Era primăvara anului 1955 când, la porţile Adventismului de Ziua a Şaptea, păreau să se audă primele bătăi ale şansei de afirmare. Pe vremea când fusese director al departamentului Secte şi Apologetică al Casei de Editură Zondervan, Walter Martin a scris o carte intitulată The Rise of the Cults (Apariţia sectelor), în care afirma că adventiştii aparţineau respectivei categorii religioase detestate. În ciuda acestui fapt, acum, autorul dorea să cunoască mai mult despre adventişti. Revista Eternity îi încredinţase sarcina de a întreprinde o investigaţie amplă cu privire la Adventism. Era de la sine înţeles că cercetările sale pot conduce la concluzii nefavorabile. Cu toate acestea, Walter Martin şi-a exprimat dorinţa de a realiza o evaluare completă şi imparţială. Un asemenea deziderat necesita accesul la sursele de informare umane şi istorice ale Bisericii Adventiste. Solicitarea lui era simplă: vă rog să cooperaţi. Privind în urmă, mulţi dintre noi ar putea sugera că această cooperare a constituit o greşeală. Dar am putea să ne gândim de asemenea, ce am fi făcut noi înşine dacă am fi fost confruntaţi cu aceeaşi solicitare? Şi, de asemenea, am putea să recunoaştem faptul că ne-ar fi greu să ni-l imaginăm pe apostolul Pavel refuzând să vorbească despre tainele evangheliei, chiar şi în perspectiva unui auditoriu care ar fi putut deveni ostil. Lăsând la o parte toate evaluările retrospective, să revenim în contextul evenimentelor. În luna martie a acelui an, primind acceptul colaborării din partea Bisericii Adventiste, Walter Martin, însoţit de George E. Cannon, profesor de greacă la facultatea din Nyanck, New York, Missionary College, s-a deplasat la Washington D.C. în vederea primului interviu. Încă de la prima vedere, era evident faptul că Martin se înarmase bine cu o serie de întrebări detaliate, la care ar fi dorit să primească răspunsuri la fel de detaliate. Mai mult, atât întrebările, cât şi răspunsurile, urmau a fi consemnate în scris, pentru ca ambele părţi să poată beneficia de un raport concret a celor ce aveau să fie rostite. Pentru început, delegaţia adventistă (L. E. Froom – scriitor şi teolog, W. E. Read – secretar al Conferinţei Generale şi T. E. Unruh – preşedinte al Conferinţei Pennsylvania de Est) i-a pus la dispoziţie lui Martin o serie de cărţi şi reviste ce susţineau convingerile pe care ei le descriseseră ca fiind punctele de credinţă fundamentale ale Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Noaptea următoare primei întâlniri a fost obositoare şi încărcată: L. E. Froom a alcătuit un răspuns iniţial de douăzeci de pagini la întrebările puse, iar Martin citise literatură adventistă până la orele 2:00 A.M. În ziua următoare, adventiştii au fost mulţumiţi să audă că examinatorul lor ajunsese la concluzia că aceştia merită să poarte numele de creştini – cu condiţia ca materialele pe care i le oferiseră spre documentare să reprezinte denominaţiunea în mod corect. Pentru Martin, raportarea la declaraţia din 1931 cu privire la punctele de credinţă fundamentale ale Bisericii Adventiste, fusese doar parţial convingătoare. El pretindea că a descoperit afirmaţii neortodoxe în cărţi, articole şi reviste adventiste şi dorea să cunoască motivul. Când a precizat exemplele pe care le considerase în mod „incontestabil eretice,” „teologii adventişti au fost consternaţi şi surprinşi.”1 Singurul răspuns pe care l-au putut pronunţa a fost, „deja au început corecturile.”2 Pe măsură ce seria conferinţelor continua, acest răspuns avea să iasă de repetate ori la iveală. Era evident că întrunirile nu vor fi nişte scurte întrevederi şi nici nu vor fi suficiente nişte răspunsuri sumare. La începutul lunii august, Froom a solicitat insistent o mărire a numărului de membri ai delegaţiei adventiste. Încă din aprilie, fusese