“Iudei ortodocşi au dat foc la sute de exemplare ale Noului Testament, în ultimul act de violenţă împotriva creştinilor misionari în Ţara Sfântă.”

Aşa începe un articol din Haaretz de zilele trecute [aici], în care primarul din Or Yehuda, un oraş de 35.000 de locuitori din centrul Israelului, povesteşte evenimentul.

Misionarii creştini au împărţit literatură şi Noul Testament, iar primăria a devenit ținta nenumăratelor plângeri din partea cetăţenilor. Spre a rezolva problema, primarul a început să facă turul oraşului, cerând la megafon locuitorilor să predea materialele studenţilor care le vor colecta din uşă în uşă. Cărţile au fost adunate şi li s-a dat foc pe un teren din vecinătatea sinagogii.

Gestul a produs indignare în lumea creştină, dar urmaşii fariseilor se simt perfect îndreptăţiţi, şi consideră că astfel salvează onoarea lui Dumnezeu şi luptă pentru cauza Sa. Pentru ei, Noul Testament nu este decât o colecţie de scrieri eretice, iar autorii acestor scrieri nu sunt decât trădători ai chemării sfinte şi o batjocură pentru cauza lui Dumnezeu.

Un cititor se întreba cu ce sunt mai buni studenţii iudei care au ars sutele de exemplare ale Noului Testament decât naziştii care au ars cărţile evreieşti sub regimul naţional-socialist.

Iar noi ne întrebăm cu ce sunt mai buni pastorii noştri care interzic distribuirea cărţilor despre 1888 în comunităţile lor. N-au ajuns încă să le adune spre a le arde în curtea adunării, dar ameninţarea cu excluderea împotriva celor ce le distribuie nu înseamnă de fapt acelaşi lucru?

Când au fost scrise cărţile Noului Testament, ele nu erau decât nişte foi volante, scrisori particulare, simple rapoarte despre evenimente şi fapte, prin care oameni fără poziţie sau răspundere în popor spuneau că teologia bisericii vremii lor are mari probleme, iar unele conţineau expresii extrem de aspre, aproape imposibil de suportat.

Conducerea bisericii a luat poziţie împotriva lor, iar poporul a fost avertizat că în acele scrieri se găsesc grave depărtări de la adevărul încredinţat sfinţilor odată pentru totdeauna. De la înălţimea scaunului pe care îl ocupau, ei declarau că Isus din Nazaret nu a fost Mesia, iar sistemul ceremonial este etern, ca şi Dătătorul lui, şi deci nu poate fi abandonat, desfiinţat sau reinterpretat.

Astăzi acele foi volante, acele scrisori particulare, au devenit pentru noi Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cum este posibil ca noi să vedem în acele scrieri eretice adevărul, iar fraţii noştri iudei nu reuşesc acest lucru nici acum, la două milenii?

Răspunsul este simplu: Noi credem în lumină nouă, în adevăr prezent, iar ei nu cred.

Noi acceptăm raportul alternativ, neoficial, al evenimentelor de atunci, iar ei se ţin de varianta oficială.

Noi credem că Dumnezeu poate vorbi prin oameni simpli, din popor, iar ei cred că Dumnezeu nu va folosi niciodată decât canalele oficiale de comunicare.

Mă rog, credem asta când este vorba de evenimente cu ceva milenii vechime, căci pe cele mai recente le tratăm aşa cum îşi tratează şi iudeii istoria. Despre evenimente foarte îndepărtate preferăm istoria alternativă, iar pentru cele mai recente o alegem pe cea oficială. Ei credeau că Ilie şi Ieremia erau profeţii Domnului, în timp ce tot poporul, în frunte cu casa regală şi preoţia, erau în apostazie. Aici credeau istoria alternativă. Dar nici prin cap nu le putea trece că Petru, Matei, Marcu, Luca, Ioan sau Pavel ar putea fi profeţii timpului lor, oamenii prin care Dumnezeu vorbeşte unui popor apostaziat. Aici alegeau cu ochii închişi poziţia oficială.

Înţelegeţi încurcătura în care ne aflăm?

