Scriptura este mai mult decât clară: Moartea este plata păcatului. Păcatul este călcarea legii. Legea este o transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Iar desprinderea voluntară de caracterul lui Dumnezeu înseamnă distrugere veşnică. În mila şi îndurarea Sa, Dumnezeu a avertizat pe copiii Săi că în împărăţia perfectă pe care a clădit-o El nu va exista constrângere, limitări ale libertăţii sau ameninţare. Ea era concepută în dragoste, iar dragostea nu are revendicări sau pretenţii, ci îşi găseşte desfătarea în dăruire. Armonia dragostei agape nu poate fi perfecţionată. Orice încercare de îmbunătăţire a ei ar produce disonanţe.

Aşa s-a întâmplat atunci când Lucifer a încercat să promoveze o ordine paralelă, care, s-a văzut mai târziu, era bazată pe interesul personal. El propunea vastei creaţiuni a lui Dumnezeu o îmbunătăţire a guvernării divine prin renunţarea la ceea ce Ellen G. White numeşte "scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice," acela de a locui "în fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt (inclusiv Lucifer) până la om" (DA 161).

În loc să înţeleagă şi să se bucure de acest uriaş privilegiu al părtăşiei de natura Creatorului, Lucifer a presupus că despărţirea de ea s-ar putea să ducă la o sferă nouă de existenţă.

În consecinţă, el a început să stârnească neîncredere în guvernarea lui Dumnezeu, numind pe îngeri "sclavi amăgiţi," şi afirmând că el nu se va mai supune acestei "invazii a drepturilor lui" (PP 40).

Elementul unic şi profund care definea legătura lor familială cu Tatăl, părtăşia cu natura lui Dumnezeu, era numit de Lucifer "invazie" şi "sclavie." Izvorul şi motorul întregii lor existenţe, elementul vital care asigura viaţa şi armonia, era pus în discuţie şi contestat chiar de beneficiarii lui. Dar insinuările lui Lucifer fuseseră aşa de subtile, iar confuzia aşa de profundă, încât o mare parte dintre îngeri au început să creadă că din renunţarea la locuirea lui Dumnezeu în ei ar putea rezulta ceva mai bun decât cunoscuseră până atunci. Ei se aflau la frontiera cu o stare nouă, necunoscută şi nebănuită, pe care o numeau "eliberare" şi "dezvoltări fenomenale," dar pe care noi o numim astăzi păcat şi moarte. Explorarea acestor "noi" orizonturi li se părea aventura vieţii lor, o întreprindere demnă de orice efort şi sacrificiu, pentru binele tuturor lumilor din univers.

Ce putea face Dumnezeu să îi convingă pe cei nemulţumiţi că au plecat pe un drum periculos şi fără întoarcere? Singura procedură conformă cu neprihănirea era să le spună adevărul. Dar vai, în confruntarea cu minciuna şi amăgirea, adevărul a părut mereu suspicios. Când li s-a spus că decizia lor este sinonimă cu sinuciderea, ei au interpretat că Dumnezeu, ca să-i păstreze în sclavia Lui, îi ameninţă cu moartea. După un asemenea raţionament, rebeliunea lor a atins noi culmi, căci acum "vedeau clar" că au fost "sclavi" ţinuţi cu forţa şi sub ameninţare, iar ei nu voiau să trăiască într-o asemenea împărăţie. Soluţia era o guvernare alternativă.

În acest moment crucial moralitatea şi imoralitatea se despart. Aici începe marea controversă. La originea ei se află prezentarea eronată a caracterului lui Dumnezeu, a naturii păcatului şi a punctelor în dispută asupra guvernării lui Dumnezeu.

Istoria acestor şase mii de ani de păcat ar trebui să fie o lecţie suficientă despre rădăcinile profunde pe care le are ura împotriva lui Dumnezeu în natura umană. Este evident că generaţia prezentă vede natura păcatului în aceleaşi culori pe care le-a pictat Satana la începutul marii controverse. Noi credem astăzi că Dumnezeu va omorî pe toţi cei care nu se supun guvernării Sale, şi suntem convinşi că aceasta este învăţătura sănătoasă a Scripturii.