implicat neoficial în această lucrare şi R. A. Anderson, secretar al Asociaţiei Pastorale a Conferinţei Generale şi editor fondator al revistei Ministry; iar acum a fost rugat să-şi consacre abilităţile într-o participare deplină şi oficială. Începând cu 25 august, dezbaterile au intrat într-o nouă etapă. Reprezentanţi adventişti s-au deplasat la Doylestown, Pennsylvania, unde au participat la o întrunire de două zile, nu numai cu Walter Martin şi George Cannon, ci şi în compania lui Donald Grey Barnhouse, editorul revistei Eternity. Dezbaterile s-au desfăşurat în casa spaţioasă a d-lui şi d-nei Barnhouse. Era tocmai locul în care domnul Barnhouse fusese îndemnat de către propriul lui fiu, să facă cunoscut lumii întregi faptul că el descoperise că Adventiştii de Ziua a Şaptea sunt creştini veritabili. Cu toate acestea, între timp, apăruse o dificultate datorată faptului că adventiştii păreau să susţină unele învăţături neortodoxe: ce putea face şi ce ar fi trebuit să se facă în această situaţie? Subiectele care provocau neplăceri implicau acuzaţii legate de „Arianism (concepţia că Hristos a fost o fiinţă creată), natura păcătoasă a lui Hristos, teoria ispăşirii parţiale, galatianism (mântuire prin păzirea legii) şi sectarism extremist.”3 Evanghelicii susţineau că rădăcina problemei era lipsa unui crez oficial al Adventismului de Ziua a Şaptea. Cum ar putea o denominaţiune să-şi păstreze integritatea doctrinară de-a lungul timpului, dacă nu posedă un crez care să stabilească graniţele dogmatice în interiorul cărora să se definească ce anume poate fi considerat acceptabil şi reprezentativ pentru ea? La rândul lor, adventiştii au afirmat că aspectele sesizate nu erau în măsură să reprezinte poziţia oficială a Adventismului şi că situaţiile întâmplătoare de acest gen vor fi cercetate de către Conferinţa Generală. Cu toate acestea, dacă adventiştii doreau să se dezică de „ereziile” menţionate, era necesar să li se demonstreze evanghelicilor că în denominaţiunea adventistă exista cu adevărat un consens în privinţa respingerii unor asemenea învăţături. În vederea atingerii acestui obiectiv se întrevedeau două căi principale. În primul rând, lui Walter Martin i s-a organizat un itinerar de vizitare a Adventismului din diferite locuri, între coasta de est şi cea de vest a Statelor Unite, după care urma să călătorească în câteva centre misionare de dincolo de ocean. Iar cea de a doua iniţiativă s-a concretizat prin plănuirea unui răspuns adventist oficial la întrebările ridicate de Martin, care să fie publicat într-o carte ce trebuia cercetată cu mare atenţie şi validată de către conducătorii bisericii din întreaga lume. Această carte a ajuns să fie cunoscută sub titlul de Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine (Întrebări şi răspunsuri cu privire la doctrina adventiştilor de ziua a şaptea). Realizarea ei fusese încredinţată unui comitet alcătuit din paisprezece membri şi anume: R. Fighur (preşedinte al Conferinţei Generale şi conducător al respectivului comitet), A. V. Olson, W. B. Ochs, L. K. Dickson, H. L. Rudy, J. I. Robinson, W. R. Beach, C. L. Torrey, F. D. Nichol, T. E. Unruh, R. A. Anderson, L. E. Froom şi W. E. Read.4 Următorul an al dezbaterilor s-a scurs repede, iar noi am putea considera că eforturile reprezentanţilor adventişti au fost convingătoare. Discuţiile oficiale dintre adventişti şi evanghelici se apropiau în mod natural de încheiere. Questions on Doctrine fusese publicată de Review and Herald în a doua parte a anului 1957. Întârzierile au incomodat lucrarea lui Walter Martin, dar cartea The Truth About Seventh-day Adventism a fost în cele din urmă tipărită şi publicată de Zondervan în 1960. Se realizase o lucrare de mare însemnătate istorică; dar pentru Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea