Contact    

Marea strigare a îngerului al treilea a şi început

în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate.

Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul. RH 1 apr 1890

 

   Home     Articole     Observator    Cărţi deschise    Ecouri Ecumenice    Cărţi online    Mesagerii 1888    Despre noi    English    Links

CUTREMUR ÎN CONCEPTE - UN TSUNAMI DE ÎNTREBĂRI

  

Evelyn Mangîru

 

 

Un comentariu asupra recentelor acuzaţii aduse împotriva lui Dumnezeu

 

Am citit recent Endtime Issues Newsletter No. 124, "Is the Christian Cross a Pagan Symbol?" partea I, de Dr. Samuele Bacchiocchi, fost profesor de teologie şi istoria bisericii la Universitatea Andrews. În prima parte a articolului, la rugămintea cititorilor, Dr. Bacchiocchi face câteva afirmaţii referitoare la dezastrul care a avut loc pe data de 26 decembrie în Asia. Aceste afirmaţii mi-au trezit unele nedumeriri, pe care voi încerca să le exprim aici.

Dr. Bacchiocchi afirmă: „Dintr-o perspectivă biblică, tragedia produsă de tsunami este în mod clar un act al lui Dumnezeu, deoarece nu există factori umani care pot fi învinuiţi.” „Pentru creştinii care cred că Dumnezeu este Creatorul acestei lumi şi că deţine controlul asupra ei, nu rămâne decât concluzia dificilă că El este în mod direct responsabil de dezastrul produs de tsunami.”

Dumnezeu este cel care trebuie acuzat ori de câte ori nu putem da vina pe oameni? Totuşi, suntem siguri că „nu există factori umani care pot fi învinuiţi” de tragedia din Asia? Ce putem spune despre legământul pe care l-a făcut rasa omenească cu păcatul şi care a afectat întreaga natură?

„Sub blestemul păcatului, întreaga natură avea să dea mărturie omului despre caracterul şi consecinţele răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu” (Patriarhi şi profeţi, pag. 59).

Şi ce putem spune despre caracterul distructiv al păcatului? Dar despre prelungirea unei istorii dureroase pe care Dumnezeu ar fi încheiat-o de mult dacă Mireasa ar fi fost gata? Este adevărat că în unele situaţii nu poate fi trasată implicarea directă a omului, însă responsabilitatea lui nu este astfel diminuată. Eu cred că noi, toţi urmaşii lui Adam, suntem vinovaţi de tragedia care a avut loc în Asia şi de toate tragediile care au avut loc pe acest pământ, ca urmare a „răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu.”

Dar despre consecinţele naturale ale despărţirii de Dumnezeu ce-am putea spune?

 “Noi nu trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca aşteptând să-l pedepsească pe păcătos pentru păcatul său. Păcătosul aduce el însuşi pedeapsa asupra lui. Propriile lui acţiuni declanşează o suită de circumstanţe care produc un rezultat sigur. Fiecare călcare a Legii se întoarce împotriva păcătosului, lucrează în el o schimbare a caracterului şi-l determină să păcătuiască din nou cu mai multă uşurinţă. Alegând să păcătuiască, oamenii se despart de Dumnezeu, se desprind de sursa binecuvântării, şi rezultatul sigur este ruina şi moartea” (EGW 1888 1574).

Dar despre vina lui Satana?

Dr. Bacchiocchi: „Unii creştini ar dori să dea vina pe diavol pentru dezastrele naturale de acest fel, dar nicăieri în Biblie nu îi este atribuită lui Satana putere asupra vremii, fenomenelor naturii sau a evenimentelor distrugătoare. Satana este numit uneori stăpânitorul lumii acesteia (2 Cor. 4:4; Ioan 12:31; 14:30; Efes. 6:12), dar puterea lui este limitată la ispitire şi amăgire.”

Nu-i atribuie Biblia lui Satana putere asupra focului? Dar într-a cui mână s-a aflat focul care „a aprins oile şi pe slujitorii” lui Iov şi „i-a ars de tot” (Iov 1:16)? Nu spune Biblia clar că Dumnezeu a refuzat sugestia lui Satana de a-Şi întinde mâna şi a Se atinge de tot ce avea robul său? Sau într-a cui mână s-a aflat focul atunci când Ilie era în peşteră la Horeb? Nu spune Biblia clar că „Domnul nu era în focul acela”? (1 Împ. 19:11). Despre cine se spune în Apocalipsa că va face „semne mari” până acolo că va face „chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor”? (Apoc. 13:13). Comentând acest verset, Ellen White spune:

„Aici nu sunt prezise numai minciuni şi înşelătorii. Oamenii sunt înşelaţi prin minunile pe care agenţii lui Satana au putere să le facă, nu pe care pretind că le fac” (Tragedia veacurilor, pag. 553).