Lucifer prezenta la început acţiunea lui de despărţire de natura lui Dumnezeu ca fiind o dezvoltare glorioasă a spiritului de emancipare pus de Creator în fiecare dintre fiinţele create, dar pe care îl blochează cu premeditare. El prezenta această nouă stare spirituală ca fiind singura cale spre progres, spre viaţă, spre nemurire. Dumnezeu spunea că ea înseamnă moarte, iar Lucifer spunea că înseamnă viaţă veşnică.

Când s-a dovedit că despărţirea de izvorul vieţii înseamnă moarte, Satana a spus că ea este provocată de intervenţia arbitrară a lui Dumnezeu, care nu vrea să devenim "asemenea Lui." Dacă El nu s-ar amesteca, omorându-ne, oamenii ar putea trăi în această "nouă stare" la infinit. Şi nu numai că ar trăi veşnic, dar ar şi deveni ca Dumnezeu. "Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul" (Geneza 3,4-5).

Implicaţiile sunt clare: a) despărţirea de Dumnezeu nu produce moarte (hotărât!); b) trecerea în noua stare vă deschide ochii, pe care starea prezentă vi-i ţine închişi, într-o adormire a conştiinţei care naşte monştri; c) departe de a produce moarte, noua stare vă duce într-o existenţă superioară, egală cu Dumnezeu, singura poziţie care poate produce satisfacţie şi realizare deplină; d) numai din poziţia lui Dumnezeu se poate cunoaşte binele şi răul, un privilegiu sublim pe care El îl păstrează doar pentru Sine.

Eva nu ştia că ce i se spune atunci nu este decât prima parte a poveştii. După ce moartea s-a abătut ca un trăsnet asupra lor, şarpele cel bătrân a venit cu partea a doua a poveştii: "Este adevărat că nu aţi fi murit, dar Dumnezeu vă pedepseşte cu moartea deoarece nu L-aţi ascultat. El nu doreşte să împartă cu voi lucrurile bune pe care a pus mâna. Singura voastră şansă va fi să vă aliaţi cu mine, spre a răsturna guvernarea aceasta severă şi tirană."

Cu alte cuvinte, despărţirea de Dumnezeu (păcatul) nu omoară pe nimeni. Oamenii pot trăi foarte bine şi fără Dumnezeu, iar istoria arată că ne descurcăm destul de bine şi fără El. Singura dificultate este că Dumnezeu nu ne lasă în pace, să putem demonstra că oamenii pot trăi în moralitate şi ordine, respect şi armonie, fără El locuind în ei.

Aceasta este cămila pe care a înghiţit-o creştinismul modern, după ce a strecurat Scripturile cu rigoare academică şi a eliminat toţi ţânţarii. Am inventat nevoia de intervenţie a lui Dumnezeu spre a pune capăt păcatului, care altfel ar dăinui la infinit, dovedindu-se, aşa cum propunea Satana, nemuritor. Se crede astăzi în creştinism, în toate segmentele lui, că doar omorârea premeditată a oamenilor răi va putea pune capăt păcatului pe această planetă. Astfel, scopul lui Satana de a prezenta greşit natura păcatului a fost atins.

Această prezentare greşită a naturii păcatului a pătruns aşa de mult în conştiinţa lumii creştine din cauza lepădării evangheliei împărăţiei. Vestea bună a împărăţiei spunea că Hristos, în trupul Lui, a pus capăt acestei despărţiri dintre om şi Dumnezeu. Scopul originar al lui Dumnezeu a fost atins din nou. Omul este unit cu Dumnezeu, iar păcatul (despărţirea de Dumnezeu) a fost distrus. Fiind distrus păcatul, moartea este distrusă. Dacă despărţirea a fost rezolvată, nu mai este loc pentru păcat şi moarte. Vestea bună a împărăţiei, încredinţată ucenicilor lui Isus, era că în trupul Lui de carne, El a îndepărtat vrăjmăşia, unind din nou cele de sus cu cele de jos, adică natura divină cu cea omenească.

"Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui" (Coloseni 1, 19-20).

"Dumnezeu… ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării, adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în seamă păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări" (2Corinteni 5, 18-19).

Acest verset spune că păcatul este anulat atunci când lumea este împăcată cu Dumnezeu. Hristos luase omenirea asupra Lui, iar Dumnezeu era în Hristos. Astfel s-a făcut pace. Pentru prima oară de la păcatul omenirii prin Adam, natura umană şi cea divină erau unite în Hristos. În aceste condiţii, păcatul nu mai există, căci despărţirea nu mai există. Atâta timp cât despărţirea există, păcatul va exista.

