-         “…M-au părăsit şi au adus tămâie altor dumnezei şi s-au închinat înaintea lucrării mânilor lor” (1:16)

-         “Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine, şi au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic?” (2:5)

-         “Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă” (2:12,13)

-         “Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta, şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău, şi să n-ai nici o frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor” (2:19)

-         “Cum poţi să zici: ‘Nu m-am spurcat, şi nu m-am dus după Baali?’ Priveşte-ţi urma paşilor în vale, şi vezi ce ai făcut, dromaderă iute la mers şi care baţi drumurile şi le încrucişezi!” (2:23)

Beţivii lui Efraim şi batjocoritorii din Ierusalim nu au recunoscut niciodată, dar absolut niciodată,  că s-au “dus după Baali.” Baalim a ştiut mereu cum să procedeze cu “batjocoritorii din Ierusalim.” Amestecă devoţiunea cu diplomaţia, sfinţenia cu politica, şi scena este pregătită pentru orbire spirituală. Până la închinarea deschisă la Baal nu mai este decât un pas, iar cununa lui Efraim devine tot mai îngâmfată, convinsă că este cununa Domnului, autentică şi neîntinată.

Priviţi la “batjocoritorii” care stăpâneau peste “poporul din Ierusalim” în timpul Domnului Hristos. Sinedriul, coroana naţiunii, era pe deplin convins că reprezintă şi serveşte interesele viului Dumnezeu. Erau urmaşii lui Moise, slujitorii Domnului. Poporul privea la ei ca fiind păzitorii luminii, speranţa finală a naţiunii, gardienii doctrinei, unicul izvor de lumină cerească. Decizia lor devenea glasul lui Dumnezeu pe pământ. În realitate, ei erau cea mai eficientă unealtă în slujba lui Baal. Sub influenţa şi autoritatea Sinedriului, poporul ales a refuzat pe Mesia, ultima speranţă după lungul şir de mesageri omorâţi deoarece vorbeau de rău cununa îngâmfată a lui Israel.

Înţelegând amăgirea profundă în care se află reprezentanţii poporului ales, Isus plângea. Ce putea Dumnezeu să mai facă unui popor care cerea insistent, prin cea mai autorizată voce, să fie lăsat în pace? Singura procedură conformă cu neprihănirea era să le împlinească dorinţa şi să îl lase pe drumul lor. De secole cereau ei “să fie lăsaţi în pace cu Sfântul lui Israel,” în ciuda avertizărilor pline de dragoste că drumul pe care au pornit este fatal. Israel respingea ultima tentativă a harului salvator, obligând pe Dumnezeu să facă “lucrarea Lui ciudată,” de a se depărta de singurul obiect al grijii şi iubirii Sale de pe pământ. Istoria ne-a îngrozit cu raportul ei despre consecinţele acestei lucrări ciudate. Israel, lumina ochilor lui Dumnezeu, a fost măcelărit cu sălbăticie de duşmanii lui, măcel care continuă până în zilele noastre, cu toate eforturile comunităţii internaţionale de a-l stopa.

Cum este posibil ca cei mai buni şi mai străluciţi membri ai poporului lui Dumnezeu să nu înţeleagă subtilitatea manevrelor lui Baal? De ce oare “cununa lui Efraim” se lasă dusă în necurmate rătăciri, antrenând astfel poporul într-o idolatrie perversă şi ticăloasă? De ce li se pare lor viabilă calea împotrivirii faţă de soliile venite din cer? Cum se face că Baal a fost preferat întotdeauna, iar Hristos lepădat, şi aceasta în timp ce declară cu convingere că slujesc lui Dumnezeu?

Niciodată clasa conducătoare a poporului ales, de la Regele Saul şi până astăzi, nu a dorit în particular, şi nu a declarat public, că vrea să servească altcuiva în afară de Dumnezeu. Atunci de ce vorbeşte Duhul aşa: “Dar tu zici: ‘Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini, şi vreau să merg după ei’” (Ier 2:25) Să fie aceasta o dorinţă ascunsă, adânc înrădăcinată în meandrele sufletului omenesc, pe care doar Duhul să o poată sesiza? Ne vedem şi noi în această ipostază nefericită? Suntem dispuşi să plecăm urechea la avertizările Duhului, atunci când nu vedem realitatea la fel ca El? Ni se poate întâmpla şi nouă ceva de genul acesta: “Grozave lucruri, urâcioase lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veţi face la urmă?” (Ier 5:30,31).

Ce vom face “la urmă,” când Domnul va fi obligat de împietrirea noastră să facă “lucrarea Lui ciudată,” lăsându-ne pe drumul iubit de noi, aşa cum a lăsat pe Israel de atâtea ori în istoria lui zbuciumată? “Efraim s-a lipit de idoli; lăsaţi-l în pace.”

