Înainte de a trece la studiul acestui subiect, ar fi necesar să clarificăm o anumită confuzie care persistă şi astăzi cu privire la planurile lui Dumnezeu, care „nu cunosc nici grabă, nici întârziere,” aşa cum ne spune Spiritul Profeţiei. De aici, noi am înţeles că planurile divine nu pot fi alterate, refuzate, stricate, anulate. Pentru cei mai mulţi dintre noi, scopurile divine se realizează fără nici un fel de abatere sau modificare, duse la bun sfârşit de un Dumnezeu atotputernic şi stăpân pe situaţie în orice condiţii.

Cum se explică atunci desele şi tulburătoarele răsturnări de situaţie raportate în Scriptură, când indivizi sau popoare s-au împotrivit dorinţei deschis exprimate a lui Dumnezeu, modificând cursul vieţii lor sau al naţiunii, de cele mai multe ori cu consecinţe fatale? Cum se explică multele afirmaţii ale Spiritului Profetic, explicate prin „Nu a fost voia lui Dumnezeu ca...”?

Situaţia este cât se poate de reală, iar faţă de ea există, în general, două tipuri de reacţie. Unii consideră că avem de-a face cu un Dumnezeu slab, incapabil să-Şi impună proiectele şi strategiile, şi sub a cărui jurisdicţie nu este sigur să trăieşti. Alţii adoptă o atitudine bizară, declarând că oricât de dezastruos a fost rezultatul, acela constituie voia şi planul lui Dumnezeu pentru situaţia dată.

Există şi o a treia variantă?

Hai să vedem câteva asemenea cazuri.

„Nu a fost voia lui Dumnezeu ca Israel să rătăcească timp de patruzeci de ani în pustie; El dorea să-i călăuzească direct în ţara Canaanului, şi să-i zidească acolo ca un popor sfânt şi fericit. Dar ei ‚nu au putut intra din cauza necredinţei’ (Evr 3:19). Din cauza cârtirii şi apostaziei ei au pierit în pustie, alţii fiind ridicaţi pentru a intra în ţara făgăduită. Tot aşa, nu a fost voia lui Dumnezeu ca revenirea lui Hristos să fie amânată atât de mult timp, iar poporul Său să rămână atât de mult timp în această lume a păcatului şi suferinţei” (GC 458)

Acesta este poate cel mai edificator exemplu, şi este unul foarte cunoscut. Dumnezeu dorea să conducă pe Israel imediat în Canaan, iar ocuparea ţării nu trebuia să se facă prin război; era un cadou ceresc, din acelea care funcţionează după principiul „nici prin putere, nici prin tărie.” Dar Israel a intrat în panică văzând marile şi multele probleme cu care urma să se confrunte. Dintre conducătorii care au explorat ţara, doar Caleb şi Iosua au privit misiunea cu ochiul credinţei. Ceilalţi era fireşti, lumeşti, rupţi de realitatea spirituală, incapabili să sesizeze măreţia planului divin. Şi totuşi, ei au câştigat inimile poporului şi s-au opus dorinţei lui Dumnezeu.

De ce nu S-a impus Dumnezeu în acel moment, fulgerând deasupra taberei şi grămădindu-i ca pe o adunătură de vite în ţara promisă? Dacă planul Său era de a-i duce acolo, trebuia să folosească orice metodă spre a realiza scopul, nu? Ce conta dacă îi ciomăgea puţin, atâta timp cât scopul bun era realizat, salvând astfel viaţa a sute de mii de oameni? Presupun chiar că cei mai mulţi s-ar fi bucurat în final, convinşi că Dumnezeu a procedat bine, după principiul că scopul scuză mijloacele.

Dar Dumnezeu nu a procedat aşa. Se joacă El cu destinele oamenilor, sau este în caracterul Său o slăbiciune mortală, şi pe care o maschează prin diverse tertipuri?

Tot aşa se întâmplă cu a doua venire. Suntem gata să jurăm cu mâna pe Biblie că revenirea lui Hristos nu depinde de ceea ce face sau nu face biserica. Pur şi simplu nu a venit ceasul hotărât de Dumnezeu. Ni se ridică sângele la cap ori de câte ori sugerează cineva că noi ne-am împotrivit scopurilor lui Dumnezeu şi am amânat cu mulţi ani revenirea. Pur şi simplu nu credem că putem avea un asemenea impact asupra planurilor lui Dumnezeu. Şi totuşi, „nu a fost voia lui Dumnezeu ca revenirea lui Hristos să fie amânată atât de mult timp.”