Nu-i atribuie Biblia lui Satana putere asupra vântului? Dar cine a stârnit vântul acela „mare” care a făcut să se dărâme casa peste copiii lui Iov? (Iov 1:19). Sau vântul acela „tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile,” care a trecut pe lângă peştera în care se găsea Ilie? Nu spune Biblia clar că „Domnul nu era în vântul acela”?  (1 Împ. 19:11). Într-a cui mână s-a aflat vântul care a produs o „mare furtună” pe mare, atunci când ucenicii se aflau împreună cu Isus în corabie? (Marcu 4:37-39).

Nu-i atribuie Biblia lui Satana putere asupra cutremurelor? De a cui mână a fost produs cutremurul acela care a avut loc când Ilie se găsea în peşteră? Nu spune Biblia foarte clar şi în acest caz că „Domnul nu era în cutremurul de pământ”? (1 Împ. 19:11).

Nu spune Biblia că Satana a avut puterea de a apare îmbrăcat în chip de înger chiar şi în faţa lui Hristos?

Nu este Satana cel care a avut puterea de a-L duce pe Hristos pe un munte înalt şi de a face să-I treacă pe dinainte toate împărăţiile pământului?

Nu este Satana cel care în Eden a transformat şarpele într-un mediu al lui?

Aceste însuşiri ale diavolului, şi multe altele, fac din el o fiinţă limitată doar la „ispitire şi amăgire?”

Ce spune Spiritul Profetic la acest capitol?

Prin spiritism, Satana apare ca un binefăcător al rasei omeneşti, vindecând bolile oamenilor şi susţinând un sistem nou şi mult mai entuziast al credinţei religioase; dar în acelaşi timp el lucrează ca un nimicitor. Ispitele lui conduc mulţimile la ruină. Nestăpânirea dă la o parte raţiunea; apoi urmează indulgenţa senzuală, conflictele şi vărsarea de sânge. Satana îşi găseşte plăcerea în război; pentru că el trezeşte cele mai rele pasiuni ale sufletului, şi apoi îşi înghite pentru veşnicie victimele înecate în viciu şi sânge. Scopul lui este acela de a provoca naţiunile la război, una împotriva celeilalte; căci în felul acesta el poate distrage atenţia oamenilor de la lucrarea de pregătire pentru a sta în picioare în ziua lui  Dumnezeu.

Satana lucrează prin elementele naturii, ca să aducă în grânarele sale o cât mai bogată recoltă de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea ca să conducă puterile naturii, pe cât îi permite Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să aducă suferinţe asupra lui Iov, cât de repede i-au fost spulberate turme, cirezi, case, copii, nenorocirile venind repede una după alta. Dumnezeu este Cel care apără creaturile Sale şi face un zid în jurul lor contra puterii nimicitorului. Dar lumea creştină arată dispreţ faţă de Legea lui Dumnezeu; de aceea, Domnul va face exact ceea ce a spus că va face: Va retrage binecuvântările Sale de pe pământ şi-Şi va retrage grija protectoare de deasupra celor ce s-au răsculat împotriva Legii Sale, şi învaţă, ba chiar silesc cu forţa şi pe alţii, să creadă şi să facă tot ca ei. Satana are stăpânire asupra tuturor celor care nu sunt în mod special apăraţi de Dumnezeu. El va aduce favoruri şi prosperitate asupra unora, ca să ajute la propăşirea planurilor sale; şi tot el va aduce cercări şi suferinţe asupra altora, şi va face pe oameni să creadă că Dumnezeu este Cel care îi loveşte.

În timp ce se prezintă oamenilor ca mare medic, care poate vindeca toate bolile lor, el va aduce pe lume molime şi dezastre, până ce oraşe populate vor ajunge ruinate şi pustii. Azi el este la lucru în felul acesta. Prin accidente şi mari nenorociri pe mare şi pe uscat; prin încăierări şi vărsări de sânge; prin îngrozitoare furtuni, cu ploi de piatră şi cicloane; prin inundaţii şi cutremure, în fiecare loc şi în diferite forme, Satana îşi exercită puterea sa nimicitoare…

Dumnezeu niciodată nu forţează voinţa sau conştiinţa omului; dar Satana, pentru a pune stăpânire pe cei pe care nu-i poate amăgi, a folosit mereu împotriva lor constrângerea prin acte de cruzime. Prin teroare şi prin forţă, el caută să tiranizeze conştiinţa oamenilor şi să-şi asigure supunerea şi închinarea lor. În acest scop, el lucrează atât prin autorităţile religioase, cât şi prin cele seculare, determinându-le să impună cu forţa legi omeneşti, care să silească la călcarea Legii lui Dumnezeu” (Tragedia veacurilor, pag. 589).