Omenirea nu a reuşit să vadă natura ucigaşă a acestei despărţiri. Ceea ce Dumnezeu numeşte "căile voastre" au fost eforturile oamenilor de a se împăca cu Dumnezeu fără cruce, adică fără ca cele două naturi să fie unite. Căile noastre aveau şi ele nevoie de o soluţie finală la problema păcatului, iar singura cale raţională părea nimicirea tuturor acelora care se alipesc de păcat. Cum se realizează aşa ceva? Prin intervenţia puterii arbitrare a lui Dumnezeu, căci, aşa cum ne-a spus cineva în Eden, păcatul nu poate omorî pe nimeni.

"Acesta nu este un act al puterii arbitrare a lui Dumnezeu. Cei ce au respins mila Sa vor culege ceea ce au semănat. Dumnezeu este izvorul vieţii, iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu, şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este străin de viaţa lui Dumnezeu" (DA 763).

"Satana, autorul păcatului şi al urmărilor lui, făcuse pe oameni să privească la suferinţe şi moarte ca pornind de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului" (DA 460).

"Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri potrivnice. Satana este nimicitorul; Dumnezeu este restauratorul" (Divina Vindecare 75).

"Dumnezeu are o socoteală cu naţiunile. Nici o vrabie nu cade la pământ fără ştirea Sa. Acei ce fac rău semenilor lor, spunând: "Cum poate şti Dumnezeu?" vor sta într-o zi faţă în faţă cu răzbunarea cea atât de mult amânată. În acest timp va fi manifestat faţă de Dumnezeu un dispreţ ieşit din comun. Oamenii au atins un punct al impertinenţei şi neascultării care arată că acea cupă a nelegiuirii lor este aproape plină. Mulţi aproape au trecut dincolo de limita harului. Curând, Dumnezeu va arăta că El este cu adevărat Dumnezeul Cel viu. El va spune îngerilor: "Nu mai combateţi pe Satana în eforturile lui de a nimici. Lăsaţi-l să-şi aducă la îndeplinire ura lui de moarte împotriva copiilor neascultării; căci cupa nelegiuirilor lor este plină. Ei au avansat de la o treaptă a răutăţii la alta, adăugând zilnic la fărădelegile lor. Nu Mă voi mai amesteca să-l împiedic pe nimicitor să-şi facă lucrarea" (RH, 17 septembrie 1901).

Reuşim noi să scăpăm de teologia lui Satana, care spune că moartea este opera unui Dumnezeu deranjat că i se fură prerogativele? Ce ne face să nu înţelegem adevărul, că moartea este "lucrarea unei puteri potrivnice," că ea este plata păcatului şi nu plata lui Dumnezeu?

Ca şi pervertirea caracterului lui Dumnezeu, pervertirea naturii păcatului produce milioane de necredincioşi, nu numai în lume, ci chiar în sânul bisericii. Concepţia că păcatul nu omoară este prezentată, într-o formă sau alta, ca fiind învăţătura Scripturii. De aici credinţa că oamenii păcătoşi vor trebui omorâţi la sfârşit de Dumnezeu. Altfel, ei vor trăi în mizerie la infinit.

Motivul pentru care lumea se află încă învăluită în întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, la mult timp după demonstraţia de la Golgota, este acela că noi continuăm să susţinem rebeliunea lui Satana, prin afirmaţia că moartea este, în final, o acţiune a "puterii arbitrare a lui Dumnezeu" de a pedepsi rebeliunea.

Campionii moderni ai acestei poziţii spun: "O, nu, noi nu credem că Dumnezeu îi va nimici la sfârşit pe păcătoşi pentru a pedepsi rebeliunea, ci pentru că ei au trecut dincolo de hotarul îndurării, iar Dumnezeu doreşte să-i scutească de mizeria de a trăi la infinit în dureri." Cu alte cuvinte, dacă scopul este bun, legea poate fi călcată. Aceşti oameni nu înţeleg că aducând amendamente la legea lui Dumnezeu nu fac altceva decât să întărească minciunile lui Satana. Ei spun prin aceasta că legea are "scame" şi că ea trebuie adaptată unor situaţii de criză. Legea spune "să nu ucizi," dar dacă "dreptatea şi mila" cer acest lucru, spre binele "celor buni," ea poate fi ocolită. Doctrina amendamentelor acceptabile a transformat pe nesimţite iudaismul în păgânism, şi a reuşit să ţină lumea în beznă până în ziua de astăzi.