A fost voia lui Dumnezeu ca primii părinţi din Eden să aleagă minciuna lui Satana şi să respingă adevărul spus de Dumnezeu?

„Nu a fost nicidecum voia lui Dumnezeu ca omul să ajungă păcătos. El l-a făcut pe Adam curat şi nobil, fără tendinţe spre păcat. El l-a aşezat în grădina Eden, unde avea toate perspectivele de a rămâne loial şi ascultător. Legea a fost aşezată în jurul lui ca un zid de protecţie” (RH 4 iunie 1901).

Cu buzele, poporul nostru recunoaşte că nu a fost voia Domnului ca Adam să păcătuiască. Cu inima, însă... Păi ce se întâmpla cu planul de mântuire, cu sămânţa femeii, cu Israel, cu Mesia, cu jertfa şi învierea dacă nu cădea Adam?

Dacă nu cădea Adam? 

Pentru cei mai mulţi creştini aceasta este o întrebare absurdă. Obraznică. Ba chiar eretică. Nu i se dă nici o atenţie, căci acceptarea ei, chiar ipotetică, dă peste cap toată construcţia evangheliei, aşa cum o înţelegem noi astăzi.

Şi totuşi este o întrebare validă, care ne-ar putea ajuta să clarificăm multe aspecte ale ispăşirii, ale marii controverse şi mai ales ale caracterului lui Dumnezeu. În plus, ea ne-ar ajuta să aşezăm ispăşirea şi planul de mântuire în cadrul mai larg al marii controverse, dincolo de interesele limitate ale mântuirii omului.

Deci, ce s-ar fi întâmplat cu jertfa lui Hristos, aceea pregătită de la întemeierea lumii?

Mai întâi, era posibil ca Adam şi Eva să reziste propunerilor lui Lucifer de a se alătura revoltei lui? Dacă răspunsul este nu, atunci complicaţiile sunt devastatoare pentru caracterul lui Dumnezeu. Înseamnă că El a aranjat lucrurile astfel ca păcătuirea lor să fie inevitabilă, că au fost constrânşi să joace un rol împotriva voinţei lor?

Absurd. Dumnezeu nu este un regizor ticălos. El dorea ca noua familie creată să trăiască în neprihănire. Este adevărat, erau făpturi de o nouă ordine în univers, prin care Dumnezeu dorea să prezinte universului temeliile guvernării Sale, în situaţia de criză declanşată de revolta îngerilor. Dar este inacceptabil să sugerăm că pentru acest scop Dumnezeu a aranjat în aşa fel ca Adam să cadă în păcat.

Bun. Dacă primii părinţi nu cădeau în păcat, alegând să stea departe de „pomul cunoştinţei,” ce se întâmpla cu Satana şi oştile lui?

În acest punct trebuie clarificat un alt aspect din marea luptă. Noi, pământenii, ne-am concentrat exagerat asupra mântuirii omului, crezând că acesta este lucrul cel mai important în planul de mântuire. Această poziţie ne-a făcut să tratăm cu superficialitate dragostea şi interesul lui Dumnezeu pentru îngerii căzuţi. I-am privit ca pe nişte derbedei ordinari, cetăţeni de categoria a treia, scursoarea universului, persoane fără nici o valoare morală. În general, un gunoi de care vrei să scapi cât mai repede.

Uităm că ei erau făpturi maiestuoase, din cercul restrâns al familiei lui Dumnezeu, slujitorii Săi devotaţi şi iubiţi. Ei nu erau cu nimic mai prejos decât îngerii care au rămas loiali lui Dumnezeu.

De ce ne imaginăm noi că Dumnezeu nu a arătat faţă de salvarea lor un interes cel puţin la fel de mare ca interesul arătat pentru familia omenească? Ce ne face să credem că lor nu li s-a oferit şansa de a se reconecta la izvorul vieţii, după eroarea de a se lăsa păcăliţi de Lucifer? Dacă tot susţinem că Dumnezeu este drept, ar fi frumos din partea noastră să nu-L prezentăm operând cu părtinire în planul de mântuire. Îngeri, oameni sau locuitori ai altor planete sunt salvaţi sau păstraţi în neprihănire doar datorită sacrificiului lui Dumnezeu, atunci când S-a aşezat „între vii şi morţi” ca urgia să înceteze.