acesta a fost doar începutul unor decenii de conflict neprevăzut şi încă nerezolvat. În 1955, fraţii adventişti le-au oferit evanghelicilor asigurarea că punctele de doctrină „neortodoxe” se aflau deja în procesul de „corectare.” Probabil că acest răspuns fusese pur şi simplu rezultatul unei inspiraţii de moment, un răspuns general cu privire la ceea ce încercase să facă denominaţiunea cu toate învăţăturile eretice. Pe de altă parte însă, răspunsul presupunea mai mult. Există dovezi ce susţin convingerea că, în interiorul denominaţiunii, unii făcuseră deja paşi concreţi în vederea eliminării din mentalitatea colectivă a Adventismului, anumite doctrine care nu erau în deplin acord cu concepţiile ortodoxe ale lumii evanghelice. Probabil că foarte puţini cititori perspicace au sesizat o revizuire în reeditarea din 1946 a cărţii Bible Readings for the Home Circle. Desigur, la acea dată nu s-au spus prea multe despre aceste aspecte. Dar o simplă comparaţie a respectivei ediţii cu cea precedentă, relevă imediat faptul că secţiunea intitulată „A Sinless Life” (O viaţă fără păcat) fusese rescrisă. Cartea încetase să mai reflecte în mod consecvent concepţia susţinută de către denominaţiune timp de nouăzeci şi patru de ani şi anume că, la întrupare, Domnul Hristos a preluat natura omului păcătos pe care dorea să-l mântuiască şi nu natura pe care omul o avusese la creaţiune. Ştergerea accentului pus asupra acestei convingeri, până atunci, unanim acceptată de către Biserica Adventistă, a reprezentat piatra de hotar ce marca începutul evenimentelor ce aveau să urmeze. Primele ecouri ale acestei noi orientări în gândirea teologică au răsunat abia după şase ani. În 1952, ediţiile Review and Herald din 10 şi 17 iulie conţineau un editorial compus din două părţi, care evidenţia cu precădere faptul că „adventiştii cred că Hristos, ‘cel de-al doilea Adam,’ avusese, din punct de vedere omenesc, o natură asemenea ‘primului om Adam,’ adică o natură lipsită de orice urmă a păcatului.” Aşezată într-un context confuz, această afirmaţie, care nu reuşea altceva decât să genereze în mintea cititorilor confuzii cu privire la intenţia autorului, era, în sine, o declaraţie cu caracter hristologic întru totul nouă pentru Adventism. Cu toate acestea, mult respectatele gânduri aşezate în concluzia editorului, ar putea să ne sugereze, într-o oarecare măsură, obiectivul ce a stat la baza acestei declaraţii: „În concluzie, îndemnul adresat unora dintre scriitorii şi vorbitorii noştri adventişti, ar putea fi acela că… Atunci când vorbim despre urma păcatului sau despre germenul păcatului, trebuie să ne aducem aminte că utilizăm un limbaj metaforic. Criticii, îndeosebi aceia care înţeleg Scriptura dintr-o perspectivă calvinistă, interpretează termenul „natură păcătoasă” într-o manieră pe care adventismul nu o susţine. Prin urmare, dacă folosim termenul „natură păcătoasă”5 cu privire la natura umană a lui Hristos, aşa cum au făcut-o unii dintre scriitorii noştri, ne expunem pericolului de a fi greşit înţeleşi.” Se pare că, încă din 1952, maniera de interpretare a neadventiştilor – şi probabil, în special cea a neadventiştilor calvinişti – devenise o temă suficient de importantă pentru a atrage atenţia. De asemenea, se pare că – desigur aceasta este o simplă speculaţie – din 1952 a început să se treacă cu vederea faptul că autorul care folosise cu precădere termenul „natură păcătoasă” cu referire la natura lui Hristos, nu era altul decât Ellen G. White.”6 Probabil, cel mai mare pas în direcţia procesului de dezvoltare a unei noi doctrine adventiste, nu a fost unul făcut în exclusivitate de către adventişti. Donald Grey Barnhouse a răspuns în cele din urmă îndemnului pe care i-l adresase fiul său, iar numărul din septembrie 1956 al revistei Eternity