Un prieten mă întreba, cu oarece năduf în glas, dacă am ceva personal împotriva educaţiei superioare. Citise articolul “Educaţia în Babilon – ieri şi azi” şi dorea să ştie de unde vine împotrivirea aceasta faţă de sistemul de învăţământ.

Nu am absolut nimic împotriva educaţiei superioare, atâta vreme cât locul şi rolul ei sunt înţelese corect. Este chiar neplăcut să ai de-a face cu persoane care nu îşi cunosc meseria şi nu au acumulat cel mai înalt nivel de expertiză pe care îl poate oferi sistemul educaţional. Dacă cineva doreşte să se dedice cunoaşterii lucrurilor practice ale acestei lumi, singura opţiune este o cât mai înaltă pregătire şcolară, plus o permanentă urmărire a ritmului ameţitor în care se dezvoltă fiecare domeniu de cunoaştere. Acest lucru este evident mai ales în domeniul tehnologiei informaţiei, unde inovaţia de azi este perimată peste trei luni. Eu recunosc valoarea, şi onorez efortul, autoritatea şi competenţa persoanelor care au urmărit o carieră ştiinţifică prin intermediul educaţiei superioare oferite de lumea noastră.  

Nu tot aşa stau lucrurile în privinţa teologiei. Cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul educaţiei superioare este goană după vânt. Nu numai că nu serveşte nimănui, dar singura cunoaştere pe care o poate oferi ea este a dumnezeului acestei lumi, căci baza ei este ştiinţa acestei lumi, urmăreşte slujirea intereselor acestei lumi şi formează tipare potrivite cu mentalităţile acestei lumi. Educaţia acestei lumi are tehnicile ei de cercetare şi de ajungere la adevăr, are o metodologie adaptată “căilor noastre,” care sunt departe de căile lui Dumnezeu. Supusă tiparelor de analiză ale programei şcolare, Biblia va oferi totdeauna şi oricui acelaşi rezultat. De aceea se spune că şcolile de teologie sunt cele mai conservatoare entităţi.

Dacă în alte domenii este nevoie de profesori şi experţi, în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a împărăţiei Sale lucrurile stau complet diferit: “Voi să nu vă numiţi ‘Rabi’! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi ‘Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi ‘Dascăli’; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul” (Mat 23:8).

“Lumea aceasta” cu tot angrenajul ei, în care la loc de cinste este sistemul de învăţământ, se află prin natura ei pe o orbită de coliziune cu împărăţia lui Dumnezeu. Cele două sunt într-o opoziţie ireconciliabilă, într-o încleştare mortală. Niciuna nu o poate afecta, schimba sau converti pe cealaltă. Ele se exclud reciproc, deoarece sunt zidite pe principii contrare. Prima este zidită pe fărădelege, şi slujeşte interesele unei lumi lipsite de slava lui Dumnezeu; a doua este zidită pe neprihănire şi slujeşte unei lumi în care domneşte slava lui Dumnezeu. Ca să dăinuiască, prima trebuie să anihileze orice tendinţă ca în mijlocul ei să se infitreze principiile, devastatoare pentru ea, ale celeilalte, iar educaţia joacă aici un rol vital. Ea formează generaţii de oameni care să-i slujească interesele şi să fie cât mai puţin vulnerabili la valorile împărăţiei lui Dumnezeu. Imunizarea începe chiar de la primii paşi.

Lovitura de graţie o dau însă şcolile de teologie. Succesul lor major vine din faptul că ele par a sluji împărăţia lui Dumnezeu, dau impresia că oferă expertiză în căile neprihănirii folosind uneltele ştiinţifice de analiză, şi astfel capătă credibilitate în ochii “clienţilor,” docţi sau semi-docţi. Ele pregătesc o categorie de oameni specializaţi în a vinde o marfă unei pieţe potenţiale, folosind cele mai eficiente metode de marketing. Principiul cererii şi ofertei este adânc înrădăcinat în practica omenească. Mergem la medic atunci când avem o problemă de sănătate; mergem la avocat când avem o problemă juridică; şi mergem la preot când avem o problemă religioasă. Aceştia trebuie să fie cei mai buni, iar “bun” înseamnă de obicei cu cât mai multe titluri academice – în termenii noştri, cu filacteriile cât mai late şi cu ciucurii cât mai lungi pe la poalele veşmintelor (Mat 23:5). Şansele cuiva la o funcţie importantă în învăţământul teologic superior sunt ca şi inexistente dacă nu posedă cea mai lată filacterie la modă, un PhD. Obţinerea lui înseamnă, mereu şi fără excepţii, binecuvântarea din partea unui grup de savanţi că posesorul este pregătit şi apt să slujească societatea după regulile acestei lumi, respectând principiile acestei lumi şi onorând valorile acestei lumi. De aceea poporului nostru nu i se pare ciudat când eminenţi savanţi adventişti se mândresc cu doctorate obţinute magna cum laude pe la universităţi iezuite.