Nu ştim cât a durat segmentul planului de mântuire din cer, dar eforturile lui Dumnezeu de a-i convinge să se întoarcă au ajuns la un punct final, în care fiecare înger şi-a stabilit irevocabil poziţia. Lucifer şi simpatizanţii săi au cerut libertatea de a se adresa lumilor cu oferta lor pentru o nouă guvernare. Acest lucru nu le-a fost negat. Acesta a fost momentul când ei au părăsit planeta reşedinţă, începând să viziteze planetele locuite în încercarea de a le atrage în revolta lor. Oricare dintre ele ar fi putut să cedeze acelor propuneri mincinoase. Singura planetă care a răspuns acestor minciuni a fost planeta noastră – care din acel moment a încetat să mai fie a noastră. Ea a devenit sediul noii ordini universale, casa revoltaţilor, împărăţia în care doreau să demonstreze superioritatea unei guvernări fără legea lui Dumnezeu.

Felul în care este văzută crucea lui Hristos printre noi aproape că sugerează planul şi intenţia lui Dumnezeu ca Adam şi Eva să păcătuiască. Fără păcătuirea lor, tot planul de mântuire este spulberat, şi ne vedem obligaţi de a spune adio crucii, ispăşirii, biruinţei şi clarificărilor cerute de războiul din cer. Toate acestea pentru că noi nu am răspuns corect la întrebarea capitală: „De ce a trebuit să moară Hristos?” Sau, o altă întrebare la fel de serioasă: „Trebuia să moară Hristos?”

Imediat ce a existat păcat, a existat un Mântuitor

Aşa se face că ajungem la întrebarea iniţială: Ce se întâmpla cu jertfa, crucea, ispăşirea, dacă Adam şi Eva rămâneau statornici în credinţa lor? Mai reuşea Dumnezeu să clarifice confuziile din marea controversă? Păcatul deja intrase în univers prin revolta îngerilor, pierderile erau masive – a treia parte a îngerilor – iar cei rămaşi nu ştiau ce să mai creadă, aflând de la Satana că Dumnezeu Îşi va folosi puterea spre a-i omorî pe toţi cei care vor alege libertatea.

Există o expresie faimoasă şi cât se poate de elocventă la acest subiect, care spune: „Imediat ce a existat păcat, a existat un Mântuitor” (DA 210). Aceasta este esenţa planului de mântuire alcătuit din veşnicii. Aplicat la subiectul nostru, înseamnă că imediat ce păcatul a apărut în inima lui Lucifer, planul de mântuire a devenit operativ. A apărut Mielul lui Dumnezeu, jertfa pentru păcat, sângele ispăşitor, crucea. Păcatul a apărut chiar în cetatea lui Dumnezeu, înainte ca el să fie adus pe pământ. Este normal ca planul să fie eficient pentru primii păcătoşi, să-i salveze din pericolul mortal care îi pândea. După ce prima fază a controversei s-a încheiat în cer, iar a treia parte a îngerilor şi-au sigilat soarta, împietrindu-se dincolo de orice vindecare, ce efect mai putea avea pentru ei jertfa Mielului lui Dumnezeu răstignit în Ierusalim la patru mii de ani după căderea lui Adam?

Mai grav, ce se întâmpla cu jertfa pentru salvarea primilor păcătoşi din cer, cei din familia îngerilor, dacă pământul nu se unea în rebeliune? O asemenea situaţie presupune că pentru ei nu a existat niciodată o şansă de salvare reală, ci doar o posibilitate ipotetică, dependentă de căderea omului în păcat.

Altfel spus, singura şansă pentru îngerii căzuţi trebuia să fie căderea lui Adam în păcat şi declanşarea planului de mântuire aşa cum îl cunoaştem acum. Dacă aşa trebuiau să se desfăşoare lucrurile, Adam nu avea nici o şansă de a rezista ispitei lui Satana. Dacă rezista, planul de mântuire ar fi eşuat.

Este o asemenea premisă acceptabilă?

Se pare că da, pentru cea mai mare parte a membrilor bisericii. Se întâmplă aşa deoarece noi cultivăm o foarte limitată imagine despre ispăşire şi marea controversă. Considerăm că problemele universului cu păcatul au început şi se limitează la planeta noastră. Mântuirea omului a părut singura preocupare a cerului, iar predicarea bisericii creştine s-a concentrat exclusiv asupra acestui aspect. Din acelaşi motiv ni se pare straniu că Dumnezeu este Cel judecat, că Se află în proces, iar procesul trenează din cauza martorilor. Ni se pare ciudată orice acţiune salvatoare desfăşurată în cer înainte de crearea familiei omeneşti. Refuzăm din start orice propunere că a apărut un Mântuitor imediat ce a apărut păcatul.