Noi credem că ucenicii lui Hristos sunt oamenii prin care Dumnezeu a vorbit acum două mii de ani, dar urmaşii de azi ai poporului lor le ard cărţile în curtea sinagogii. Ca şi lor, Dumnezeu ne-a trimis şi nouă “o foarte preţioasă solie” prin fraţii Waggoner şi Jones, dar noi astăzi le ardem cărţile, la figurat dar la fel de eficient; şi tot în curtea sinagogii. Vrem să mai treacă două mii de ani spre a recunoaşte că totuşi ei au fost servii Domnului, iar solia trimisă prin ei urmărea să producă marea strigare?

Şi este vreo garanţie că dacă ar trece două mii de ani am fi capabili să înţelegem că ei au fost trimişii cerului? Fraţii iudei nici după două mii de ani nu reuşesc să priceapă rebeliunea milenară în care s-au împotmolit. Şi acum ard cărţile ucenicilor, convinşi că Sinedriul a estimat corect realitatea atunci când a declarat că Isus din Nazaret nu este Mesia cel aşteptat.

Studenţii din Or Yehuda sunt mândri că au ars sutele de exemplare ale cărţilor eretice; se simt eroi ai credinţei, apărători ai intereselor lui Dumnezeu de pe pământ.

La fel se simt şi pastorii adventişti care interzic turmei lor să ia contact cu solia neprihănirii lui Hristos din zilele noastre. Şi dacă nu pleacă urechea curând la sfatul Martorului Credincios, nu este departe ziua când vor colecta cu megafonul oficial literatura 1888 şi o vor arde literalmente în curtea adunărilor noastre, cu acelaşi simţământ măreţ că ei sunt eroii de pe baricadele adevărului prezent.

Într-un raport recent adresat Congresului american, “Biroul pentru antisemitism global” (Office of Global Anti-Semitism) al Departamentului de Stat declară [aici] că raportul biblic despre răstignirea lui Hristos de către iudei este o formă clasică de antisemitism, de ură rasială. Implicaţiile sunt clare şi nu mai trebuiesc comentate: Toţi cei care susţin raportul Bibliei, că liderii poporului ales sunt responsabili pentru răstignirea lui Hristos, riscă să fie acuzaţi de antisemitism, care devine terorism în contextul actual.

Raportul biblic despre răstignirea lui Hristos este un fapt istoric ce nu poate fi negat prin niciun fel de documente. El poate fi interpretat în diferite feluri – că romanii şi nu Sinedriul L-au răstignit pe Hristos; că El nu a fost Mesia, şi prin urmare S-a făcut vinovat de blasfemie, meritându-Și soarta; că a fost un revoluţionar naiv dar periculos, deoarece ameninţa securitatea naţiunii – dar actul în sine nu poate fi contestat.

De unde vine această îndârjire a actualilor reprezentanţi iudei de a aduce la tăcere vocile care amintesc de un eveniment petrecut acum 2000 de ani, şi pentru care ei nu au absolut nicio vină? De ce se simt ei ameninţaţi de comentariile asupra unor fapte atât de îndepărtate în timp? Ce pericol ar putea reprezenta pentru naţiunea de astăzi faptul că în urmă cu două milenii liderii de atunci au luat decizia fatală de a pune pe cruce pe Trimisul lui Dumnezeu, Cel pe care Îl aşteptau şi Îl doreau?

Singura explicaţie pentru asemenea temeri este vina colectivă şi pocăinţa colectivă, adânc înrădăcinate în mentalitatea iudaică. Spre deosebire de mentalitatea individualistă occidentală, poporul iudeu are o profundă filosofie corporativă, corect descrisă de Cuvântul lui Dumnezeu în diversele episoade ale istoriei sacre.

Un astfel de episod este Acan şi păcatul lui. Pentru noi este inacceptabil ca păcatul unui singur individ să afecteze întreaga naţiune, şi o mulţime de nevinovaţi să piară din cauza păcatului unui singur individ. Poporul lui Dumnezeu, deşi destul de greu, a înţeles în final natura lui corporativă, şi acceptă consecinţele ce decurg de aici, chiar dacă inconştient uneori.

