Într-un editorial recent (Adventist Review – 12 ian 2006 ediţia online) Roy Adams se întreba de ce oare ne ignoră mass-media, deşi noi avem lucruri importante de spus lumii, domenii în care expertiza adventistă este inegalabilă.
Supărarea lui a plecat de la un articol publicat în Discipleship Journal, în care autoarea îşi exprima încântarea şi surpriza de a descoperi valoarea şi binecuvântările sabatului. Împreună cu soţul ei, aceasta petrecuse o perioadă în Israel, unde observaseră cum se desfăşoară viaţa într-o societate în care sabatul este respectat cum se cuvine. Întorşi acasă, ei au început să respecte ziua de odihnă specificată în decalog şi să caute grupuri sau persoane care să le lărgească orizontul despre semnificaţia acestei zile. Editorul de la Review constată cu surprindere că pe lista aceea Biserica Adventistă, cu peste un milion de membri în America de nord, este inexistentă.
El observă că, deşi noi cităm des din autori creştini în publicaţiile adventiste, ei nu fac acelaşi lucru cu autori de marcă din adventism, cum ar fi Ellen G. White.
Apoi, el se întreabă de ce oare nu este apreciată contribuţia adventistă în bătălia care se desfăşoară acum în societatea americană în jurul predării în şcoli a creaţionismului. Deşi dezbaterea a trecut de la ciondăneli locale la tribuna universităţilor prestigioase ale naţiunii, şi atinge chiar nivelurile superioare ale administraţiei, totuşi nimeni nu se gândeşte să apeleze la expertiza adventistă în acest domeniu, nimeni nu citează poziţia noastră, ca şi cum n-ar fi auzit niciodată de noi.
Editorialul se încheie astfel: „Întrebarea este: De ce oare? De ce acest dispreţ universal? Există pe undeva prejudecăţi fundamentale, o conspiraţie de a ne izola? Sau problema ar putea fi în parte la noi, venind dintr-o lipsă de convingere, o teamă de conflict, un fel de complex de inferioritate ce ne împiedică să ridicăm mâna şi să cerem cuvântul, un simţământ că nu avem de spus nimic semnificativ? Nu ştiu răspunsul. Dar în reflecţiile mele private mă întreb de ce se întâmplă aşa.”
Roy Adams spune că nu ştie răspunsul pentru care lumea ne ignoră. Este jenant că tocmai el nu înţelege ce se întâmplă. Un editor la publicaţia drapel a denominaţiunii, operând la sediul central al bisericii, ar trebui să ştie – şi să spună bisericii – ce se întâmplă.
Roy Adams este unul dintre cei mai aprigi împotrivitori contemporani faţă de solia neprihănirii lui Hristos. El nu a pierdut nici o ocazie de a batjocori public pe susţinătorii soliei 1888, şi aceasta chiar de la înalta tribună care este Adventist Review. Pentru el, cei care agită spiritele despre îngerul al treilea şi curăţirea sanctuarului sunt mai răi decât teroriştii, nişte „lunatici” care văd în natura umană a lui Hristos speranţe deşarte de a trăi fără păcat înainte de a doua venire. Politica editorială de la Review a contribuit decisiv la înăbuşirea soliei îngerului al treilea, definit de Spiritul Profeţiei ca fiind solia 1888. Elementele vitale ale credinţei noastre – curăţirea sanctuarului, ziua ispăşirii finale, natura umană a lui Hristos, neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea, caracterul lui Dumnezeu şi judecata finală – au fost exilate din publicaţiile noastre, şi implicit de la amvoanele adventiste. Acum ne întrebăm de ce ne ignoră lumea.
Ne întrebăm de ce nu folosesc publicaţiile creştine perlele valoroase din sora White, deşi noi cităm vast din Rick Warren, James Dobson sau Chuck Swindols. Este simplu: Deoarece în cercurile academice adventiste nu numai că nu se recunoaşte vreo competenţă teologică a lucrărilor ei, dar ele sunt socotite tot mai des un bagaj incomod, o haină învechită a secolului 19 cârpită după exigenţele teologiei moderne spre a nu produce discordanţe. Chiar membri de rând din ţări cu respect pentru lucrările ei încep să se întrebe de ce nu stăm şi noi la sola scriptura alături de ceilalţi. Dacă noi avem dubii serioase în legătură cu importanţa lucrărilor ei, de ce ne mirăm că cei demascaţi de ea ca fiind duşmani ai adevărului nu o citează?
În ultimele câteva decenii biserica mondială a pus accent aproape exclusiv pe ceea ce noi declarăm cu mândrie a fi „evanghelia sănătăţii.” Lumea s-a umplut de „expoziţii de sănătate” adventiste, revistele bisericii abundă de sfaturi practice de îngrijirea sănătăţii şi dietă sănătoasă, iar proiectele misionare nu ezită să folosească acest pretext pentru a intra în casele şi inimile oamenilor. Promovăm cu ardoare „viaţa abundentă” şi măreţia celor unsprezece ani în plus garantaţi de modul de viaţă adventist.
