Un lucru este cert: istoria este scăldată în sânge. Întinată şi deformată de violenţă şi rău. Cu toate acestea, puţini îl consideră responsabil pe diavol. Puţini îl acuză. Pentru majoritatea zdrobitoare, întrebarea este mereu: ‘De ce Doamne?’ Iar în cazul cutremurelor, foametei sau inundaţiilor: ‘Acte ale lui Dumnezeu.’

Ca să fim realişti, chiar ideea unui diavol în viaţă este absurdă nu numai pentru mentalitatea seculară; ea este străină multor creştini. Dar dacă absenţa diavolului din mentalitatea seculară este de înţeles, absenţa lui din conştiinţa creştină este de neimaginat, căci el nu este la periferia, ci chiar în centrul dramei mântuirii. Aşa cum spune succint Ioan: ‘Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului’” (1 Ioan 3:8).

În Evrei 2:14 citim: „Tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul.” Chiar Isus a prezentat gestul prin care a eliberat oamenii de sub puterea demonilor ca pe un semn al venirii Împărăţiei lui Dumnezeu (Mat. 12:28). De aceea în ajunul răstignirii Sale El a declarat triumfător: „Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31).

Şarpele cel vechi

Un lucru esenţial este că Biblia îl prezintă în mod clar pe diavol ca pe o fiinţă personală, şi nu doar ca pe un simbol al răului. Mai precis, ea îl denunţă ca pe un geniu rău cu o putere supranaturală, de o răutate profundă, producând distrugeri teribile. Isus l-a numit un ucigaş şi tatăl minciunii (Ioan 8:44). Pavel a spus că el se preface într-un înger de lumină (2 Cor. 11:14). Apocalipsa 12:9 îl descrie ca pe balaurul cel mare, şarpele cel vechi care duce întreaga lume în rătăcire.

Şi adaugă avertismentul serios: „Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (vers. 12). 1 Petru 5:8 a dat glas mai înainte acestui avertisment: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” Efeseni 6:12 spune că „noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”

Prezentând viaţa creştină nu doar ca o luptă împotriva păcatelor personale, ci ca pe un război cosmic între bine şi rău, Noul Testament dezvăluie forţele ascunse, extraordinare, care stau în spatele experienţei umane. Şi aceste forţe sunt bine conturate în cartea Apocalipsei. Acolo, Hristos, Mielul, luptă împotriva Satanei, balaurul cel mare; şi fiarele (puterile pământeşti) luptă împotriva femeii curate, adică a sfinţilor. De la un cap la altul, Apocalipsa descoperă că forţele fundamentale care decid istoria lumii nu sunt cele politice, sociale sau economice, ci acelea cosmice şi spirituale.

Deoarece lupta fundamentală este cosmică şi spirituală, Pavel le-a reamintit creştinilor: „Nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească. Căci armele cu care ne luptăm noi, nu sunt supuse firii pământeşti” (2 Cor. 10:3, 4). Pe scurt, războiul spiritual se poartă cu arme spirituale. Acest dicton exprimă principiul creştin al nonviolenţei şi, de asemenea, mandatul lui Hristos de a-i iubi pe vrăjmaşi. Priviţi în contextul marii lupte, vrăjmaşii omeneşti sunt doar nişte agenţi – chiar dacă nişte agenţi amăgiţi sau victime ale diavolului – care trebuie treziţi sau câştigaţi cu dragoste. Adică, în loc să-şi urască semenii, creştinii îşi îndreaptă vrăjmăşia împotriva adevăratului autor al răului – diavolul. Astfel, marea luptă oferă context celebrului aforism al lui Pavel: „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3:28). Deosebirile de rasă, clasă sau sex devin irelevante atunci când sunt comparate cu deosebirea între bine şi rău.

Apariţia superstiţiilor

Dacă marea luptă conturează pilonii evangheliei, ignorând-o afectăm grav mesajul central al evangheliei – lucrarea salvatoare a lui Isus. Totuşi, chiar aşa s-a întâmplat. Între anii 150-400 d.Hr., din cauza influenţei filosofiei greceşti, a avut loc o trecere bruscă de la dualismul apocaliptic iudaic dintre bine şi rău, lumină şi întuneric, la dualismul platonic grec dintre trup şi suflet, spirit şi materie. În gândirea greacă, materia constituia unica sursă a răului în univers. Cu alte cuvinte, nu putea fi vorba despre o fiinţă reală, o realitate intrinsecă sau o existenţă de fapt. Era vorba doar despre lipsa binelui – o deficienţă.