conţinea un articol personal, intitulat „Sunt Adventiştii Creştini?”, care s-a soldat cu pierderea temporară a unei pătrimi din numărul abonaţilor revistei. Articolul a scandalizat o mare parte a lumii evanghelice, iar anumite aspecte au scandalizat şi pe membrii denominaţiunii pe care intenţionase să o laude. În articolul său, dr. Barnhouse vorbea despre noii lui fraţi creştini, descoperiţi cu ocazia uneia dintre primele întruniri la care participase şi în care aceştia au prezentat aspecte din învăţătura adventistă, contrare concepţiilor pe care le susţin în prezent. „El le-a indicat faptul că, în librăria adventistă aflată în apropierea casei în care se desfăşurau întrunirile, exista o anumită carte, publicată de către ei şi scrisă de către unul din pastorii lor, care afirma în mod categoric contrariul declaraţiilor lor cu ocazia dezbaterilor. Delegaţii adventişti trimişi să aducă acea carte, au descoperit că domnul Martin are dreptate şi au prezentat imediat acest fapt în atenţia conducătorilor Conferinţei Generale, pentru ca situaţia să poată fi remediată, iar publicaţiile de acel gen să fie corectate. Aceeaşi procedură s-a repetat cu privire la subiectul naturii umane a lui Hristos, despre care majoritatea denominaţiunii a susţinut dintotdeauna că a fost fără păcat, sfântă, regretând fără ezitare faptul că anumiţi scriitori de-ai lor au publicat ocazional concepţii opuse, total respinse de biserică în ansamblu. Ei i-au explicat d-lui Martin că în rândul lor au existat anumiţi membri „cu vederi extremiste,” întocmai precum fiecare segment al creştinismului îşi are proprii lui lunatici iresponsabili.”7 Câţiva adventişti s-au îngrijorat citind articolul critic al lui Barnhouse cu privire la biserica lor. Se părea că avusese dreptate când spunea că „unii dintre noi au impresia că, în anumite privinţe, poziţia adventiştilor se dovedeşte a fi una nouă.” Nu toţi erau mulţumiţi să vadă că biserica adoptă atât de grăbită concepţii noi. Iar când articolul menţiona despre „grupul majoritar al unei conduceri înţelepte care este hotărâtă să pună "frâne" oricăror membri care încearcă să susţină puncte de vedere divergente în raport cu acelea ale conducătorilor denominaţiunii,”8 ei s-au înspăimântat şi mai mult. În evaluarea sa, dr. Barnhouse a îndreptat atenţia asupra doctrinei judecăţii de cercetare şi a lucrării de mijlocire a Domnului Hristos în Sfânta Sfintelor, care începuse în 1844: „După părerea mea, aşadar, aceasta nu este nimic mai mult decât o idee omenească, menită să salveze imaginea de sine! Este necesar, de asemenea, să se înţeleagă faptul că unii adventişti de ziua a şaptea mai ignoranţi au preluat această idee şi au dezvoltat-o prin interpretări literale până la limitele fanteziei. Dl. Martin şi cu mine i-am auzit pe liderii adventişti afirmând în mod deschis că ei resping asemenea extreme. Mai mult, ei nu cred în concepţia promovată de către unii dintre învăţătorii lor din trecut, care susţineau că lucrarea de ispăşire a lui Isus nu s-a încheiat pe Calvar, ci este continuată în prezent printr-o a doua lucrare de slujire a lui Hristos care a început în 1844. Idee, de asemenea, totalmente respinsă.” Pe scurt, dr. Barnhouse a exprimat în mod clar faptul că „noi înşine credem că nu există nici o nedumerire cu privire la vreun text biblic care să susţină asemenea idei ciudate (cum ar fi judecata de cercetare) şi avem convingerea că orice efort de a le confirma este perimat, răsuflat şi inutil!”9 În urma acestei publicări oficiale a rezultatului dezbaterilor din cadrul întâlnirilor cu adventiştii, mersul lent al schimbării şi-a grăbit considerabil ritmul. În paginile revistei Ministry din septembrie 1956, februarie şi aprilie 1957, descoperim alte noi temelii subminate. Prima dintre aceste surse proclamă cu îndrăzneală că