O analiză simplă a evenimentelor şi motivaţiilor acestora de la sfârşitul celor o mie de ani ne va ajuta poate să vedem mai clar natura "focului din cer" de la Dumnezeu. Ştim că în timp ce sfinţii vor judeca lumea timp de o mie de ani, Satana este legat pe pământ, spre a nu mai amăgi popoarele. Este legat de împrejurări, căci dragii lui slujitori dorm în ţărâna pământului. Ştim că "dragii lui slujitori" nu sunt altceva decât copiii Tatălui nostru ceresc, înşelaţi să nu se încreadă în împăcarea realizată prin Hristos. Hotărârea lor de a rămâne de partea revoltei a fost sigilată de moarte, dincolo de care nu mai este schimbare sau umbră de mutare. Soarta lor a fost hotărâtă definitiv. Nimeni nu mai are dreptul de a le schimba decizia.

Atunci de ce mai sunt înviaţi la sfârşitul mileniului? Ca să fie scutiţi, printr-o distrugere năprasnică, de mizeria în care ar fi condamnaţi să trăiască alte mii de ani? Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi cheamă la viaţă, indiferent pentru ce motiv, ca apoi să se trezească în situaţia neplăcută că ei nu mai pot să moară, chinuindu-se în mizeria păcatului lor la infinit. Iar El, plin de îndurare, experimentează pe ei marea eutanasie, scutindu-i de o viaţă inutilă şi chinuitoare. Fără fard, aceasta este concepţia multora despre ultimele evenimente ale acestui pământ.

Dacă înţelegem corect scopul pentru care sunt înviaţi păcătoşii la sfârşitul celor o mie de ani, vom reuşi să vedem într-o altă lumină felul în care vor pieri ei pentru totdeauna.

Fiind o împărăţie morală şi fără sfârşit, guvernarea divină nu îşi poate permite riscul enorm ca vreunul dintre cetăţenii ei să piară veşnic fără să constate şi să recunoască efortul disperat al lui Dumnezeu de a-i salva. O singură confuzie asupra corectitudinii procedurii lui Dumnezeu cu păcatul şi păcătoşii s-ar întinde ca o umbră de-a lungul întregii veşnicii, cu consecinţe nebănuite pentru pacea şi liniştea împărăţiei. Din această cauză Dumnezeu trebuie să se asigure că, înainte să dispară în nefiinţă, fiecare făptură va reuşi să înţeleagă fără umbră de îndoială tot efortul desfăşurat de Dumnezeu pentru salvarea ei şi să recunoască, în faţa întregului univers, că Dumnezeu a procedat corect.

Ceea ce noi numim astăzi moarte este descris în Scriptură ca fiind un somn. Prin urmare, cu excepţia lui Hristos, nimeni nu a gustat deocamdată moartea adevărată, adică moartea a doua. Populaţia actuală a planetei va fi decimată de cataclismele înfricoşătoare care preced a doua venire a lui Hristos. Ei trec la odihnă, una de o mie de ani, după ce au refuzat cu hotărâre ultimele raze ale luminii harului, ultima solie despre caracterul dragostei lui Dumnezeu. Ei fuseseră făcuţi să creadă că dezastrele care s-au abătut asupra pământului vin din partea lui Dumnezeu, nemulţumit de acea minoritate urâcioasă, care nu dorea să-l recunoască pe "Hristos," serbând duminica. Din zel pentru Dumnezeu, ei condamnaseră la moarte pe fanaticii care tulburau liniştea spirituală a naţiunilor. Miliarde vor muri crezând că L-au slujit pe Dumnezeul adevărat. Alţii, de-a lungul întregii istorii, au coborât în mormânt confuzi, mânioşi, disperaţi, întrebându-se de ce au fost chinuiţi şi zdrobiţi de un Dumnezeu iubitor şi drept.