Evident, acest concept asupra răului este străin de conceptul biblic. Totuşi, a fost adoptat de părinţii Bisericii – Origene, Augustin, şi alţii – în încercarea de a apăra evanghelia împotriva ereziilor dualiste gnostice care îl plasau pe diavol în poziţia lui Dumnezeu. Deşi bine intenţionate, aceste eforturi nu doar au deplasat tema marii lupte de la locul ei în gândirea creştină, ci au acoperit figura diavolului ca fiinţă personală. Şi nu doar atât – conceptul grec despre rău era prea abstract ca să însemne ceva pentru creştinii analfabeţi din vechime. De aceea, nu este de mirare că s-a recurs la magie şi zei păgâni pentru a înfrunta răul şi adversitatea. Astfel, zeii păgâni au fost adoptaţi ca patroni sau intermediari înaintea lui Dumnezeu.[1]

Acest amestec de folclor, idei biblice şi demonism a produs în evul mediu o imagine contradictorie şi confuză a diavolului, în acelaşi timp umoristică şi monstruoasă. De exemplu, se spunea că el este şchiop de când a căzut din cer, de culoare neagră, cu copite, coarne, limbă despicată, coadă şi aripi ca de liliac. Se credea că ia diferite forme umane sau umano-animale, forma diferitelor animale, păsări sau reptile. Basmele populare descriau hainele pe care le purta, cum dansa, cât de rece şi păros era, şi cum putea fi păcălit sau cum putea cineva să scape de el. Iar biserica medievală a întărit aceste idei în arta, teatrul, liturghiile şi predicile ei. De exemplu, oamenii erau învăţaţi că diavolul este alergic la apa sfinţită şi i se puteau împotrivi cu semnul crucii şi invocarea sfinţilor.

Mai mult, învăţătura bisericii despre iad şi purgatoriu i-a conferit diavolului un rol care implica o alianţă între el şi Dumnezeu. Aceasta susţinea nu doar că iadul era un loc real în centrul pământului, ci şi că Satana şi demonii prezidau asupra lui ca slujitori ai lui Dumnezeu. Cât despre purgatoriu, el era casa sufletelor situată la jumătatea drumului către cer. Deşi aflat sub controlul lui Satana, biserica putea elibera un suflet dacă se plăteau indulgenţe. În ansamblu, nenumăratele idei contradictorii despre iad şi diavol l-au transformat într-o figură mult prea familiară. Clişee, cum ar fi „fă-te frate cu dracul ca să treci puntea,” „avocatul diavolului,” „un drac şi jumătate,” şi altele, îşi au originea în evul mediu, şi reflectă bagatelizarea adevărului despre diavol.

Consecinţele teribile

Această bagatelizare macabră a fost atât de accentuată, încât nu exagerăm dacă spunem că societatea medievală devenise „un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat” (Apoc. 18:2). De fapt, aşa cum spune Norman Cohn, un istoric necreştin, de-a lungul secolelor, masele medievale deveniseră convinse că „lumea era sub stăpânirea demonilor şi că aliaţii lor erau peste tot, chiar şi în mijlocul creştinătăţii.”[2] Aceşti aliaţi, conform învăţăturii bisericii, erau iudeii, ereticii, musulmanii. În cazul iudeilor, ei nu erau acuzaţi doar că ar fi anticristul, ci şi că ar avea ritualuri de canibalism şi că ar răspândi ciuma. Mai mult, ei erau descrişi „în artă şi teatru ca demoni cu coarne şi cozi, în timp ce în realitate biserica şi autoritatea civilă încercau să îi oblige să poarte coarne la pălării.”[3]