Putea Dumnezeu să fie mai clar de-atât? Şi totuşi, noi continuăm să îl exonerăm pe Satana de responsabilitatea pe care o poartă pentru toate aceste acţiuni specifice lui, şi să Îl arătăm cu degetul pe Dumnezeu. Oare sunt declaraţiile Spiritului Profetic complet necunoscute elitei teologice?

Mesagerul Domnului ne-a avertizat care sunt pericolele pe care le presupune concepţia că Satana nu are puterea de a acţiona în mod supranatural în mijlocul nostru:

„Mulţi vor fi prinşi în capcană din cauza credinţei că spiritismul este doar o înşelătorie omenească. Când sunt puşi faţă în faţă cu manifestări pe care nu pot să nu le vadă ca supranaturale, ei vor fi amăgiţi şi vor fi conduşi să le accepte ca fiind puterea cea mare a lui Dumnezeu” (Istoria mântuirii, pag. 394, 395).

A crede că „puterea lui este limitată la ispitire şi amăgire” înseamnă a da curs celei mai mari amăgiri pe care a putut-o născoci marele vrăjmaş al lui Dumnezeu. Scopul lui a fost dintotdeauna de a distorsiona în ochii oamenilor caracterul Tatălui, şi cum putea face mai bine acest lucru decât atribuindu-I propriile sale trăsături de caracter?

Serva Domnului a văzut că

„...în curând... puterea lui Satana va creşte” (Experienţe şi viziuni, pag. 59).

„Apostolul Ioan a auzit în viziune un glas tare în cer, zicând: ‚Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme’ (Apoc. 12:12). Teribile sunt scenele care provoacă această exclamaţie din partea glasului ceresc. Mânia lui Satana creşte pe măsură ce timpul i se scurtează, iar lucrarea lui de amăgire şi de distrugere va atinge apogeul în timpul strâmtorării. Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi în curând în ceruri, ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor” (Tragedia veacurilor, pag. 623, 624).

Încercând să explice care ar fi implicaţiile dezastrului produs de tsunami, Dr. Bacchiocchi afirmă că acesta nu poate constitui o pedeapsă divină pentru păcătoşi, deoarece printre victime se numără şi mulţi copii nevinovaţi. Aşadar, în concepţia autorului rămân trei cauze majore posibile în această situaţie: o chemare la pocăinţă, o prevestire a judecăţii finale, un semn al apropierii sfârşitului.

Are Dumnezeu nevoie să omoare o parte din copiii Săi scumpi pentru a-i anunţa pe ceilalţi că trebuie să se pocăiască sau că se apropie sfârşitul şi judecata? Nu ar fi mai simplu să afişeze pe cer un banner uriaş prin care să avertizeze întreaga omenire cu privire la ceea ce urmează să se întâmple? Dar poate că un simplu banner nu ar reuşi să impresioneze omenirea suficient cât să o facă să se pocăiască. Îngrozirea ei este mult mai eficientă, nu? „Ori Mă iubiţi, ori muriţi!”

Însă din perspectiva lui Dumnezeu exprimată în Spiritul Profetic, iată ceea ce câştigă inima omului cu adevărat:

„Iubirea inegalabilă a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are o putere care cucereşte sufletul şi conduce gândirea şi voinţa omului la o atitudine de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin, în lumina crucii de pe Golgota [nu a dezastrelor naturale], cu atât vom înţelege mai bine mila, duioşia, şi iertarea, împletite cu nepărtinirea şi dreptatea, şi cu atât mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie, ce întrec cu mult simpatia şi dorul unei mame pentru copilul ei pierdut” (Calea către Hristos, pag. 16).

„Motivaţii atât de puternice şi mijloace atât de vaste cum nu s-ar fi putut angaja niciodată în acţiune; răsplătirile peste măsură de mari pentru implicarea corectă a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, elevarea şi dezvoltarea tuturor însuşirilor noastre, de-a lungul tuturor veacurilor – nu sunt oare toate acestea încurajări şi motivaţii suficient de puternice, încât să ne determine să-I aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire dintr-o inimă plină de iubire? (Calea către Hristos, pag. 22).

S-ar părea că nu. Acestea nu sunt motivaţii suficient de puternice pentru o slujire dintr-o inimă plină de iubire. Altfel de ce am mai avea nevoie de impulsionări de 9 grade pe scara Richter.

Dar cum ar putea distrugerile imense produse de tsunami să conducă oamenii la pocăinţă? Care ar fi natura acelei pocăinţe?

