Anul trecut, reprezentanţii bisericii noastre din Germania şi Austria au publicat o declaraţie de profund regret pentru poziţia pe care Biserica Adventistă din ţările lor a luat-o în timpul celui de-al doilea război mondial [aici]. Ameninţată de regimul naţional-socialist cu desfiinţarea, biserica acelor vremuri, prin conducătorii ei, a ales calea comodă a colaboraţionismului. Principiile credinţei advente au fost abandonate, ele nereuşind să reziste în confruntarea cu lozincile stridente ale ideologiei fasciste (aşa cum nu au rezistat nici în confruntarea cu lozincile răsuflate ale ideologiei comuniste – dar despre acest subiect cu o altă ocazie).

Acum, la 60 de ani de la acele tragice evenimente, vine o generaţie de conducători adventişti şi cere iertare în numele înaintaşilor lor. Măreţ în implicaţiile lui, gestul este o ruşine veşnică pentru clasa teologică a bisericii, care strigă de ani de zile că nu există valoare sau sens în principiul pocăinţei colective şi al responsabilităţii moştenite. Este cu adevărat o piatră de hotar, aşa cum a calificat-o un înalt funcţionar de la Conferinţa Generală.

Ne apropiem însă de un prag şi mai monumental în viaţa bisericii: În anul 2008, în octombrie, se vor împlini 120 de ani de la teribila sesiune a Conferinţei Generale din 1888, la Minneapolis, adică de două ori 60 de ani de rezistenţă şi negare a responsabilităţii pentru drumul trasat acolo în opoziţie faţă de solia pe care Dumnezeu a numit-o „începutul marii strigări” şi „cu adevărat solia îngerului al treilea,” care trebuie proclamată cu voce tare şi „însoţită de revărsarea Duhului Sfânt în măsură bogată” [aici].

Uniunile din Germania şi Austria au practicat pocăinţa colectivă (iar noi dorim aici să-i onorăm pe aceşti fraţi pentru gestul lor nobil) pentru un incident cu totul minor, dacă îl comparăm cu ce s-a întâmplat în 1888. În timp ce biserica din Europa a întors spatele lui Hristos pentru o aventură locală şi trecătoare cu un potentat lumesc, la Minneapolis biserica în sesiune a Conferinţei Generale a refuzat oferta Duhului Sfânt pentru realizarea Zilei Ispăşirii şi declanşarea evenimentelor finale, iar dacă Hristos ar fi fost prezent acolo – spune cel mai credibil martor ocular – ei L-ar fi răstignit din nou. Ascultaţi:

„Tot universul a fost martor la tratamentul ruşinos la care a fost supus Isus Hristos, reprezentat de Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost în mijlocul lor, ei L-ar fi tratat la fel cum L-au tratat şi iudeii” (Special Testimonies, 6 – 20).

Poate exista ceva mai grav decât atât? Există ceva pe lume care ar putea împiedica mai eficient lucrarea lui Dumnezeu decât refuzul, manifestat în sesiune a Conferinţei Generale, de a veni la nunta Mielului?

De aproape 120 de ani Hristos este pus la colţ şi obligat să stea acolo împotriva voinţei Lui, în timp ce Mireasa se infatuează să „încheie” ea lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ.

Duhul Sfânt, insultat, nu mai îndrăzneşte să ne deranjeze, nu mai vrea să rişte să producă „un tumult de patimi clericale” printre conducătorii bisericii, aşa cum evalua un istoric atmosfera de la sesiunea din 1888. Nu doreşte să ne mai pună iarăşi în situaţia delicată de a manifesta „spiritul de gloată,” aşa cum spunea sora White. Nu riscă să ne mai pună din nou în situaţia de a repeta „revolta lui Core, Datan şi Abiram,” aşa cum a spus îngerul raportor la Minneapolis [aici]. Evaluarea cerului rămâne neschimbată: „Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore” (The EGW 1888 Materials, 1229).

Se împlinesc 120 de ani. Sună familiar, nu?

Venind chiar de pe buzele Mântuitorului, profeţia este tulburătoare: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului” (Mat 24:37).

Noi ne pregătim de venirea Fiului omului. Dar ce legătură avem noi cu vremea lui Noe?

Istoria vremii lui Noe descoperă similarităţi marcante, dar nu doar referitoare la lume, aşa cum ne place nouă să credem. Istoria vremii lui Noe are de-a face în primul rând cu poporul lui Dumnezeu.

Avem aici, mai întâi, o perioadă de 120 de ani, pe care Petru o numeşte ca fiind a milei lui Dumnezeu „în aşteptare,” în standby, adică incapabilă să acţioneze, o vreme când „îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe” (1 Petru 3:20).

Avem apoi „un învăţător al neprihănirii” (2 Petru 2:5), dispus să predice 120 de ani despre „lucruri care încă nu se vedeau” (Evr 11:7), iar aici Pavel îl secondează magistral pe Petru, subliniind că Noe a devenit un moştenitor al neprihănirii pe care a propovăduit-o 120 de ani deoarece „a făcut un chivot ca să-şi scape casa.”

