La aproape doi ani de la sesiunea din 1888, sub convingerea puternică a Duhului Sfânt, sora White începea să înţeleagă magnitudinea eşecului suferit acolo de poporul lui Dumnezeu. Ceea ce păruse o simplă ceartă teologică, mici conflicte de personalitate – cum le place multora să creadă – s-a dovedit a fi lumina îngerului care trebuia să lumineze pământul cu slava lui Dumnezeu; era începutul marii strigări şi al ploii târzii – un “învăţător al neprihănirii”; era “o foarte preţioasă solie” despre neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea; era adevărul care pregătea un popor pentru ultima confruntare din marea luptă.

Dar minunile acestea de adevăr nou nu erau apreciate de responsabilii bisericii. Deşi în public îşi declarau devotamentul faţă de solia îngerului al treilea, ei nu recunoşteau că aceasta a fost prezentată la Minneapolis, în ciuda declaraţiei categorice a Domnului prin serva Sa că solia 1888 este “cu adevărat” solia îngerului al treilea. Ca o mărturie împotriva lor, şi spre a susţine cu fapta ceea ce declarase prin scris, sora White a plecat alături de cei doi soli, Jones şi Waggoner, să viziteze adunările de tabără ale bisericii spre a duce poporului “solia îngerului al treilea” în raze clare şi distincte. Ea spunea că astfel doreşte să ofere o şansă poporului, dacă cei din poziţii de răspundere s-au dovedit nevrednici de lumina trimisă de Domnul “în marea Sa îndurare.”

Nici această acţiune nu a dat rezultate, căci fraţii de la Battle Creek îşi foloseau influenţa administrativă spre a descuraja primirea soliei. În faţa acestei împotriviri susţinute, Domnul a trebuit să renunţe la planul Său prin care dorea să pregătească biserica pentru nuntă.

Concluzia cerului a fost: “Nedemni de încredere când sunt în joc interese majore.”

Viitorul era sumbru: “Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă.”

Liderii bisericii se aflau într-un pericol mortal: “Lumina care va lumina tot pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de cei care refuză să înainteze în slava ei crescândă.”

Ea continua să avertizeze, cu sufletul împovărat:

“Lucrarea care trebuia făcută va fi lăsată nefăcută de împotrivitorii adevărului, din cauza necredinţei lor. Fac apel la voi, cei care vă împotriviţi luminii adevărului, să vă daţi la o parte din calea poporului lui Dumnezeu. Permiteţi luminii trimise din cer să strălucească asupra lor în raze clare şi distincte. Dumnezeu vă socoteşte pe voi, cei cărora v-a fost trimisă lumina, răspunzători pentru felul în care o folosiţi. Cei care nu doresc să asculte vor fi traşi la răspundere, căci adevărul a fost adus la îndemâna lor, iar ei dispreţuiesc ocaziile şi privilegiile. Poporului lui Dumnezeu i-au fost trimise solii cu acreditare divină; au fost prezentate slava şi măreţia neprihănirii lui Hristos Cel plin de har şi de adevăr; plinătatea dumnezeirii în Isus Hristos a fost prezentată printre noi cu frumuseţe şi delicateţe, spre a încânta pe toţi cei ale căror inimi nu sunt blocate de prejudecată. Ştim că Dumnezeu a lucrat în mijlocul nostru. Am văzut suflete întorcându-se de la păcat la neprihănire. Am văzut inimile celor zdrobiţi reînviorate de credinţă. Vom proceda ca leproşii curăţiţi, care au plecat pe drumul lor şi doar unul singur s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu? Ar fi mai bine să trâmbiţăm bunătatea Sa, şi să slăvim pe Dumnezeu cu inima, cu pana şi cu vocea” (RH 27 mai 1890).

De atunci, toţi cei care nu au avut inimile “blocate de prejudecată” au ştiut că în 1888 “Dumnezeu a lucrat în mijlocul nostru,” şi că solia trimisă prin fraţii Waggoner şi Jones era destinată să se dezvolte în marea strigare chiar în acea generaţie. Lumina care a strălucit atunci “în raze clare şi distincte” continuă să se dezvolte, şi este ameţitor să vedem cum responsabilii bisericii de astăzi continuă să o numească lumină falsă.

În articolul citat există o propoziţie care abia acum mi-a atras atenţia, deşi ea constituie esenţa soliei şi mai ales direcţia în care urma să se dezvolte lumina. După ce spune că în 1888 Dumnezeu ne-a trimis solii “cu acreditare divină,” autoarea continuă: “Plinătatea dumnezeirii în Isus Hristos a fost prezentată printre noi cu frumuseţe şi delicateţe, spre a încânta pe toţi cei ale căror inimi nu sunt blocate de prejudecată.”

Noi astăzi putem confirma spusele ei. Până la Jones şi Waggoner niciun autor nu a reuşit să pătrundă corect “taina lui Dumnezeu” ascunsă în Hristos. Ei au fost primii care l-au urmat corect pe Pavel în prezentarea lui Hristos ca Fiu al Omului, din sămânţa lui David după trup, dar părtaş de natură divină prin locuirea Duhului Sfânt în El în toată plinătatea dumnezeirii. Jones şi Waggoner au reuşit să înţeleagă mai bine decât oricine semnificaţia enigmaticei formulări: “Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Ei au văzut că esenţa doctrinei sanctuarului este “scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice,” iar templul de la Ierusalim nu fusese decât o pildă despre temelia guvernării lui Dumnezeu de a locui “în fiecare fiinţă creată.”

Ascultându-i la Minneapolis, sora White declara chiar în timpul predicilor lor: “Fraţilor, aici este mare lumină.” Apoi ea a dus mai departe acest concept, afirmând că scopul lui Dumnezeu, stricat prin căderea lui Adam, a fost realizat pentru prima oară pe pământ în persoana lui Isus Hristos (DA 161). În altă parte spune că “Spiritul Tatălui Său ceresc anima şi controla întreaga Sa viaţă” (YI 1 feb 1873). Acesta este un domeniu de cercetare de o profunzime extremă, iar el afectează total experienţa şi implicarea sfinţilor din ultima generaţie în ultimul act al lui Dumnezeu pentru poporul Său – nunta Mielului.

Când a zis: “Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor,” (Exod 25:8) Dumnezeu dorea să spună că atunci când omenirea va fi dispusă să fie curăţită şi transformată într-o locuinţă pentru Dumnezeu, El va veni şi va locui în sufletul omenesc. Omenirea a ales mai degrabă să deschidă uşa vrăjmaşilor lui Dumnezeu, care au năvălit în templu şi au distrus toate podoabele cu “lovituri de securi” (Ps 74). Văzând că nici chiar poporul ales nu înţelege temelia guvernării divine (“Dar iudeii nu au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhului lui Dumnezeu”), atunci „dreapta şi braţul Lui cel Sfânt I-au venit în ajutor” (Ps 98): Dumnezeu a ridicat din mijlocul lor, din sămânţa lui David, o locuinţă pentru Sine în omenire, Omul Isus Hristos.

Aceasta este lumina „în slava ei crescândă” care trebuie să ducă un popor sfânt la momentul culminant al veacurilor: Nunta Mielului, unirea dintre divin şi uman.

Aceasta este unirea pentru care Se ruga Hristos, şi nu biserica emergentă legată prin evlavia fără putere a unui hristos ecumenic.

1 martie 2006