Mie mi se pare foarte relevantă pentru acest subiect definiţia sorei White pentru misiunea lui Hristos:

„Când scopul misiunii Sale a fost atins - descoperirea lui Dumnezeu în faţa lumii - Fiul lui Dumnezeu a anunţat că lucrarea Sa a fost terminată şi caracterul Tatălui a fost făcut cunoscut oamenilor” (ST 20 ian 1890).

Nu este interesant? Acest pasaj ne ajută să înţelegem că elementul central al planului de mântuire este descoperirea caracterului lui Dumnezeu în faţa lumii. Nu doar pentru pământ, care a fost o etapă secundară în tragedia care a lovit familia lui Dumnezeu, ci pentru tot universul, pentru îngeri sau lumile necăzute.

Ce trebuia descoperit despre caracterul lui Dumnezeu?

Membri ai familiei lui Dumnezeu începuseră să se desprindă de izvorul vieţii, lucru care producea moarte instantanee. Lucifer infectase cerul cu minciuna că moartea este pedeapsa lui Dumnezeu pentru insubordonare. Poziţia lui pe lângă tronul divin îi conferea o credibilitate largă, lucru care a complicat teribil prezentarea adevărului. Suspiciunea şi teama s-au rostogolit ca un val peste locuitorii cerului, care au început să se teamă pentru viaţa lor. Dumnezeu avea nevoie disperată de timp, spre a putea dovedi prin fapte afirmaţiile Sale că moartea nu este o pedeapsă pentru neascultare, ci consecinţa firească şi de neoprit a desprinderii de izvorul vieţii.

Urgia care a lovit inima lui Dumnezeu  

În acest moment Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, s-a aşezat între moarte şi copiii Săi, a blocat cu viaţa Sa urgia care urma să lovească pe păcătoşi, producând astfel un timp de har, un timp de probă pentru testarea cauzelor şi efectelor morţii. S-a produs un spaţiu în care oricine să poată observa, pe baza dovezilor, natura păcatului şi adevăratele motive ale morţii. Acest gest măreţ a anulat complet efectul despărţirii de Dumnezeu pentru toţi cei care regretă despărţirea şi vor să fie conectaţi din nou la izvorul vieţii. Altfel spus, jertfa Mielului lui Dumnezeu permite refacerea părtăşiei cu natura divină pentru cei care apreciază neprihănirea şi vor să trăiască în ea. Ceilalţi au libertatea să nu dorească acest mod de viaţă şi să îşi asume consecinţele unei asemenea decizii.

Aşa se face că, până în momentul de faţă, în vasta familie a lui Dumnezeu nu există decât o singură pierdere, o singură moarte adevărată, în conflictul declanşat de Lucifer. Marea luptă nu consemnează nici o singură pierdere printre îngeri, buni sau răi. Până acum nu a murit niciun om cu adevărat; toţi dorm până la înviere. Chiar Domnul Hristos, deşi a stat trei zile în mormânt, a înviat şi este acum pe tronul universului. Singura moarte adevărată este a Mielului lui Dumnezeu, a Doua Persoană a dumnezeirii care, cu preţul vieţii Sale, a blocat pentru o vreme efectul devastator al desprinderii de izvorul vieţii. Pe El Dumnezeu L-a dat, şi nu-L va mai avea niciodată.

Gestul acesta uimitor nu a anulat legea guvernării divine, care garantează libertatea de alegere. El doar a stopat pentru un timp efectul morţii instantanee produs de deconectarea de la viaţă. Oricât de monumental este el în planul de mântuire, o altă lucrare importantă urma să fie făcută, şi anume clarificarea cauzelor morţii, procedura lui Dumnezeu cu locuitorii cerului care nu doresc să trăiască în împărăţia Sa şi care nu suportă principiul ei fundamental, scrierea caracterului lui Dumnezeu în mintea lor.

Această etapă a clarificărilor era plănuită să includă noua familie creată, omenirea. Prin ei, Dumnezeu oferea universului ocazia să vadă misterul creaţiei, legătura cu natura lui Dumnezeu, dar mai ales maniera în care locuirea lui Dumnezeu în templul sufletului produce neprihănire, şi nu stânjeneşte cu nimic libertatea şi individualitatea cetăţenilor împărăţiei. Şi insist, acest lucru nu necesita sub nici o formă căderea lui Adam.