la întruparea Sa, Hristos a „luat natura fără păcat a lui Adam înainte de cădere.”10 Cea de a doua concepţie doctrinară formulată în termeni oficiali, concepţie care nu mai fusese niciodată susţinută de către Adventism, era aceea că „sacrificiul de pe cruce a constituit ispăşirea deplină, desăvârşită şi finală a păcatelor omului.” Spre uimirea tuturor, acelaşi articol vorbeşte mai întâi despre „moartea ispăşitoare a lui Hristos pe cruce,” apoi despre „lucrarea de mijlocire a Marelui nostru Preot în sanctuarul ceresc ca fiind ziua antitipică a ispăşirii,” iar în final, concluzionează că fiecare etapă este „incompletă în lipsa celeilalte şi fiecare reprezintă un act complementar şi indispensabil celuilalt.” Se pare că scriitorul nu a văzut nici o contradicţie în toate acestea.11 În cel de-al treilea dintre aceste numere istorice ale revistei Ministry, se declară că „atunci când Dumnezeul întrupat a intrat în istoria omenirii şi a devenit una cu neamul omenesc, noi înţelegem că El a posedat natura fără păcat cu care fusese creat Adam în Eden.” Aceste orientări doctrinare au declanşat o adâncă îngrijorare în sufletul unuia dintre cei mai respectaţi şi experimentaţi dintre slujitorii bisericii. M. L. Andreasen, autor, educator şi mult timp conducător în diferite domenii administrative, era considerat în unanimitate ca fiind o autoritate în doctrina sanctuarului. În 15 februarie 1957, el a simţit că trebuie să lanseze un semnal de alarmă.12 Începând cu primul mesaj adresat într-o scrisoare particulară unei persoane aflate în comitetul de conducere de la Washington D. C., strigătul de alarmă al fratelui Andreasen a devenit din ce în ce mai puternic, până când s-a auzit în întreaga Americă de Nord şi, într-o anumită măsură, în biserica din întreaga lume.13 Deşi fratele Andreasen fusese preocupat iniţial de declaraţiile oficiale cu caracter doctrinar, publicate în Ministry şi Questions on Doctrine, curând avea să descopere motive pentru o şi mai mare îngrijorare. La începutul verii lui 1957, în mâinile sale au ajuns câteva copii ale rapoartelor de şedinţă a comitetului White Estate, din luna mai. Desigur, aceasta fusese o încălcare neobişnuită a confidenţialităţii acordate în mod normal unui asemenea grup. Andreasen însă credea că întâmplarea fusese providenţială. Din aceste rapoarte reieşea că, în prima zi a lunii mai, doi participanţi (la care Andreasen se referă doar prin fraţii „X” şi „Y”) au înaintat comitetului sugestia ca anumite declaraţii ale Spiritului Profeţiei să fie „clarificate” prin includerea unor note explicative de subsol. Se pare că aceşti doi domni, şi alţii din „grupul lor,” „ajunseseră foarte serios îngrijoraţi datorită declaraţiilor lui Ellen G. White, care indică faptul că lucrarea de ispăşire a lui Hristos se desfăşoară în prezent în Sanctuarul ceresc.”14 În lumina acestei îngrijorări, „comitetului i s-a sugerat că în anumite cărţi ale E. G. White, ar putea apare unele note de subsol sau de final, care să lămurească în mod exhaustiv termenii ei şi înţelegerea noastră cu privire la diferitele faze de desfăşurare a lucrării de ispăşire realizată de Hristos.” Deoarece „fraţii care se alăturaseră acestor dezbateri din şedinţele comitetului simţeau că acesta este un subiect ce va deveni prioritar în viitorul apropiat,” s-a sugerat că „ar fi bine să se înceapă pregătirea şi includerea notelor menţionate în ediţiile următoare ale cărţilor E. G. White."15 Decizia finală a fost amânată o perioadă de timp, dar mai târziu s-a ajuns la concluzia că un asemenea plan a fost neînţelept. Între timp, totuşi, Andreasen a atras atenţia mai multor lucrători ai bisericii cu privire la direcţiile în care se îndreaptă Washington-ul. Prin aceasta, el însuşi a ajuns în opoziţie cu denominaţiunea şi ca urmare, într-o scrisoare datată 