirintului, unde calea interioară găseşte prin ea însăşi ieşirea în lume.

„Când străbatem labirintul, calea misterioasă devine o metaforă pentru călătoria noastră spirituală. Ea devine o oglindă care arată locul nostru în viaţă. Vă invităm să străbateţi labirintul cu mintea şi inima deschisă. Astfel, veţi descoperi în labirint o tradiţie mistică creştină ancestrală.

„Labirintul este o mandala care satisface dorinţa noastră pentru o inimă schimbată, pentru o schimbare a modului în care trăim pe această insulă fragilă care ne e casă, pentru energia, viziunea şi curajul de a înfrunta provocările secolului 21.

„Scopul labirintului este să recupereze actul pelerinajului.” [1]

Varianta modernă, Labirintul rugăciunii, este o practică de meditaţie şi mai sofisticată. Participanţii primesc un CD player portabil, cu incantaţiile gata pregătite, iar pe parcursul labirintului ei se opresc la anumite staţii unde au de realizat sarcini, precum pocăinţa, golirea de sine, vizionarea planetei din spaţiu, co-participarea la creaţie prin anumite gesturi simbolice. Ajungerea în centru, la dumnezeu, la marele infinit, înseamnă umplerea, unirea cu divinul, împlinirea nevoii de spiritualitate, realizarea religioasă. Instrucţiunile care ghidează pe închinătorul ce străbate labirintul sunt tehnici New Age de golire a sinelui, în vederea unirii cu absolutul. Nu le vom reproduce în acest articol; ele sunt tehnici ale întunericului care ne îngrozesc. Cei interesaţi pot merge să le citească în locurile unde sunt prezentate. [2] Suntem obligaţi să facem referiri la ele doar datorită faptului că ele sunt practicate de pastori adventişti, care le propun bisericii ca tehnici legitime de dezvoltare spirituală.

Ultimii zece ani au cunoscut o dezvoltare explozivă a practicării exerciţiilor spirituale re-importate din bezna papală a evului mijlociu. Creştinismul modern vede bine că religia organizată lasă un gol imens în sufletul omenesc. Educaţia înaltă şi cultura sofisticată a secolului 20 nu au produs o dezvoltare spirituală pe măsură. Acum ei vor să remedieze lipsa apelând la soluţiile evului întunecat, atunci când biserica era puternică, vie şi prosperă. Iar uneltele pentru această realizare măreaţă sunt exerciţiile spirituale prin care călugării catolici au construit o aşa puternică structură, în faţa căreia împăraţii pământului tremurau.

re:church redivivus

Grupul adventist re:church, călăuzit de „lideri la nivelul de vârf al lucrării,” experimentează cu mare entuziasm aceste tehnici salvatoare pentru spiritualitatea bisericii de mâine. La conferinţa naţională din 2003 de la Lake Arrowhead, Ca, ei au făcut o repetiţie generală pe această temă, iar rezultatele au fost atât de încurajatoare încât conducerea bisericii ajunge să propună câmpului mondial o aplecare tot mai serioasă asupra formării spirituale. [3]

Tema sesiunii a fost “Dansând cu Dumnezeu.” Vorbitorii principali au fost Jon Dibdhal şi Paul Jensen. Jon Dibdhal este pastor adventist şi personalitate marcantă în învăţământul superior. După o perioadă de misiune în Asia, el este numit profesor la colegiul Walla Walla, timp în care îşi dă doctoratul la Seminarul Teologic Fuller. Din 1990 Jon devine profesor la Universitatea Andrews, unde predă formare spirituală. Din vara lui 2002 el devine preşedintele colegiului Walla Walla.

Paul Jensen nu este adventist. Fondator al Leadership Institute şi profesor de formare creştină şi călăuzire la Fuller Theological Seminary, el a educat cohorte de pastori în domeniul exerciţiilor spirituale, printr-un program numit Reach the Next Generation.

Sub călăuzirea acestor doi practicieni de marcă, pastorii noştri din re:church au fost expuşi unor exerciţii spirituale cu mare impact asupra experienţei lor cu Dumnezeu, aşa cum li s-a spus. În fiecare dimineaţă, ei aveau ocazia să participe la câte un astfel de exerciţiu. De exemplu, au practicat călăuzirea spirituală, Jon şi Paul fiind călăuzitori spirituali calificaţi. Apoi au experimentat visio divina. După o scurtă prelegere despre fiul risipitor, ei s-au aşezat în faţa unui tablou de Rembrandt cu fiul risipitor, aşteptând viziunea divină asupra cazului în discuţie. O viziune complet nouă despre înţelegerea lucrurilor spirituale. Complet iluminatoare în efectele ei. Participanţii au fost entuziasmaţi.

Au practicat apoi Labirintul rugăciunii, iar invitaţia pentru participanţi suna aşa: “Dacă nu aţi experimentat niciodată acest exerciţiu spiritual, aceasta este şansa voastră. Nu părăsiţi tabăra fără să participaţi la această experienţă. Vă rugăm să vă înscrieţi din timp, deoarece Labirintul va fi deschis doar la anumite ore.” [4] O altă practică experimentată la Arrowhead a fost ceea ce ei numeau Guided Time of Solitude (Un timp de călăuzire în singurătate). Practicantul se izolează de lume şi meditează la împărăţia interioară care este în el. Ei spun că Dumnezeu poate călăuzi mult mai eficient pe această cale decât printr-un vorbitor bun sau o carte grozavă (poate se gândeau la serviciul divin şi studiul Spiritului Profeţiei).