Adam nu a fost predestinat la păcat

Dumnezeu nu avea nevoie de păcat, nelegiuire şi suferinţă spre a clarifica dubiile provocate de minciunile lui Satana. Adam nu a fost predestinat la păcat. Este uluitor cum pot creştinii să-şi imagineze că Dumnezeu îşi freca mâinile de bucurie că Eva s-a lăsat păcălită. Teologia modernă aproape sugerează că Dumnezeu chiar tremura de teamă ca nu cumva Adam să se încăpăţâneze să refuze fructul oferit de Eva. Unii îşi închipuie că a fost mare bucurie în cer în ziua căderii omului, căci acum se creau posibilităţi ca păcatul să fie demascat, iar Dumnezeu putea să ridice un mântuitor din sămânţa femeii. Aşa cum explicăm astăzi planul de mântuire, Dumnezeu este acuzat indirect de căderea lui Adam, fără de care nu putea descoperi dreptatea Sa în marea controversă.

Planul de mântuire, aşa cum s-a desfăşurat el datorită păcatului lui Adam, este varianta de rezervă, o soluţie nedorită şi neplănuită de Tatăl nostru ceresc. Varianta aceasta a fost un coşmar pentru cer, căci lucrarea ce trebuia realizată în pace, neprihănire, linişte şi siguranţă, urma acum să fie realizată în confuzie, suferinţă, ură, violenţe, crime, războaie şi apoi moartea veşnică pentru o foarte mare parte a copiilor Săi.

Dacă Adam ar fi rezistat puternicei presiuni a minciunilor lui Satana, el şi familia lui ar fi onorat pe Dumnezeu în marea controversă, ar fi descoperit principiile guvernării divine în faţa universului, ar fi dovedit că a fi părtaş de natură divină nu este un handicap, ci un privilegiu şi o onoare, căci astfel fiinţele sunt părtaşe de natura lui Dumnezeu, sunt parte din El. Nu mai era necesar ca Dumnezeu să ridice un Al Doilea Adam, căci primul ar fi făcut cunoscut universului caracterul Tatălui la fel de eficient ca şi Cel de-al doilea, iar după încheierea marii controverse, după ce s-ar fi clarificat chestiunile în dispută – în special care este efectul despărţirii de izvorul vieţii – primul Adam ar fi fost probabil invitat pe tronul universului, acolo unde acum stă Al Doilea Adam, fratele nostru mai mare.

Dar nu a fost aşa. Adam şi Eva au ratat onoarea extraordinară de a fi parteneri cu Creatorul în limitarea şi eliminarea efectelor rebeliunii lui Satana. Ei s-au aliat cu diavolul în rebeliune, târând omenirea în nebunia păcatului şi obligându-L pe Dumnezeu să recurgă la opţiunea secundară, la drumul suferinţei şi groazei, pe care El ne-a însoţit, dar pe care l-a simţit de mii de ori mai dureros decât noi. A devenit necesară, şi chiar imperioasă, „nebunia propovăduirii crucii” pe calea sângeroasă şi plină de urâciuni ce străbate valea umbrei morţii. Taina lui Dumnezeu urma să fie sufocată de urâciunea pustiirii, deşi ea ar fi trebuit să strălucească asemenea unui diamant în vitrina frumoasei planete Pământ, înflorind în sfinţenie.

Dumnezeu dorea ca prin noua familie omenească să se descopere în faţa universului nu numai principiile guvernării Sale, ci şi costurile enorme cu care „urgia” fusese stopată, prin intervenţia salvatoare a Cuvântului. Propovăduirea crucii lui Dumnezeu se putea face fără păcatul lui Adam, căci jerfa fusese adusă, iar acum urma să se descopere faptul uimitor că îngerii şi lumile trăiesc şi se bucură de binefacerile neprihănirii doar datorită acelei jertfe.

S-ar putea să nu înţelegem prea uşor cum ar fi reuşit Dumnezeu să comunice universului „propovăduirea crucii” într-o omenire trăind în sfinţenie, dar haideţi să nu batjocorim numele Domnului insistând că fără păcatul lui Adam marea controversă nu s-ar fi putut încheia. Din această perspectivă, poate înţelegem altfel versetul lui Pavel: „Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Cor 1:21).

Un rezumat 

1. Înainte de revolta lui Satana, fiecare fiinţă din univers era părtaşă de natură divină: „Scopul lui Dumnezeu din veacuri veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu pentru locuirea Creatorului” (DA 161).

2. Păcatul este despărţire de natura divină, deconectare de la izvorul vieţii, refuzul de a fi un templu al Duhului Sfânt: „Dumnezeu este izvorul vieţii; şi atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu, se desprinde singur de viaţă. El este „rupt de viaţa lui Dumnezeu” (DA 764).