Prin urmare, conducătorii iudei de astăzi nu pot recunoaşte că Hristos a fost răstignit de Sinedriu, deoarece acest gest îi obligă imediat la pocăinţă colectivă. Raportul alternativ al istoriei, adică scrierile Noului Testament, îi aşează în faţa unei intersecţii pe care de mult timp o evită graţios: Ori recunosc vina colectivă şi se pocăiesc, condamnând public faptele trecutului, ori fac tot ce este posibil spre a şterge urmele şi a închide gura celor care onorează istoria alternativă a poporului lor.

Aşa cum se poate observa şi din arderea Noului Testament, despre care vorbeam ieri, se pare că ei încă optează pentru varianta a doua, sperând să şteargă din memoria colectivă a omenirii greşelile trecute ale conducătorilor lor religioşi. Noi credem că aceasta este o misiune atât imposibilă cât şi sinucigaşă.

Dar nu dorim să-i acuzăm pe aceşti oameni, deoarece noi ca popor ne aflăm exact în aceeaşi situaţie ingrată. Am răstignit şi noi pe Hristos în istoria noastră denominaţională, dar nu recunoaştem nici în ruptul capului. Preferăm să ştergem urmele, să reinterpretăm evenimentele, să minimalizăm gravitatea faptului sau să aşezăm responsabilitatea pe grumazul unor oameni din vremi trecute. Considerăm că dacă reuşim să închidem gura celor ce ne amintesc istoria, vom reuşi să ştergem din memoria colectivă fapta noastră reprobabilă. Sperăm astfel să scăpăm de vina colectivă, şi implicit de pocăinţa colectivă.

Vă imaginaţi ce impact ar avea asupra lumii pocăinţa colectivă a liderilor religioşi iudei de astăzi, venind în faţa lumii cu o declaraţie oficială că recunosc evenimentul cumplit din istoria lor? Ar produce o explozie de lumină şi adevăr nemaivăzută în istoria civilizaţiei. Pavel vorbeşte despre o asemenea posibilitate:

“Întreb dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume, şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, Neamurilor: Întrucât sunt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu, şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?” (Rom 11:11-15).

Da, întoarcerea lor chiar viaţă din morţi ar însemna pentru omenire. Pământul ar fi străfulgerat de la un capăt la altul, iar cerul ar onora pocăinţa lor, făcând să strălucească lumina Soarelui Neprihănirii de şapte ori mai tare peste bezna morală şi spirituală ce acoperă pământul.

Dar speranţele lui Pavel au rămas neîmplinite până în ziua de azi. În loc să recunoască decizia greşită a liderilor lor din trecut, decizie care a avut efecte majore asupra lumii, ei apelează la măsuri extreme pentru a şterge urmele trecutului, distrugând dovezi şi ameninţând martori.

La fel se întâmplă şi cu noi. O pocăinţă colectivă, denominaţională, pentru gestul nostru criminal de a-L răstigni din nou pe Hristos în timpul sesiunii Conferinţei Generale din 1888 ar scutura biserica din temelii, aducând redeşteptarea şi reforma veacurilor, aceea descrisă în Zaharia 12:10-14. O astfel de pocăinţă ar fi cu adevărat “viaţă din morţi,” deoarece ea ar deschide uşa denominaţională înaintea lui Hristos, acea uşă la care El bate de 120 de ani fără succes.

Dar nu se întâmplă. Continuăm să repetăm istoria, alegând soluţia imposibilă a înaintaşilor noştri spirituali. Facem eforturi să distrugem dovezile şi ameninţăm martorii acelor evenimente tragice din 1888, sperând să evităm astfel asumarea responsabilităţii şi pocăinţa denominaţională, obştească.

Această atitudine spune cerului că am moştenit şi întreţinem strigătul de luptă al părinţilor: “Nu vrem ca acest om să domnească peste noi!”

Iar cerul ne respectă dorinţa. Stă deoparte şi nu doreşte să ne tulbure în administrarea viei. Ne lasă opţiunea ieşirii din acest impas laodicean, în care vom alege singuri dacă ne asumăm trecutul, sau îl negăm în faţa oricărei evidenţe.