Domnul Hristos a fost primul născut al unei noi familii de oameni, descrisă astfel de Scriptură: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Această familie specială nu are nevoie de rabini încărcaţi de PhD-uri, deoarece Îl au pe Hristos, pentru educaţie şi cercetare, iar manualul lor de studiu este Cuvântul – viu sau scris. Cercetarea şi analizarea Lui nu se face cu uneltele ştiinţei acestei lumi, iar Scriptura nu se citeşte cu o vorbire învăţată “de la înţelepciunea omenească” (1 Cor 2:13). Seminţia aleasă a primit Duhul lui Dumnezeu, în contrast cu omenirea, care a primit “duhul lumii” (2:12).

Ce este “duhul lumii” despre care vorbeşte Pavel aici? Este complexitatea de principii, practici, metodologii şi valori ale acestei lumi, transmise din generaţie în generaţie de sistemul de învăţământ, şi prin care spiritul rebeliunii împotriva neprihănirii se consolidează.

Pavel a fost şi el iradiat cu o doză substanţială din “duhul lumii,” dar când L-a cunoscut pe Hristos, toate valorile şi principiile lui s-au năruit, ajungând să le socotească nebunie şi gunoi. De atunci nu a mai recomandat nimănui să urmeze şcolile de teologie, nici măcar pe aceea selectă şi exclusivistă de la Ierusalim. Şi totuşi, ei au dus vestea bună în tot imperiul roman cu un succes invidiat de toate bisericile de azi. De ce? Ei absolviseră şcoala lui Hristos, iar singurul lor mentor era Duhul Sfânt, Mângâietorul.

Înseamnă aceasta că Dumnezeu angajează în slujba Lui pe toţi analfabeţii, nepricepuţii, chiulangii şi leprele societăţii umane? Apreciază El incompetenţa, neprofesionalismul, treaba de mântuială, lichelismul, lipsa de seriozitate şi amatorismul, care au început să îngrijoreze chiar societatea aceasta seculară? Nu, un categoric nu! Doar că principiile neprihănirii Sale nu sunt din lumea aceasta, iar cei care le descoperă şi le apreciază sunt, cu unele excepţii rarisime, oameni care au suportat o expunere minimă la educaţia şi cultura acestei lumi (Luca 10:21). Urmaşii lui Hristos chiar sunt neprofesionişti în treburile lumii, căci profesia lor este din altă lume, acolo unde este folosită o altă ştiinţă, există alte valori şi funcţionează alte principii.

În timp ce pescarul Petru - teologic, un nimeni - a reuşit să vadă slava lui Dumnezeu în Omul Isus Hristos, pentru studentul Saul aceasta era o nebunie. Educaţia înaltă pe care o primise era un zid de netrecut, şi care a fost dărâmat doar printr-o intervenţie vizibilă a lui Hristos. Doar aşa a reuşit să aprecieze realitatea, ajungând să spună: “Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate, şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Fil 3:8). Numai că, el însuşi a ajuns să fie tratat ca un gunoi de foştii lui colegi.

Faţă de ştiinţa teologică a acestei lumi noi chiar suntem analfabeţi, needucaţi, semidocţi, şi nu este cazul să ne supărăm când suntem etichetaţi astfel – şi trataţi în consecinţă. Noi citim Scriptura cu alţi ochi, o măsurăm cu alte unelte şi ajungem la alte concluzii. În timp ce “iudeii” cer minuni, iar “grecii” caută înţelepciune, Dumnezeu ne cheamă să ne întoarcem privirile spre o altfel de înţelepciune, aceea “pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre fruntaşii veacului acestuia.” Nu au cunoscut-o deoarece ei preţuiesc expertiza şi profesionalismul care vin din recunoaşterea şi aprecierea lumii. Pentru ei, norma în religie este stabilită de înalţii ierarhi ai bisericii, înconjuraţi de o armată de specialişti şi consilieri.

“Ştiinţa idolilor” care fascinează astăzi omenirea este în contrast marcant cu neprihănirea lui Hristos, iar cei care o descoperă şi o apreciază nu trebuie să se îngrijoreze de dispreţul cu care vor fi trataţi “în lume.” Ei au un singur manual şi un singur Rabi în căutarea mărgăritarului de mare preţ. Şi au un singur Părinte.