Avem un al treilea element, şi mai tulburător, în declaraţia Domnului Hristos din Luca, unde spune că va avea loc o lepădare de credinţă fără precedent, chiar din partea poporului Său: „Vi se va zice: ‚Iată-L aici, iată-L acolo!’ Să nu vă duceţi, nici să nu-i urmaţi. Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi şi Fiul omului în ziua Sa. Dar mai întâi trebuie să sufere multe, şi să fie lepădat de neamul acesta” (Luca 17:23-25).

Paralela cu evenimentele din istoria noastră recentă nu pot scăpa nimănui.

În curând se împlinesc 120 de ani de când a început să se predice în acest popor solia neprihănirii lui Hristos. O perioadă extrem de lungă pentru un Mire ţinut în şah, în standby, în „aşteptare” de iubita inimii Lui. Ca şi pe logodnica din trecut (Eze 16), El a găsit biserica vremii sfârşitului „aruncată pe câmp, aşa scârbă le era de tine” (vers 5). A spălat-o, a înfăşat-o şi a împodobit-o cu darurile preţioase ale adevărului prezent. Dar, spre surprinderea Sa, când s-a făcut mare ea a întors spatele Mirelui ceresc şi celor doi peţitori din 1888. „Ce slăbiciune de inimă ai avut (vers 30), să Mă laşi să aştept 120 de ani până am devenit în mijlocul tău o statuie, un viteaz care nu poate ajuta?”

Petru îl numeşte pe Noe „un învăţător al neprihănirii.” Aceasta ne ajută să înţelegem că problemele omenirii au fost mereu aceleaşi. Ea are nevoie să vadă neprihănire pură înainte de a face o alegere finală. Noe a predicat 120 de ani neprihănirea lui Hristos.

De la Minneapolis încoace, bărbaţi consacraţi, serioşi, dedicaţi lucrării şi a căror loialitate faţă de biserică nu poate fi pusă la îndoială, au confruntat denominaţiunea cu solia neprihănirii lui Hristos. Împotriva unui val uriaş de împotrivire şi dispreţ, ei au ţinut sub ochii bisericii fapta reprobabilă a ruperii logodnei în 1888, condiţie în care nu se mai poate vorbi despre o nuntă. Dar ei au proclamat în acelaşi timp vestea bună că există o cale de împăcare, şi anume recunoaşterea acelui eşec prin pocăinţă denominaţională. Şi au predicat o unire dintre cele două naturi, umană şi divină, un lucru care încă „nu se vedea.”

Fac aici o paranteză şi revin la gestul fraţilor noştri care au practicat recent această mult-hulită pocăinţă colectivă, sau corporativă. Ei făcând parte din generaţia prezentă a bisericii, poate că nu ştiau mare lucru despre ororile în care părinţii lor au târât biserica sub dictatura fascistă. Dar în ultimul timp au fost publicate, mai ales de către autori adventişti, o suită de lucrări pe tema poziţiei bisericii din acele timpuri. Nu avem niciun dubiu asupra faptului că ei au fost ajutaţi să înţeleagă situaţia tocmai de publicarea acestor lucrări. Aşa au ajuns să realizeze faptul că, deşi nu sunt personal vinovaţi de păcatele altora, ei moştenesc o anumită stare de lucruri în conflict flagrant cu declaraţiile de credinţă ale bisericii.

Tot aşa se întâmplă cu istoria soliei 1888. Fraţii Wieland şi Short au publicat timp de peste o jumătate de secol lucrări despre eşecul nostru din 1888, eveniment susţinut zdrobitor de declaraţiile clare ale unui martor ocular, care în plus avea şi discernământ spiritual spre a înţelege realitatea. Mai mult, avea şi explicaţiile îngerului însoţitor, care punea totul într-o lumină de necombătut:

„Când am hotărât să părăsesc Minneapolis, îngerul Domnului a venit lângă mine şi a spus: ‚Nu este bine aşa; Dumnezeu are o lucrare pentru tine. Poporul repetă aici revolta lui Core, Datan şi Abiram. Eu te-am aşezat într-o poziţie potrivită, pe care cei ce nu sunt în lumină nu o vor înţelege; ei nu vor accepta mărturia ta; dar Eu voi fi cu tine; harul şi puterea Mea te vor susţine. Nu pe tine te dispreţuiesc ei, ci solia şi solii pe care Eu îi trimit poporului Meu. Ei au tratat cu batjocură cuvântul Domnului. Satana le-a orbit ochii şi le-a pervertit judecata; şi dacă ei nu se vor pocăi de păcatul lor – această nesfinţită aroganţă care Îl insultă pe Duhul lui Dumnezeu – vor păşi în întuneric. Dacă nu se pocăiesc, spre a putea fi convertiţi, şi astfel să-i pot vindeca, voi lua sfeşnicul de la locul lui. Vederea lor spirituală s-a întunecat. Ei nu doresc ca Dumnezeu să-Şi manifeste Spiritul şi puterea; căci ei au un spirit de batjocură şi dezgust faţă de cuvântul Meu. Uşurătatea, trivialitatea, ironiile şi glumele sunt practica lor zilnică. Ei nu şi-au pus inima să Mă caute. Ei merg în lumina propriilor scântei, şi, dacă nu se vor pocăi, vor zăcea în dureri. Aşa vorbeşte Domnul: Stai la postul datoriei tale, căci Eu sunt cu tine; nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi.’ Nu am îndrăznit să neglijez aceste cuvinte ale lui Dumnezeu” (The EGW 1888 Materials, 1063).