Ca o recompensă, „lumea” ne-a băgat în seamă la acest subiect. National Geographic, o prestigioasă revistă cu tiraj internaţional, a publicat un amplu articol despre avantajele căii adventiste în urma unui studiu asupra populaţiei din zona Loma Linda. Vai, ce a mai tresăltat ego-ul adventist că lumea apreciază meniul nostru vegetarian. Ce a mai zbârnâit internetul azş de anunţuri, recomandări, indicaţii cum să folosim revista în scopuri misionare, cum să nu scape ea nici unui cămin adventist, cum să ajungă ea la vecinii noştri...
Ridicolul situaţiei stă în faptul că cea mai mare parte a bisericii nu trăieşte conform înaltelor idealuri descrise în articol. Da, populaţia adventistă din zona Loma Linda a fost corect evaluată, acolo chiar există vegetarieni şi oameni care respectă regulile de sănătate. Dar ce motiv de bucurie este articolul din National Geographic pentru adventiştii din România, unde carnea este alimentul de bază în cele mai multe familii adventiste (inclusiv familii de pastori)? Populaţia bisericii mondiale nu trăieşte după standardele grupului analizat de studiul din National Geografic, deşi promovează acele standarde. Ce mesaj transmitem lumii dacă pe masa unde ţinem la loc de cinste numărul faimos din National Geographic abureşte o delicioasă friptură de berbec?
Deşi societatea este tot mai interesată de îmbunătăţirea calităţii vieţii, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu a fost chemată de Dumnezeu pentru acest scop. Ea are în prezent o misiune unică şi specială: Solia îngerului al treilea, o ultimă avertizare că omenirea a fost confiscată de demoni şi amăgită să urmeze un curs de coliziune frontală cu neprihănirea lui Hristos şi legea lui Dumnezeu. Când ne vom trezi la realitate şi ne vom îndeplini misiunea, lumea ne va băga în seamă cu siguranţă, deşi nu tocmai în felul în care speră Roy Adams.
Dacă tot susţinem că nouă ne-a fost încredinţat un set de adevăruri speciale pentru lume, ar fi potrivit să fim consecvenţi şi să nu nutrim speranţe deşarte. Hristos a spus ucenicilor Lui, de atunci şi de acum: „Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14).
Lumea aceasta, ca să evite să ne urască, şi-a propus să ne „ajute” să fim şi noi din lume, nu numai în lume. Procesul este în desfăşurare, directivele au fost stabilite, criteriile de „aderare” ne-au fost comunicate, ajutor pentru implementare ni s-a oferit cu largheţe, acum juriul internaţional aşteaptă să vadă dacă vom încheia la timp şi corect capitolele la care suntem codaşi. Până atunci, preferă să ne ignore, ca o precauţie pentru cazul în care nu vom fi dispuşi sau capabili să armonizăm vestea bună după exigenţele comunităţii de credinţă.
Dumnezeu nu ne-a oferit bogăţiile sanctuarului spre a face din noi un grup exclusivist şi arogant, ci spre a pregăti un popor care să ducă lumii ultima solie de har, ultimele raze ale luminii soarelui neprihănirii. Omenirea are nevoie să vadă efectele concrete ale nunţii Mielului, înainte de a accepta o invitaţie la ospăţ. Mireasa trebuie să se îmbrace în „in subţire, strălucitor şi curat” dacă vrea să atragă privirile presei internaţionale. Numai un popor în a cărui inimă este scrisă legea, cu care s-a realizat legământul cel veşnic, care a devenit părtaş de natură divină, poate şi trebuie să ajungă în centrul interesului omenirii. Zdrenţele laodiceene nu vor impresiona pe nimeni, chiar dacă am face pagina principală a tuturor ziarelor din lume timp de luni de zile.
Dacă ar fi dispus să se consulte cu colegii lui din pastoraţie, Roy Adams ar putea începe să înţeleagă motivele pentru care lumea nu este impresionată de valorile bisericii rămăşiţei.
Un coleg al lui, pastor în Diviziunea America de Nord, îşi declara recent entuziasmul după prima lui participare la întâlnirile Asociaţiei Pastorale din localitate. Trebuie să specificăm, pentru unii cititori, că nu este vorba de întâlnirile pastorilor adventişti, ci de o organizaţie care întruneşte pe toţi clericii bisericilor din localitate. Din raţionamente pur ecumenice, deservenţii cultelor au luat decizia de a forma asociaţii pastorale pe plan local, unde să creeze un spaţiu de părtăşie şi dragoste frăţească peste frontierele denominaţionale. Se speră că astfel vor fi înlăturate suspiciunile, clarificate neînţelegerile şi evitate confruntările care ne împiedică să ducem lumii evanghelia „cu o singură voce.”
