Omenirea se distrează ca să mai uite de necazuri, şi nu-şi dă seama că de fapt distracţia o distrage de la preocupări care vizează chiar supravieţuirea neamului omenesc.
Biserica rămăşiţei are şi ea parte de o campanie vastă de distragere de la realităţile teribile ale vremii sfârşitului, începând cu grijile zilei de mâine şi terminând cu zelul de a boteza cât mai mulţi oameni. În plus, are parte tot mai des de mesaje de avertizare că s-a rătăcit, că trebuie să renunţe la doctrinele specifice şi să se întoarcă la mama-biserică pe care a părăsit-o cu atâta uşurătate în 1844.
A existat mereu o atracţie specială în acest popor pentru revizuirea schiţei profetice din Daniel 8:14, care este chiar temelia credinţei noastre. Oamenii văd că timpul se scurge, iar profeţiile nu se împlinesc. A doua venire fiind „fericita noastră nădejde,” este normal ca oamenii să-şi îndrepte atenţia spre acel moment glorios, să caute nodul care să ne scoată basma curată în faţa batjocoritorilor de tot felul.
Recent, un alt frate al nostru ne spune cum a devenit el un „adventist fericit” descoperind eroarea din calculul celor 2300 de seri şi dimineţi. El anunţă biserica rămăşiţei că acea perioadă profetică se încheie în anul 2009, iar evenimentul legat de acea dată ar fi războiul de la Armaghedon.
Au mai fost şi alţii înaintea lui care au încercat o nouă interpretare a celor 2300 de ani profetici, după ce dr. Ford a pus în discuţie integritatea doctrinei sanctuarului. Cu aceeaşi seriozitate profetică, Larry Wilson avertiza biserica, prin 1992, despre iminenţa revenirii lui Hristos în 1998, precedată de o serie de dezastre catastrofale începând cu 1994, inclusiv impactul cu un asteroid gigant, ca meniul să fie complet iar audienţa mulţumită că autorul respectă schiţa profetică. Autorul ne asigura că, în situaţia în care sfârşitul nu va veni în 1998, el va reexamina cu seriozitate schiţa pe care ne-o propunea. Nu am mai auzit nimic despre el. Apoi a urmat un concetăţean de-al nostru din diaspora care, tot pe baza unui calcul revizuit al profeţiei din Daniel, ne asigura că sfârşitul va fi în 2127, sau aşa ceva. Acum, tot un fiu al plaiurilor mioritice ne propune o dată a sfârşitului emanată din revizuirea perioadei profetice de 2300 de seri şi dimineţi. Anul este 2009, sau imediat după el.
Toate aceste încercări, pe care eu le socotesc distracţii, au o slăbiciune fatală: ele neglijează complet versetul pe care se bazează profeţia în cauză. Fiecare dintre aceste propuneri profetice văd încheierea celor 2300 de seri şi dimineţi ca indicând sfârşitul lumii, deşi versetul spune cât se poate de clar: „Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi, apoi sfântul locaş va fi curăţit” (Dan 8:14). Deşi expresia „curăţit” este încă dezbătută, unii traducători spunând că ar fi corect „justificat,” „refăcut,” „adus la starea de mai înainte,” totuşi perioada priveşte SANCTUARUL şi nu revenirea lui Hristos. Desigur, doar dacă nu ţinem morţiş să repetăm eroarea mileriţilor şi să susţinem şi noi că sanctuarul este pământul, care trebuie curăţit prin foc.
De ce oare nu se concentrează poporul nostru asupra sanctuarului, aşa cum spune profetul, şi încearcă să mute intenţia profeţiei asupra celei de-a doua veniri?
Pot fi mai multe motive, dar eu insist că noi repetăm eroarea iudeilor, care „n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu” (DA 161).
Noi privim cu tot atâta mândrie edificiul măreţ al doctrinei sanctuarului, cu schiţa profetică ce ne-a făcut o mişcare internaţională şi a dat nume şi sens misiunii noastre. Deşi toată doctrina adventistă gravitează în jurul lui Daniel 8:14, fără de care chiar am fi o şleatcă patetică de derbedei înfumuraţi, nu este de mirare că noi ratăm tocmai valoarea şi puterea ascunse în ecuaţia pusă pe hârtie de pionieri cu atâta efort şi suferinţă? Nici noi nu înţelegem însemnătatea „clădirii” la care privim cu atâta mândrie, şi de aceea punem în dificultate poporul, care se întreabă dacă nu cumva este o greşeală la temelia clădirii. După zeci de ani de predicare adventistă în care „scopul lui Dumnezeu” nu a fost nici măcar menţionat, nu este normal ca oamenii să se întrebe dacă totuşi doctrina sanctuarului este neproductivă şi trebuie reevaluată? Dacă templul este o „pildă,” iar noi nu reuşim să vedem învăţătura din ea, nu este de mirare că vin unii acum să demoleze tot edificiul, pe care îl socotesc învechit şi nefolositor.
În 1844, Dumnezeu a oferit pionierilor o formulă, o ecuaţie capabilă să propulseze oricând acest popor direct în centrul evenimentelor finale. În ea există puterea creatoare de a face un popor părtaş de natură divină şi de a încheia istoria păcatului cu o biruinţă zdrobitoare a neprihănirii. Când şi-a formulat ecuaţia glorioasă, Einstein a pus pe hârtie doar câteva simboluri, dar în acele simboluri se găsea putere care să zgâlţâie din temelii planeta. Peste patruzeci de ani, formula lui a devenit realitate, iar scepticii au avut ocazia să privească măreţia acelei formule modeste pe care o ridiculizaseră.
Formula pionierilor adventişti, că după 2300 de seri şi dimineţi sanctuarul va fi curăţit, putea să ne trimită direct în viitorul glorios al încheierii lucrării. Acum unul dintre noi vine şi spune că acea formulă din secolul 19 ne-a trimis în preistoria religiei. Tradiţional şi ritualistic s-ar putea să fim în preistoria religiei, dar schimbarea formulei, sau maltratarea violentă a lui Daniel 8:14 nu ne va duce nicăieri – mă rog, ne-ar putea duce în creştinismul post-modern, în biserica emergentă a secolului 21, dar în nici un caz la ziua ispăşirii pentru cei vii şi la nunta Mielului.
Ecuaţia adventistă este despre curăţirea sanctuarului şi nicidecum despre a doua venire. Aceasta din urmă depinde total de cea dintâi, şi fără ea nu poate avea loc sub nici o formă. Este singura explicaţie validă a întârzierii celei de-a doua veniri.
Atâta timp cât neglijăm, sau evităm, curăţirea sanctuarului în ultima ei fază, a curăţirii celor în viaţă, putem să tragem mult şi bine de profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi, în toate direcţiile şi oricât de violent, că nu vom obţine nimic semnificativ.
Doar vom distrage atenţia acestui popor de la chemarea lui înaltă, aceea de a deveni temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu în ultima demonstraţie asupra validităţii guvernării divine.