Ca totdeauna în trecut, Laodicea noastră aleargă şi ea “în Asiria şi Egipt” după respectabilitate şi recunoaştere internaţională prin diplomaţie şi eforturi de imagine. Ne aşezăm şi noi la masa negocierilor internaţionale, sperând să ajungem “capul şi nu coada” în competiţia pentru secolul 21. Suntem cât se poate de reticenţi la sugestia că umblăm şi noi după dumnezeii acestui veac şi că ne place să cochetăm cu ei, deşi ne implicăm tot mai serios în vârtejul politicii internaţionale, prin tot felul de asociaţii şi alianţe, unele dintre ele cât se poate de reprobabile.

Ce tragedie ar fi ca poporul acesta favorizat să repete erorile trecutului, obligând pe Dumnezeu să declare cu durere: “Laodicea s-a lipit de idoli; lăsaţi-o în pace.”

Să revenim la capitolul 28 din Isaia, cu faimoasa lui expresie “lucrarea ciudată” a lui Dumnezeu, "lucrul Lui nemaiauzit." După ce se plânge de beţivii lui Efraim şi îngâmfarea lor total nepotrivită pentru un consiliu al poporului lui Dumnezeu, profetul începe să detalieze natura problemelor lui Israel. El constată că sfatul naţiunii este lovit de o stare de beţie ciudată, care afectează oficiul înalt pe care îl reprezintă:

“Dar şi ei, se clatină de vin, şi băuturile tari îi ameţesc; preoţi şi prooroci sunt îmbătaţi de băuturi tari, sunt stăpâniţi de vin, au ameţeli din pricina băuturilor tari; se clatină când proorocesc, se poticnesc când judecă. Toate mesele sunt pline de vărsături murdare, şi nu mai este nici un loc curat” (vers. 7).

Sigur că aici este vorba despre o beţie spirituală, iar originea băuturilor respective se află mai mult ca sigur în cupa acelei doamne din cârca fiarei, despre care poporul nostru ştie foarte bine. Teologia naţiunii, prin prooroci, şi predicarea la sinagogă, prin preoţi, erau grav afectate de amestecul subtil de învăţături păgâne, împrumutate de la naţiunile din jur, pe care Israel le-a invidiat mereu, şi pe care le-a imitat mereu. Asiria şi Egiptul au fost mereu o sursă de inspiraţie şi atracţie pentru ei. Când se simţeau ameninţaţi, alergau după ajutor pe la înaltele foruri, aşa cum facem şi noi astăzi. Căutau alianţe cu necredincioşii spre a obţine câteva drepturi sau libertăţi, pe care le primeau, evident, căci stăpânitorul lumii acesteia este dispus să ne ofere toate drepturile din lume dacă ne aliem cu el.

Batjocoritorii aceia din Ierusalim, beţi dar nu de vin, erau extrem de înverşunaţi pe profetul Domnului, care îi tracasa cu solia lui stânjenitoare, iar Isaia simte opoziţia la fel de dureros ca şi ceilalţi soli pe care Dumnezeu i-a trimis la poporul Său.

“Ei zic: ‘Pe cine vrea el să înveţe înţelepciunea? Cui vrea să dea învăţături? Unor copii înţărcaţi de curând, luaţi de la sân? Căci dă învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo’” (vers. 9, 10).

Nu aceasta a fost reacţia mai marilor noştri în toate timpurile? Nu aşa au reacţionat aleşii noştri şi la Minneapolis, atunci când Domnul a trimis “o foarte preţioasă solie” prin fraţii Waggoner şi Jones? Nu se întâmplă astăzi exact la fel când Domnul trimite preţioase raze de lumină despre caracterul Său, ca să fie pregătită calea îngerului din Apocalips 18?

În faţa unei astfel de reacţii, Isaia îşi varsă năduful:

“Ei bine! Prin nişte oameni cu buze bâlbâitoare şi cu vorbirea străină va vorbi poporului acestuia Domnul” (vers. 11).

Ce dezastru va fi când oameni “cu vorbirea străină” vor începe să mustre Israelul spiritual de azi că a întors spatele viului Dumnezeu şi se închină lui Baal! Ce ruşine insuportabilă va fi când oameni cu “buze bâlbâitoare” vor începe să propovăduiască solia îngerului al treilea, în timp ce teologii poporului lui Dumnezeu se ocupă de programe de partid, proiecte parlamentare, strategii de creştere, alianţe evanghelice şi implementări de sistem.

“Ei bine,” spunem şi noi ca Isaia, dacă acestea sunt priorităţile Miresei lui Hristos, ar fi înţelept să ne pregătim pentru “lucrarea Lui ciudată,” singura reacţie posibilă în situaţia aceasta de nesfârşit dispreţ faţă de ultima solie de har care trebuie să fie dată lumii. Dacă umblăm după ajutor prin alianţe cu fiicele Babilonului, pe la organizaţiile internaţionale şi în teologia evului mediu, ar fi bine să ne pregătim de “lucrul Lui nemaiauzit.”