După ce ne spune ce bine s-a simţit printre colegii lui de alte credinţe, şi ce atmosferă de dragoste a descoperit acolo, fratele nostru pastor ne oferă câteva detalii despre masa de părtăşie la care a participat. La acea întâlnire, pregătirea hranei a căzut în sarcina Bisericii Anglicane, iar printre specialităţi au fost oferite cornuri cu şuncă şi salată de ouă. Crezând că este vorba despre carne de curcan, el a optat pentru cornurile cu şuncă, dar după ce a gustat şi-a dat seama că este carne de porc. Instinctiv şi fără să se gândească la implicaţii, a scos tot din gură şi a pus pe farfurie, spre uimirea colegilor de masă care l-au întrebat ce se întâmplă. A încercat să explice că el nu agreează carnea de porc, dar nu a făcut decât să devină ţinta glumelor şi sarcasmului celor din jur. Pastorul penticostal l-a întrebat ce caută acolo şi de ce nu se află în orient, alături de bunii evrei şi musulmani.
O astfel de situaţie jenantă îmi aduce aminte de versetele din Osea: „Efraim se amestecă printre popoare... Efraim a ajuns ca o turturică proastă, fără pricepere; ei cheamă Egiptul, şi aleargă în Asiria. Dar ori de câte ori se duc, Îmi voi întinde laţul peste ei, îi voi doborî ca pe păsările cerului; şi-i voi pedepsi cum le-am spus în adunarea lor. Vai de ei, pentru că fug de Mine!... Se întorc, dar nu la Cel Prea Înalt; sunt ca un arc înşelător. Mai marii lor vor cădea ucişi de sabie, din pricina vorbirii lor îndrăzneţe, care-i va face de râs în ţara Egiptului” (7:11-9-16).
Ce caută în „Egipt şi Asiria,” alături de închinătorii lui Baal, aducând o slujbă dumnezeului Ecronului, aleşii poporului sfânt, oameni destinaţi de cer să fie stelele din mâna lui Hristos? Ce spiritualitate înaltă sperăm să găsim în religiile confuze şi discordante ale comunităţii de credinţă? La asemenea întâlniri, chiar prezenţa noastră stârneşte ilaritate, căci credinţa adventă este incompatibilă cu scopurile declarate ale acestor asociaţii. Orice am spune stârneşte râsul „în ţara Egiptului,” căci noi am insistat ani de zile că bisericile creştine au devenit Babilonul spiritual prin refuzul de a recunoaşte lumina trimisă lor în 1844 prin întreita solie îngerească. Acum ne dăm silinţa să fim primiţi printre ei şi să colaborăm la proiectele lor. Aceasta este o recunoaştere clară că nu avem nimic de spus, că suntem dispuşi să primim un loc oricât de umil la balcon, numai să fim şi noi o parte a marii lucrări de evanghelizare a lumii care se pregăteşte febril în aceste zile. Dacă ne complacem în acest rol de „turturică proastă,” de ce ne mirăm că mai marii Egiptului nu ne bagă în seamă?
Roy Adams (şi vai, cât de mulţi ca el...) ar dori să vadă în fiecare zi, la jurnalele de ştiri, câte un spot informaţional despre realizările şi succesele Bisericii Adventiste. Aşteaptă să vadă talk-show-uri despre lucrarea noastră medicală, despre performanţele ADRA, despre sacrificiul pastorilor adventişti în misiuni îndepărtate şi dificile. Vrea să vadă publicate în presa internaţională articole scrise de savanţi sau teologi adventişti, să fim convocaţi la întâlniri ştiinţifice de marcă, la conferinţe despre pace şi, de ce nu, la întâlnirile secrete unde se modelează politica globală.
„Se întorc, dar nu la Cel Prea Înalt.” Ce tristă descriere! Şi cât de adevărată. Ne întoarcem de la orice am primit valoros şi către orice nimicuri trecătoare, dar nu la Cel Prea Înalt.
Martorul Credincios ne-a avertizat cât se poate de serios că El nu este impresionat de „realizările” noastre, oricât ne-ar plăcea nouă să credem că ele reprezintă ceva, şi că lumea ar face bine să le remarce. În ochii cerului, ele sunt depărtări dezgustătoare de la rolul şi misiunea la care am fost chemaţi, iar singura cale pentru noi rămâne întoarcerea la cel Prea Înalt, o pocăinţă sinceră că am încercat să promovăm interesele divine prin puterea şi tăria acestei lumi.
Când Roy Adams şi colegii lui, urmaţi de corpul pastoral, vor asculta apelului lui Ioel din 1:13-15, oferind bisericii hrana potrivită cu timpul pe care îl trăim, lăsând Soarele Neprihănirii să strălucească prin ferestrele aburite ale comunităţilor noastre, atunci va observa şi va aprecia omenirea aceasta expertiza adventistă şi geniul doctrinelor ei fundamentale.
Până atunci, ne vom întreba cu candoare pentru ce ne ignoră lumea. Şi vom recunoaşte că nu avem răspunsuri.