Istoria poporului lui Dumnezeu conţine lecţii pe care generaţia prezentă trebuie să le înţeleagă. Episodul “leproşii Domnului” este o parabolă pentru starea prezentă a rămăşiţei, confruntată cu o foamete spirituală mai rea decât cea a locuitorilor Samariei.

De ani nenumăraţi Israel pierduse sensul serviciului lor divin, pierdere care denaturase mult înţelegerea caracterului lui Dumnezeu. Confundat şi chiar înlocuit cu Baal, Domnul nu mai putea lupta cu necredinţa rezultată de aici. Războiul era la porţi. Ameninţarea din afara zidurilor era serioasă, dar criza din interior era şi mai serioasă.

O analiză a situaţiei poporului lui Dumnezeu în criză ne ajută să înţelegem mai bine situaţiile cu care s-ar putea să ne confruntăm şi noi foarte curând. Aproape fără excepţie, criza descoperă interiorul nefardat al inimii omeneşti. Ea descătuşează reacţii nebănuite, necunoscute şi nedorite. În situaţii de criză, poporul îşi “mănâncă” proprii copii. Împăratul este uluit de degradarea morală pe care o descoperă în cetate, dar nu reuşeşte să identifice corect cauzele. Ca întotdeauna, el vede vinovaţii în altă parte: “Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă va rămânea astăzi capul lui Elisei, fiul lui Şafat, pe umerii lui” (2 Regi 6,31).

Dar Elisei nu era mesagerul dezastrului, aşa cum îi plăcea lui Ioram să creadă, şi nu era nici responsabil pentru foametea care măcina poporul. El nu era decât purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, iar Dumnezeul lui Elisei nu era altul decât Salvatorul naţiunii lor. Din nefericire, împăratul nu Îl cunoştea aşa: “Iată, răul acesta vine de la Domnul” (6,33).

Istoria este cunoscută. La anunţul plin de speranţă că a doua zi cornul abundenţei se va revărsa peste Samaria, demnitarul pe braţul căruia “se sprijinea împăratul” arată clar ca lumina zilei esenţa rebeliunii lui Israel: “Chiar dacă ar face Dumnezeu ferestre în cer, cum s-ar putea întâmpla un asemenea lucru?”

Noi am crezut că filozofia şi intelectualismul, negarea credinţei şi imaginile deformate despre caracterul lui Dumnezeu sunt fenomene recente. Omul împăratului putea fi un infidel; grav era că împăratul se “sprijinea” pe braţul lui.

“La poarta cetăţii” se găseau patru leproşi. Pe lângă  povara bolii şi a izolării în care erau obligaţi să trăiască, ei suportau alături de toţi ceilalţi foamea şi ameninţarea duşmanilor. Cu toate acestea, judecata lor era mai clară decât a multora din cetate: “La ce să stăm aici până vom muri? Dacă ne vom gândi să intrăm în cetate, în cetate este foamete şi vom muri; şi dacă vom sta aici, de asemenea vom muri. Haidem dar să ne aruncăm în tabăra sirienilor; dacă ne vor lăsa în viaţă, vom trăi, iar dacă ne vor omorî, vom muri” (7,3.4).

Un asemenea plan era inacceptabil pentru alţii, dar pentru cei ce nu mai aveau nimic de pierdut era singura soluţie lucidă. Ei se aflau între moartea prin înfometare, cu toate atrocităţile ei, şi sabia străină. “Au plecat dar în amurg, să se ducă în tabăra sirienilor, şi când au ajuns la intrarea taberei sirienilor, iată că nu era nimeni” (7,5). Ce spectacol dezolant… Marele popor al lui Dumnezeu, murind de foame în cetate, tremurând de frica… nimănui! Domnul înconjurase cetatea cu hrană din abundenţă, iar ei mureau în orbirea lor naţională. El le întinsese o masă în pustie, iar ei îşi mâncau copiii, sub ochii împăratului neputincios.

Leproşii poporului sfânt au intrat în tabăra sirienilor, şi-au astâmpărat foamea, apoi au început să facă provizii de “aur şi de argint.” În acest moment se petrece ceva ce depăşeşte obişnuitul inimii fireşti. Ei şi-au adus aminte de fraţii lor din cetate şi au înţeles că sunt parte din poporul acela speriat, flămând şi însetat după neprihănire. Au înţeles natura colectivă a trupului lui Hristos.

“Ziua aceasta este o zi de veste bună,” au zis ei unul către altul. Oamenii aceia din cetate, care trăiau în bezna necunoaşterii lui Dumnezeu, aveau nevoie de o veste bună. Servul servilor deschisese ferestre în cer, iar ei nu ştiau nimic. Străjerii se aflau pe ziduri, dar nu au văzut nimic, preocupaţi de grija zilei de mâine. Consilierii împăratului erau şi ei în alertă, concepând strategii pentru ieşirea din criză. Parcă îi auzim vorbind despre reformă şi redeşteptare. Elisei, profetul Domnului, se afla şi el în cetate, dar era izolat şi ameninţat cu moartea de Ioram, care cerea să fie “pedepsit cu toată asprimea” de Domnul dacă nu va rezolva obrăznicia lui Elisei de a-şi ţine capul pe umeri. Cine să ducă vestea bună acestor fraţi ai lui Hristos? Leproşii de la poartă? Aceşti cei de pe urmă locuitori ai Samariei, loviţi de “blestemul lui Dumnezeu?” Grea încercare pentru mândria laodiceană!

În toiul nopţii, ei lasă plăcuta ocupaţie de a-şi rotunji conturile în aur şi aleargă la fraţii lor cu vestea bună că s-au deschis ferestre în cer. Motivaţia lor era curată, căci simţiseră împreună cu Hristos ce înseamnă să fii “dispreţuit şi părăsit de oameni” şi cunoscuseră disperarea izolării de ai lor, ca şi Mielul lui Dumnezeu.

Deşi umiliţi încă o dată de necredinţa adânc înrădăcinată a fraţilor, misiunea lor are totuşi succes. Porţile Samariei se deschid, în sfârşit, iar poporul lui Dumnezeu, slăbit şi înfometat, vede cu ochii lui rezultatul concret al făgăduinţei profetice pe care a dispreţuit-o. Vestea bună a biruit necredinţa şi teama.

Scrisă pentru învăţătura noastră, “peste care au venit sfârşiturile veacului,” povestea leproşilor Samariei are lecţii preţioase pentru noi, urmaşii lor spirituali. Umanismul de afară ne asediază tot mai puternic. Formalismul şi secularismul desuet din cetatea noastră mănâncă pe copiii noştri, iar împăratul nu poate decât să-şi rupă hainele. Frica de extremism şi fanatism ne împiedică să vedem hrana bogată pe care o frânge pentru noi Fiul omului. Bogăţiile nesfârşite ale neprihănirii lui Hristos stau neatinse la porţile noastre, în timp ce străjerii din turnuri păzesc zidurile de cei din lăuntru. Ferestrele în cer s-au deschis de mult, dar noi dispreţuim profetul care ne-a adus vestea (“Marea strigare a îngerului al treilea a şi început în descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple tot pământul” Ellen G. White, RH 1 aprilie 1890).

Publicat în "Domnul, neprihănirea noastră" - aprilie-iunie 1999