3. Într-o lume liberă, fiinţele au libertatea de a alege să nu trăiască într-o astfel de lume, dacă aşa doresc. Viaţa veşnică nu este impusă şi nici obligatorie. Este o ofertă din dragoste, atâta timp cât fiinţele iubesc neprihănirea şi doresc să fie „un templu pentru locuirea Creatorului,” aceasta fiind temelia guvernării divine. Prin această conexiune, fiinţele inteligente au acces la viaţă, informaţie, comunicaţie, transport; este o reţea a vieţii şi fericirii, garantată veşnic.

4. Problema lui Dumnezeu a survenit datorită faptului că îngerul acoperitor i-a minţit pe colegii lui că nu există moarte pentru cei care vor decide să părăsească reţeaua vieţii; el sugera că moartea este o pedeapsă pentru libera iniţiativă în exercitarea libertăţii, libertate de care s-ar bucura toţi. Mulţi au crezut aşa, iar restul au fost profund tulburaţi şi confuzi. În faţa unor asemenea minciuni producătoare de desprinderea de izvorul vieţii, explicaţiile nu mai aveau impact. Moartea – aceea finală, moartea a doua – pândea familia lui Dumnezeu. Erau necesare măsuri drastice pentru stoparea urgiei care se întindea ca focul.

5. În această clipă de criză profundă, Mielul lui Dumnezeu, a Doua Persoană a divinităţii, S-a aşezat de bună voie „între cei morţi şi cei vii; şi urgia a încetat” (Num 16:48). Prin această jertfă, El a creat timpul, o entitate nouă, în care universul urma să reexamineze caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului şi chestiunile în dispută din marea controversă. De atunci, noi trăim într-un astfel de timp.

6. Cu toate că păcatul este mortal, în tot universul există doar o singură persoană moartă cu adevărat (moartea a doua) şi anume Cuvântul. Toţi ceilalţi sunt în viaţă sau dorm în prima moarte, de la Lucifer până la generaţia noastră. Chiar Domnul Hristos, deşi a fost pentru trei zile în mormânt, acum este viu şi Se află pe tronul universului. Nici o fiinţă creată nu a dispărut până acum. Oamenii trăiesc sau vor învia, iar îngerii răi sunt în viaţă şi se ocupă cu ceea ce ştiu ei să facă mai bine, încercând să demonstreze că se poate construi o civilizaţie şi fără legea lui Dumnezeu.

7. Prin urmare, planul de mântuire „segmentul Pământ” este doar o oglindire a ceea ce s-a întâmplat în cer, o copie dramatizată a principiilor şi faptelor care s-au petrecut pe planeta reşedinţă. Este o realizare materială a proiectului propus de Lucifer pentru guvernarea universului, şi pe care l-ar fi trăit ei dacă toţi îngerii ar fi trecut de partea rebeliunii. Dacă Adam nu ar fi păcătuit, alegând să se despartă de izvorul vieţii, Dumnezeu Îşi realiza planul de a Se descoperi prin noua familie de oameni, creaţi pentru acest scop şi fiind de o nouă ordine în univers. Acest plan originar nu includea păcat, moarte, cruce, ispăşire sau vindecare. Toate acestea se întâmplaseră deja în cer, când Mielul a fost junghiat, „pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei.” El a oferit astfel viaţă celor condamnaţi, acceptând să fie lovit de explozia fatală a deconectării de izvorul vieţii.

„Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu...”

Fiul acesta a fost dat pentru totdeauna, nu ca să fie luat înapoi. Aceasta este singura moarte din univers, până în prezent. Din păcate, mulţi nu se vor lăsa convinşi să fie reconectaţi la reţeaua vieţii, şi vor trebui lăsaţi să obţină ceea ce doresc, ieşirea finală din reţea. Aceasta va fi o sfâşiere inimaginabilă a inimii lui Dumnezeu, căci ei sunt o parte din El. Nimeni nu va sta pe zidurile Noului Ierusalim, aplaudând moartea păcătoşilor. Va fi ziua celei mai teribile agonii a lui Dumnezeu, iar sfinţii vor fi acolo să-L mângâie pe Tatăl, ei fiind martori că El a făcut tot ce se putea face pentru aceşti copii sărmani ai Săi.

Doar această imagine despre ispăşire poate da sens cuvintelor lui Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut” (12:10).

29 iunie 2005

Turnu Măgurele