15 decembrie 1957, a fost avertizat că, dacă va continua să-şi răspândească opiniile cu privire la subiect, va atrage în mod inevitabil punerea în discuţie a relaţiei lui cu biserica.”16 La o lună şi jumătate după primirea avertismentului, Andreasen a fost întrebat de ce nu a solicitat niciodată o întrevedere la Conferinţa Generală. Era o idee nouă pentru el. După corespondenţa voluminoasă pe care o avusese şi, deoarece subiectul fusese de repetate ori declarat închis de către reprezentanţii Conferinţei Generale, el nu mai considerase că îi revine responsabilitatea de a solicita o audienţă. Dar, dacă aceasta era necesară, el o va solicita. De fapt, Andreasen fusese mai mult decât dispus să fie primit în audienţă. Singura lui pretenţie era „ca audienţa să fie publică sau să se desfăşoare în prezenţa unui stenograf, iar la încheiere să i se ofere o copie a raportului de şedinţă.” Ca răspuns, fraţii i-au sugerat că „o înregistrare pe bandă audio ar fi modalitatea cea mai practică.” Cu toate acestea, este de subliniat faptul că nu se făcuse nici o remarcă privitoare la copia înregistrării pe care urma să o primească el însuşi. În 21 februarie, Andreasen a scris din nou, dorind o confirmare explicită a cererii sale. Ca răspuns, i s-a spus că „fraţii se gândesc la o înregistrare a întrunirii. Iar aceasta va constitui o înregistrare completă a tot ceea ce se va spune sau face. Noi sperăm că o asemenea înregistrare completă va fi considerată ca acceptabilă pentru dumneavoastră.” Formularea părea să spună că Andreasen va primi o copie – dar, exprimarea stufoasă a fraţilor nu era deloc explicită. Oare ar fi fost nepoliticos să îi întrebe încă o dată? Andreasen nu avea de ales. Condiţia era imperativă – el trebuia să ştie. Pe 12 martie, le-a scris din nou: „Încă aştept un răspuns clar, nu doar cu privire la faptul că se va realiza o înregistrare, ci şi că voi primi o copie a acesteia.” Ca răspuns, i s-a spus că „în discutarea acestui aspect cu membrii comitetului, fraţii au ajuns la părerea că, ceea ce pare corect pentru toţi cei interesaţi, ar fi să se procedeze astfel: se va numi un secretar din grup pentru a scrie concluziile la care vom ajunge, iar acestea vor fi supuse aprobării tuturor participanţilor, după care va primi fiecare o copie. Noi credem, frate Andreasen, că veţi considera această propunere ca acceptabilă pentru dumneavoastră.” Deloc surprinzător, propunerea nu a fost acceptabilă pentru Andreasen. „Urma să nu existe nici un stenograf, nici o înregistrare audio, nici o transcriere a discuţiilor, ci doar unul dintre participanţi, care să scrie concluziile la care se va ajunge. Iar aceasta se presupunea că va fi o soluţie acceptabilă pentru mine! Sigur că nu era acceptabilă! Era o manifestare de neîncredere totală. Era ca şi când ai fi înlocuit-o pe Rahela cu Lea.”17 Impasul s-a accentuat. Fraţii de la Washington considerau că Andreasen era întru totul greşit prin răspândirea îngrijorărilor sale printre membrii bisericii. La rândul lui, Andreasen devenise tot mai convins că ceva nu este în regulă, ceva foarte grav, în legătură cu conducătorii bisericii pe care o iubea. Ajuns la disperare, el a publicat şi a răspândit seria binecunoscută a celor şase „Scrisori către biserici,” reeditată într-o carte ce purta acelaşi titlu. Curând după aceea, sănătatea veteranului începuse să slăbească. Nemaifiind în stare să respecte programul viguros din trecut, influenţa sa nu fusese chiar atât de puternic resimţită. Au început să circule vorbe, unele dintre ele destul de deplasate. În iunie 1959, într-o scrisoare particulară, Andreasen a încercat să formuleze un răspuns cât mai direct: „Permiteţi-mi să vă asigur că sunt sănătos – nu am probleme mintale, nu sunt senil, nu sunt nici mort, aşa cum s-a spus.” Iar cu privire la doctrină? „Nu, nu