Şi ca să nu-şi piardă complet minţile de atâtea exerciţii spirituale, organizatorii au mai programat câte o seară de dans, spunând participanţilor mai reticenţi că tălpile dansante şi genunchii rugători fac parte din acelaşi picior (picior sfânt, evident).

Ascultând temele seminariilor şi rapoartele participanţilor, am înţeles mai bine ca niciodată cum arăta religia populară din vremea lui Ilie Tişbitul. Dacă ar fi fost prezenţi la Lake Arrowhead, Ahab şi Izabela s-ar fi simţit în mediul lor, în sânul comunităţii spirituale pe care ei au crescut-o la pieptul regal. Dar concluziile finale ale acestei tabere spirituale au consecinţe mai profunde şi mai vaste pentru biserica mondială.

Credinţa fundamentală nr. 28

Prin buletinul Adventist News Network din februarie 2004, [5] Conferinţa Generală anunţa că biserica descoperă, alături de alte denominaţiuni, noi tehnici de formare spirituală. Datorită limbajului destul de cosmetizat, mulţi au crezut că este un efort de impulsionare a membrilor către o viaţă de autentică slujire. Se vorbea acolo despre rugăciune, meditaţie şi lucrare, expresii curente în limbajul adventist. Puţini s-au întrebat ce legătură au acestea cu călăuzirea spirituală pe care o „redescoperim” alături de alte biserici. Şi mai puţini au reuşit să vadă legătura dintre expresia „formare spirituală” şi ceea ce se întâmplă în universităţile noastre, unde se predă de mulţi ani călăuzirea spirituală, cu tot alaiul ei de exerciţii medievale. Foarte puţini membri ştiu că pastorii angajaţi pe posturi de capelani în universităţile sau şcolile adventiste trebuie să fie absolvenţi cu diplomă ai unor cursuri de călăuzire spirituală, ceea ce le dă dreptul să practice această nouă disciplină de călăuzitor spiritual. [6]

Unii au sperat că recomandarea din ANN ca biserica să se orienteze spre formare spirituală va rămânea atât, o recomandare oarbă ca multe altele, care va fi uitată în timp. Dar evenimentele par să spulbere această speranţă a lor.

La Consiliul de primăvară din 14 aprilie, comitetul CG a votat în unanimitate o propunere pentru adăugarea unui nou crez la cele 27 de credinţe fundamentale. Ni se spune că textul va fi distribuit în biserica mondială, iar dacă el va fi primit bine, la sesiunea din 2005 va fi votat. Crezul 28 se numeşte „Creştere în Hristos” şi ar trebui să faciliteze accesul în biserică al celor care vin din medii şi credinţe orientale, din animism, new age sau chiar păgânism. El afirmă credinţa noastră că Hristos eliberează de demoni şi oferă libertate spirituală. Aceasta trebuie să crească prin discipline spirituale, adică rugăciune, meditaţie şi lucrare.

Având o asemenea susţinere la nivel înalt, este uşor de presupus că el va fi votat în 2005. Cine avea nevoie de nr. 28? Administraţia bisericii nu avea nevoie, căci nu poţi obliga pe oameni să se roage sau să mediteze. Rugăciunea este respiraţia sufletului. Odată născut, el respiră fără doctrine pro sau contra. Dar să votezi o doctrină a respiratului pentru oameni morţi spiritual, ni se pare cel puţin hilar. Dacă doctrina 28 ajută pe cei veniţi din new age, ea nu-i poate ajuta decât invitându-i să-şi continue practicile de meditaţie cu care erau familiari. Prin aceasta le spunem că nu-i va împiedica nimeni să vizualizeze sau să se golească de sine dimineaţa pe răcoare.

Mai credibilă ar fi explicaţia că noua clasă de prooroci ai lui Baal din mijlocul nostru, în creştere vizibilă, are nevoie de un spate juridic pentru noile discipline spirituale pe care a început deja să le practice. Nu este uşor şi nici sănătos să apari în adventism cu exerciţiile fratelui Loyola fără ca mai înainte să pui o botniţă constituţională dreptei radicale. Biserica va fi făcută să creadă că fără nr. 28 în constituţie ne va fi imposibil, nu numai să ne dezvoltăm numeric, dar chiar să păşim cu fruntea sus în secolul 21 religios şi spiritualizat.

Proorocii noştri se pot învârti mult şi bine în labirintul rugăciunii, dar acolo nu vor descoperi nici o spiritualitate care să înlocuiască lucrarea Duhului Sfânt. Ne temem însă că, urmărind firul Ariadnei moderne, cu care au început să flirteze, vor da cu ochii, în centrul labirintului, nu de minotaur, ci de şeful lui. Iar acesta îi va consola că doctrina are acoperire legală şi că ei au fost credincioşi bisericii.

O profeţie împlinită

Cu mulţi ani în urmă, Domnul a făcut o descriere cât se poate de corectă a timpului nostru. El ne-a avertizat că lepădarea soliei 1888 va duce implicit la diminuarea importanţei sanctuarului în credinţa bisericii. Iar lipsa de cunoaştere a adevărului fundamental adventist ne va face să revenim printre bisericile care alcătuiesc Babilonul spiritual. 

Turnu Măgurele