Deoarece iudeii erau acuzaţi pentru orice dezastru natural sau social care se abătea asupra societăţii medievale, ei au fost identificaţi în gândirea populară cu diavolul. Astfel, mii de iudei, alături de valdenzi şi catari, au fost masacraţi în timpul cruciadelor. Într-o evidentă parodiere a luptelor descrise în Apocalipsa, cruciaţii au crezut că luptă împotriva „necredincioşilor,” ca prim pas către lupta finală, care era atât de aproape, împotriva diavolului. Nu este de mirare că biserica medievală a extins Inchiziţia la presupusele vrăjitoare şi vrăjitori, care, împreună cu iudeii şi ereticii, se considera că formează o mare conspiraţie condusă de Satana împotriva creştinătăţii. Însă iudeii erau plasaţi în centrul acestei conspiraţii demonice deoarece adunarea în care aşa-zisele vrăjitoare lucrau şi făceau orgii sexuale cu diavolul se numea sabat.

O trăsătură semnificativă a proceselor în care erau judecaţi vrăjitorii o constituiau torturile teribile prin care se urmărea obţinerea mărturisirii. Aceste procese erau atât de îngrozitoare şi dădeau naştere la poveşti atât de ciudate, încât au contribuit din plin la „moartea diavolului” în conştiinţa modernă. Era foarte dificil pentru biserică să apere existenţa diavolului în faţa ororilor şi a fanatismului religios pe care ea le-a inspirat prin cruciade, Inchiziţie şi războaiele religioase din secolul şaptesprezece. În plus, punctul culminant al vânătorii de vrăjitoare a coincis cu apariţia ştiinţei moderne, care spulbera dogmele susţinute de biserică, cum ar fi universul geocentric, şi a expus toate învăţăturile creştine la scepticism. Şi până în secolul optsprezece, scepticismul l-a transformat pe Satana, chiar şi printre creştini, într-o relicvă nesemnificativă a superstiţiei medievale – un simplu simbol al răului.

Disciplinele moderne – economia, sociologia şi psihologia – au fost folosite pentru a umple golul creat de „moartea lui Satana.” În economie, Karl Marx (1818-1883) a atribuit răul exploatării capitaliste. Creaţi o lume fără pături sociale, spunea el, şi răul va pieri. Iar sociologia l-a urmat în mare măsură pe Marx, atribuind crima şi răul instituţiilor sociale nefuncţionale, în timp ce psihologia, în special sub influenţa lui Sigmund Freud (1856-1939), l-a redus pe Satana la o proiecţie a psihicului şi a atribuit răul tendinţelor reprimate, subconştiente sau de natură sexuală. Un lucru este clar – răul putea fi explicat şi eradicat cu ajutorul raţiunii şi al educaţiei.

Dintr-o dată, el a înviat

Dar acest optimism naiv a fost zguduit din temelii mai întâi de baia de sânge din timpul primului război mondial, şi apoi şi mai mult de al doilea război mondial şi holocaust. Ca o ironie, ceea ce i-a conferit holocaustului o forţă distructivă extraordinară a fost amestecarea temelor Apocalipsei cu ideologiile seculare despre naţionalism şi rasism. În mod deosebit, ca o reminiscenţă a anti-semitismului medieval, nazismul i-a transformat pe iudei în adevăraţi demoni, de această dată fiind însă înfruntaţi de arieni – rasa pură. „Două lumi se înfruntă,” declara Hitler – „oamenii lui Dumnezeu şi oamenii lui Satana! Iudeul este anti-omul, creatura unui alt dumnezeu... Eu i-am pus pe arieni şi pe iudei să lupte unul împotriva celuilalt.”[4] „Eu acţionez conform voinţei Creatorului Atotputernic... Eu lupt în favoarea lucrării Domnului.”[5]

Se pare că Hitler se considera Mesia. El spunea că cel de-al treilea Reich va dura o mie de ani. Dar înainte de mileniu, „iudeii satanici” trebuiau eradicaţi. Desigur, într-o parodiere grotescă a nimicirii celor răi la sfârşitul timpului, naziştii au omorât şase milioane de iudei în camerele de gazare. Totuşi, deşi au caricaturizat învăţăturile creştine, adevăratele rădăcini ale ideologiei naziste se găseau în ocultism, un amestec diabolic între religii germanice, teosofie, hinduism şi gnosticism. De fapt, declaraţia lui Hitler că iudeii erau „creaturile altui dumnezeu” îşi are sursa în vechiul concept gnostic că dumnezeul iudaic, creatorul universului material, era în realitate diavolul.