am retractat nimic.” Dar nu, folosul nu fusese prea mare. Opt luni mai târziu, povestea cu retractarea încă mai circula.18 În 6 aprilie 1961, reprezentanţii denominaţiunii, întruniţi în Comitetul de primăvară, au consemnat dezaprobarea accentuată faţă de calea pe care o alesese Andreasen. Autorizaţia pastorală pe care o avusese atât de mulţi ani, i-a fost suspendată. Au fost enunţate două motive: 1) răspândirea discordiei şi a confuziei, atât prin declaraţii, cât şi prin scrieri, şi 2) refuzul de a răspunde favorabil la apelul de a face o declaraţie cu privire la diferendele cu Conferinţa Generală, în alte condiţii decât acelea impuse de el personal.19 Nefiind informat cu privire la acţiunea întreprinsă împotriva lui, decât după consumarea faptului, Andreasen a trăit, fără îndoială, una dintre cele mai adânci dureri ale vieţii sale. Probabil că harul divin a fost cel ce i-a îngăduit să treacă la odihnă foarte curând după aceea. În 19 februarie 1952, şi-a dat ultima suflare. La 1 martie, Comitetul Conferinţei Generale a votat revocarea acţiunii anterioare de suspendare a autorizaţiei sale pastorale, fiind înscris încă o dată în anuarul denominaţional. 20 1 Kenneth R. Samples, „From Controversy to Crisis: An Updated Assessment of Seventh-day Adventism,” Christian Research Journal, Summer 1988. 2 T. E. Unruth, „The Seventh-day Adventist Evengelical Conferences of 1955-1956,” Adventist Heritage, vol.4, nr.2. 3 Samples, op. cit. 4 Unruth, op. cit. 5 Termenul original englez sinful flesh în traducere literală înseamnă „carne păcătoasă” sau „trup păcătos” şi a fost tradus aici prin „natură păcătoasă,” pentru conformitate. În lumina învăţăturilor biblice şi a declaraţiilor Ellenei White, atunci când se referă la natura umană a Domnului Hristos, probabil că cea mai corespunzătoare traducere a termenului în limba română ar fi „natură fizică degradată de păcat,” sugerând faptul că trupul omenesc al Domnului Hristos nu era desăvârşit, ci era marcat de tarele cauzate de păcat de-a lungul mileniilor. 6 Cititorii traducerilor în limba română a cărţilor Ellenei White ar putea fi surprinşi de afirmaţia că termenul „natură păcătoasă” apare cu precădere în scrierile autoarei deoarece în majoritatea cazurilor traducătorii români au folosit o altă expresie. În scrierile Ellenei White, termenul „sinful flesh” apare de cele mai multe ori în forma expresiei biblice din Romani 8:3 „likeness of the sinful flesh.” În Biblia română, aceeaşi expresie este tradusă prin „fire asemănătoare cu a păcatului,” iar în traducerile române ale scrierilor Ellenei White expresia „sinful flesh” nu este tradusă prin „natură păcătoasă” ci prin expresia biblică românească menţionată. 7 Donald Grey Barnhouse, „Are Seventh-day Adventists Christians?” Eternity, September 1956, articol reprodus în The M. L. Andreasen File: Manuscripts and Letters Pertaining to the Evangelical Conference of 1955-1956, 107: compilaţie de Jeff Reich, pusă la dispoziţie de către Laymen Ministry News Publishing, Rt. 4 Box 94 – C. St. Maries, ID 83861. 8 ibid.,108 9 ibid., 110, accentuat în original. 10 Pentru o dezbatere a articolelor din revista Ministry, septembrie 1956 şi aprilie 1967, vezi Ralph Larson, Cuvântul s-a făcut trup, 224-228, 232-240. 11 Acest articol este dezbătut amplu de către M. L. Andreasen într-o scrisoare datată în 15 februarie 1957, şi reprodusă în Reich, I. 12 Vezi Reich I. 13 Ibid., 41. Vezi, de asemenea, M. L. Andreasen, Letters to the Churches, disponibilă Leaves of Autumn Books. 14 Vezi Reich, 51. 15 Ibid. 16 Ibid. 54 17 Andreasen, 70-73; sublinierile din original. 18 Reich, 103-104 19 Raport al Comitetului de primăvară din 1961, în arhivele Conferinţei Generale (vezi Virginia Steinweg, Without Fear or Favour: Viaţa lui M. L. Andreasen, 180). 20 Reich, 106 |