„Există mulţi care nu înţeleg adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar realizează o schimbare evidentă a vieţii, pentru că se tem că greşelile proprii vor aduce asupra lor suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, aşa cum o înţelege Biblia. Acele persoane deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul” (Calea către Hristos, pag. 24).

Aşa s-a întâmplat în cazul lui Esau, Balaam, Iuda Iscarioteanul şi Faraon. Ei şi-au recunoscut vina pentru că se temeau că îşi vor pierde viaţa, „dar nu a fost o pocăinţă adevărată, o reală părere de rău pentru păcat, nu a fost o schimbare a motivaţiilor, nici o repulsie faţă de ceea ce este rău” (idem, pag. 24).

Ca argument în favoarea ideii că Dumnezeu S-ar folosi de unelte de tip tsunami pentru a chema omenirea la pocăinţă, Dr. Bacchiocchi afirmă: „Printr-o plagă Faraon a fost adus pe genunchi, mărturisind înaintea lui Moise: ‚Am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru şi împotriva voastră. Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; şi rugaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, să depărteze de la mine şi urgia aceasta de moarte!’”

La o privire mai atentă însă, Faraon

„şi-a recunoscut păcatul numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar el s-a întors la atitudinea de sfidare a Cerului de îndată ce plăgile au încetat” (Calea către Hristos, pag. 25).

Aşadar, de ce ar fi interesat Dumnezeu să decimeze omenirea prin dezastre care în final nu conduc decât la o falsă pocăinţă?

După cum am văzut, din perspectiva prezentată de Dr. Bacchiocchi rezultă că nu există decât două surse posibile ale oricărui dezastru care are loc pe această planetă: Dumnezeu sau omul. Satana este complet exclus din calcul. Oare nu acesta a fost planul lui de la început?

Satana şi-a aruncat umbrele de-a lungul căii fiecărei fiinţe omeneşti, ca să poată reprezenta greşit pe Dumnezeu în faţa lumii. El a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul (RH 10.02.1891).

“Deşi nu a putut să-L alunge pe Dumnezeu de pe tron, Satana L-a acoperit cu atribute satanice, şi a pretins atributele lui Dumnezeu ca fiind ale lui” (RH 14.04.1896).

Interesant este că, în concepţia Dr. Bacchiocchi, omul are puterea de a produce dezastre naturale, dar Satana nu. Este omul mai puternic decât Satana? Iar răul, când nu este produs de om, este de fapt un mare bine, produs de Dumnezeu pentru salvarea omenirii?

Ce facem însă cu următoarele declaraţii extrem de clare ale Spiritului Profetic? De fapt, ce am făcut cu ele?

Satana este nimicitorul. Dumnezeu nu-i poate binecuvânta pe cei ce refuză să fie ispravnici credincioşi. Tot ce poate face este să-i permită lui Satana să-şi îndeplinească lucrarea sa nimicitoare. Observăm calamităţi în toate formele şi de toate gradele venind asupra pământului, şi de ce? Puterea protectoare a Domnului nu este exercitată” (EB, 1 martie 1905).

Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri vrăjmaşe. Satana este nimicitorul; Dumnezeu este restauratorul” (MH, pag. 113).

Satana este nimicitorul. Dumnezeu nu-i poate binecuvânta pe cei care refuză să fie străjeri credincioşi. Tot ce poate face El este să îi permită lui Satana să îşi împlinească lucrarea de nimicire. Vedem calamităţi de toate felurile şi la toate nivelurile venind asupra pământului, şi de ce? Puterea constrângătoare a lui Dumnezeu nu este exercitată. Oamenii au dispreţuit cuvântul lui Dumnezeu. Ei trăiesc ca şi cum Dumnezeu nici nu ar exista. Ca şi oamenii din vremea lui Noe, ei refuză să se gândească la Dumnezeu. Păcatul predomină într-o măsură alarmantă, iar pământul este copt pentru seceriş” (Mărturii, vol. 6, pag. 388).

În finalul comentariului său, Dr. Samuele Bacchiocchi îndeamnă cititorii să contacteze ADRA pentru a face donaţii pentru supravieţuitorii tragediei din Asia. Sunt lăudabile eforturile acestei agenţii de a veni în sprijinul celor aflaţi în mari dificultăţi. Totuşi, dacă ar fi să adoptăm concepţiile reputatului teolog, va fi greu să scăpăm de o ultimă întrebare: Cât timp vom mai merge pe urmele unui tată mânios ca să legăm rănile pe care le produce copiilor săi... în numele iubirii?

 

9 ianuarie 2005

Turnu Măgurele

 
 

Copyright ©  2006 Grupul de studiu Minneapolis 1888