Dumnezeu nu îşi poate permite riscul ca memoria colectivă a copiilor Săi să fie afectată de nici măcar o nedumerire de acest gen. Veşnicia nu trebuie să conţină nici o umbră sau confuzie cu privire la acuzaţiile aduse de Satana în marea controversă. Pentru Dumnezeu, viaţa inteligentă este preţioasă, căci este parte din fiinţa Sa. Prin urmare, El simte responsabilitatea sacră de a explica copiilor Săi, înainte ca ei să culeagă ceea ce au semănat, că pe tot parcursul acestei tragedii înfricoşătoare, El a făcut tot ce se putea spre a-i atrage la Sine, dar ei au ales să creadă mai mult minciuna rebelului. Dumnezeu le va arăta, înainte de a-i lăsa să fugă pentru totdeauna departe de El, că singurul motiv pentru care unii oameni au primit viaţa veşnică este acela că au avut încredere în El.

Acesta este momentul demonstraţiei finale asupra caracterului lui Dumnezeu, asupra naturii păcatului şi a punctelor în dispută din marea controversă. Întreaga oştire în rebeliune va putea constata că la originea suferinţei, agoniei şi morţii nu se află Dumnezeu, ci elementul fascinant care, crezuseră ei odată, va aduce libertatea şi egalitatea cu Dumnezeu. Ei vor vedea desluşit că ceea ce numiseră "sclavie" şi "invazia drepturilor lor" era în realitate puterea universului la dispoziţia lor. Vor înţelege că Persoana delicată pe care o numiseră severă, aspră şi arbitrară, era Servul Servilor pe spatele căruia au stat ei mii de ani, acuzându-L de cruzime.

Istoria păcatului nu se poate încheia până când universul spectator nu va avea posibilitatea să asiste la acel moment dramatic în care "orice limbă" să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

"Fiecare element de adevăr şi eroare din lunga controversă a fost acum clarificat. Rezultatele rebeliunii, roadele lepădării legilor divine, au fost descoperite în faţa tuturor făpturilor inteligente. Consecinţele guvernării lui Satana în contrast cu guvernarea lui Dumnezeu au fost prezentate întregului univers. Satana este condamnat chiar de faptele lui. Înţelepciunea, dreptatea şi bunătatea lui Dumnezeu sunt justificate pe deplin. Se constată că toate acţiunile Sale în marea controversă s-au desfăşurat spre binele veşnic al copiilor Săi şi al tuturor lumilor pe care le-a creat. "Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne, şi credincioşii Tăi Te vor binecuvânta" (Psalmul 145.10). Istoria păcatului va rămânea, de-a lungul întregii veşnicii, ca un martor că fericirea tuturor fiinţelor create depinde de existenţa legii lui Dumnezeu. Cu toate detaliile marii controverse în faţă, întregul univers, loial şi rebel, declară cu o singură voce: Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Doamne!" (GC 670).

Păcătoşii nu sunt înviaţi, la sfârşitul mileniului, ca să satisfacă setea de răzbunare a unui Dumnezeu "drept." Faptul că ei au decis să rămână de partea rebeliunii nu transformă sentimentele lui Dumnezeu faţă de ei. Cu durere şi amărăciune El vede că este obligat să-i lase să ajungă până la capăt pe drumul revoltei. Ei nu sunt chemaţi la viaţă ca să li se arate ce au pierdut şi să mai sufere puţin pentru că s-au lăsat păcăliţi. Şi nici pentru a ne demonstra nouă cum este Dumnezeu foc mistuitor pentru păcat.

Episodul acesta "ciudat" ne ajută pe noi să înţelegem că păcatul nu este o marfă căreia, dacă i se dă foc odată cu ambalajul, dispare pentru totdeauna. Păcatul este un fenomen care s-a întins de la minte la minte, declanşat de acuzaţii contra caracterului şi guvernării lui Dumnezeu. El nu va putea fi stopat eficient decât atunci când acuzaţiile vor fi demontate şi prezentate piesă cu piesă ca fiind nejustificate. Din această cauză "toate detaliile marii controverse" vor fi puse în faţa universului, care va fi martor că cei ce vor muri nu au fost distruşi de mânia lui Dumnezeu, ci de faptul că ei s-au despărţit iremediabil de izvorul vieţii. Abia atunci va fi sigur ca ei să fie lăsaţi să se despartă de acest izvor.