Nu ar fi potrivit, în faţa acestor dovezi monumentale, ca biserica mondială să reexamineze consecinţele acelei sesiuni fatale şi să se întoarcă cu toată inima „spre Cel pe care L-au străpuns” (Zah 12:10) la Minneapolis, şi a cărui îndurare a fost pusă atunci „în aşteptare”?

În momentul de faţă, învăţătorii neprihănirii nu sunt apreciaţi în acest popor, şi nu vor fi apreciaţi atâta timp cât biserica, la nivel oficial, nu recunoaşte dezastrul denominaţional din 1888.

Aceasta este o tragedie de proporţii epice, deoarece acest popor aşteaptă tocmai „un învăţător al neprihănirii,” adică ploaia târzie aşa cum este descrisă de Ioel. Iar ploaia târzie, „un învăţător al neprihănirii,” este tocmai solia neprihănirii lui Hristos, marea strigare ce trebuie însoţită de revărsarea fără precedent a Duhului Sfânt.

Al treilea element devine înfricoşător. Domnul spunea că, în vremea sfârşitului, El va avea multe de suferit în poporul Său (Luca 17). Suferinţa este multiplă: El a fost înlocuit cu Baal, iar poporul nu ştie; El este socotit un făcător de rele, care apelează la principiile fărădelegii spre a-şi rezolva problemele; a fost transformat într-o statuie, un viteaz care nu poate ajuta, şi care este omagiat la aniversări dar absent din viaţa închinătorilor; harul – dragostea Lui în acţiune de salvare a păcătoşilor – a fost pus în standby, timp în care duhurile răutăţii au îmbarcat întreaga omenire în expresul groazei [aici]. Şi exemplele pot continua.

Consideraţi că acestea nu sunt motive serioase spre a-I produce o stare de vomă acută? Fiind ţinut la colţ de logodnica Sa şi constrâns să consume zilnic un asemenea meniu nesănătos, nu este de mirare că Martorul credincios are o aşa suferinţă de stomac.

Dar avertizarea din Luca nu se opreşte la “suferinţă.” Domnul spune: “…şi să fie lepădat de neamul acesta.” În timpul lui Noe, căci acesta era subiectul aici, propovăduitorul neprihănirii nu a reuşit să convingă poporul, iar Domnul neprihănirii a fost lepădat în favoarea lui Baal. Răbdarea lui Dumnezeu, ţinută în standby timp de 120 de ani, a fost izgonită de pe pământ. Consecinţele au fost devastatoare.

Păşim pe acelaşi drum? Este istoria inevitabilă? Da, atunci când este necunoscută.

Este posibil ca poporul nostru să nu mai poată fi urnit de pe drumul acesta uluitor al negării propriei istorii. Dar ce ne-ar costa să facem un act de recuperare a memoriei şi de asumare a responsabilităţii, acum, când constatăm că ploaia târzie şi marea strigare au refuzat să apară de aproape 120 de ani? Cât de dureros ar putea fi să apară în revistele bisericii o declaraţie prin care actuala conducere a bisericii regretă profund eşecul părinţilor noştri din 1888?

Dacă în vremea sfârşitului va fi ca în vremea lui Noe, aşa cum ni s-a spus - şi nu avem dubii că ar putea fi altfel - iar anul 2008 este la un pas, nu ar fi potrivit să ne gândim serios la neprihănirea lui Hristos ca singura corabie salvatoare, adevăratul chivot al bisericii căreia i s-a încredinţat solia despre sanctuar?

Legătura dintre „chivotul” lui Noe şi sanctuarul adventist este grăitoare. Ce ne va salva în acest uragan care se apropie va fi sanctuarul, restaurarea locului locuinţei lui Dumnezeu în sufletul omenesc. Doar acea prezenţă va fi suficient de tare spre a ne trece dincolo de amăgirile fenomenale ale vremii sfârşitului, căci diavolul are şi el o ploaie târzie contrafăcută.

Nu putem păşi în viitoarea perioadă de vrăjitorii supreme, persistând în această stare de negare a trecutului nostru reprobabil. Acum, cât încă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este „în aşteptare,” să ne rugăm ca Duhul de îndurare pe care l-a revărsat Dumnezeu asupra noastră în solia 1888 să poată fi eliberat din starea lui de aşteptare, prin actul reparatoriu al îndelung aşteptatei pocăinţe denominaţionale.

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe...”

Ce bucurie I-am face Domnului să anulăm împlinirea acelei profeţii sumbre!