"Dar ei au rămas greoi la minte, căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această măhramă rămâne neridicată, fiindcă măhrama este dată la o parte în Hristos. Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o măhramă peste inimile lor. Dar oridecâte ori vreunul se întoarce spre Domnul, măhrama este luată. Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia"

(2 Corinteni 3,14-16)

Despre "ei" este uşor de constatat că au rămas greoi la minte şi că au peste inimi o măhramă care îi împiedică să vadă vestea bună în Vechiul Testament. "Noi" nu mai avem această măhramă. Cum se explică dar că la citirea Vechiului Testament, când studiem caracterul Tatălui nostru Ceresc, ajungem la aceleaşi concluzii ca "ei" când spuneau lui Pilat: "Dacă nu ar fi fost un făcător de rele, nu l-am fi dat noi în mâinile tale" (Ioan 18,30).

Neclaritatea cu care vedem reacţiile Creatorului în marea controversă ne obligă să ne întrebăm dacă nu cumva "măhrama" s-a transmis până astăzi, şi nu numai că o purtăm, dar vrem să facem din ea steagul nostru de luptă. Uitând că "pentru a putea fi apreciat şi înţeles corect, fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, de la Geneza la Apocalips, trebuie studiat în lumina care se revarsă de pe crucea de la Calvar" (GW 315), noi vedem Vechiul Testament cu aceeaşi optică deformată ca şi evreii. Atâta timp cât ne complacem în vechiul legământ, măhrama ne protejează ochii de slava orbitoare a atributelor caracterului lui Dumnezeu, de chipul "mai proeminent" al lui Hristos. Pavel spune că măhrama nu poate rămâne peste inimile noastre atunci când ne întoarcem spre Hristos. Noi putem studia la infinit adevărurile Scripturii, dar dacă ele nu sunt înţelese în lumina Golgotei, măhrama rămâne. Tot aşa cu caracterul lui Dumnezeu. Dacă nu este privit dinspre Golgota, dacă nu este aşezat în contextul marii controverse, măhrama trebuie să rămână.

"Hristos a venit să descopere lumii cunoştinţa caracterului lui Dumnezeu, pe care lumea nu o avea. Această cunoştinţă era comoara principală pe care ucenicii trebuiau să o comunice oamenilor. Adevărul lui Dumnezeu fusese ascuns sub mulţimea tradiţiilor şi erorilor… Tot ce era spiritual şi sfânt fusese pervertit de înţelegerea lor întunecată. Ei erau orbiţi de mândrie şi prejudecăţi, incapabili să vadă sfârşitul celor desfiinţate. Isus a venit să schimbe ordinea lucrurilor existente, descoperindu-le caracterul Tatălui. El a dat la o parte măhrama care ascundea slava Sa de ochii muritorilor, descoperind lumii pe singurul Dumnezeu viu şi adevărat, a cărui cunoaştere este viaţă veşnică" (RH 11 ianuarie 1892). Zaharia ne conduce şi el la o astfel de întoarcere spre Hristos, care va îndepărta măhrama: "Şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns… şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut" (Zaharia 12,10). Acest "plâns amarnic" aminteşte de pocăinţa lui Petru, aminteşte de pocăinţa ucenicilor în camera de sus, când măhrama s-a evaporat în Hristos. Este o invitaţie pentru generaţia prezentă, care nu a înţeles încă responsabilitatea colectivă a respingerii lui Isus Hristos în solia "foarte preţioasă" timisă acestui popor în 1888.

"Satana şi-a aruncat umbrele de-a lungul căii fiecărei fiinţe omeneşti, ca să poată reprezenta greşit pe Dumnezeu în faţa lumii. El a îmbrăcat caracterul lui Dumnezeu cu atribute satanice, în totală contradicţie cu adevărul. El L-a zugrăvit ca pe o fiinţă plină de răzbunare, ca pe un legiuitor a cărui lege este dincolo de posibilitatea omului de a o ţine, şi a implantat vrăjmăşie în inima păcătosului, ca omul neregenerat să fie în rebeliune contra lui Dumnezeu. Aceasta este impresia pe care a produs-o Satana asupra minţii omeneşti. Cei care prezintă legea lui Dumnezeu ca fiind o transcriere a caracterului lui Dumnezeu vor aduce în solia lor tema principală a acestui subiect, prezentând dragostea Tatălui şi a Fiului. Când se face acest lucru, umbra celui rău va fi îndepărtată din inimile oamenilor, iar lumina clară a dragostei lui Hristos, luminând capacitatea de înţelegere, va descoperi caracterul lui Dumnezeu ca fiind infinit în milă. Păcătoşii vor privi la Hristos ca fiind şi doritor şi capabil să cureţe de orice păcat. Ei vor privi la Dumnezeu nu în mânia Lui, ci în lumina strălucitoare a dragostei Sale. Dragostea Sa va fi văzută dincolo de orice dragoste omenească, fără egal" (RH 10.02.1891). Cât timp măhrama rămâne pe ochii miresei, întunericul peste această planetă va rămânea.

"Noi toţi privim cu faţa descoperită (fără măhramă deci) ca într-o oglindă, slava Domnului (caracterul Său) şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă,

prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3,18)